ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 587/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 587/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, la

data de 11 ianuarie 2010 sub nr. 773/3/2010, reclamantul N.G. a chemat în judecată

pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin M.F.P., solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța, pârâtul să fie obligat, în baza dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să îi plătească suma de 250 000 euro,

cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani, 1 lună și 9 zile în care

bunicul lui, N.V. a fost deportat și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, cu

cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 843 din 19 mai 2010,

Tribunalul București a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca

neîntemeiată și a admis în parte cererea formulată de reclamantul N.G., fiind

obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro în echivalentul

în lei la cursul BNR din ziua plății cu titlu de daune morale.

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în complet de

divergență, prin Decizia nr. 32 din 4 martie 2011, cu majoritate, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe și a

admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul

că a respins în tot acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată și a

menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a arătat că,

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituționala a admis

excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul român, prin M.F.P. -

Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța și a constatat că prevederile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

În materia acordării altor drepturi persoanelor

persecutate de regimul comunist, Curtea Constituționala a constatat că există o

serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de

persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social,

ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist,

legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter

reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.

Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în M. Of. al României,

Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a

Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001,

cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Curtea Constituționala a constatat că scopul acordării

de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în

perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea

persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce

este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de

a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din

actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Curtea Constituționala a apreciat că nu poate exista

decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri

persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein

și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza

Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor

membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate

de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență

constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează

dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der

Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra

Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat,

aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație

generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte

de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor

restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile

oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004

în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner

contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza

Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind

reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de

compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că

statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor

specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de

acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în cauza Ex-Regele

Greciei și alții contra Greciei).

Prin urmare, Curtea Constituționala a constatat că, a

fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele

morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista

vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul

român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990

și Legea nr. 221/2009, având acest scop.

Analizând însă prevederile actelor normative incidente

în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele

persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a

constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990

și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și

anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice

de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată

că "în ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [. ] pot exista situații

în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către

Decretul-lege nr. 118/1990 [.] să nu fie suficiente în raport cu suferința

deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive

ale regimului comunist". Or, Curtea constată că această justificare nu

poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din

Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr.

118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații

lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990

și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru

prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei

persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.

Curtea Constituționala a reținut, de asemenea, că

despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie

drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele

produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile

prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și

indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi

considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin

introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de

despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul

comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează

acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel,

prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost

introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de

gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite

în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a

stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât

intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20

ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de

drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din

Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile

de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări

să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și

Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în cauza Padalevicius contra

Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o

"speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența

constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor

morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu,

prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -

atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci

când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele

naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în

dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2

decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de

contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită

faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost

anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al

unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de

constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în

sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în

obținerea compensațiilor respective.

Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale

art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul

supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție,

potrivit căruia "În România, respectarea [. ] legilor este

obligatorie", s-a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele

de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și

instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată. Astfel,

potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, tehnica legislativă asigură

sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și

forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 -

"Unicitatea reglementării în materie" prevede că reglementările de

același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ.

În același sens, art. 16, cu denumirea marginală "Evitarea

paralelismelor", stabilește că în procesul de legiferare este interzisă

instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în

cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare,

fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

Or, în domeniul acordării de despăgubiri pentru

daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada

comunistă există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr.

118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare,

iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din

Constituție, "Dispozițiile din legile [. ] constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

[. ], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept."

Totodată, în baza art. 31 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, ”(1) Decizia prin care

se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și

obligatorie.

(2) În caz de admitere a excepției, Curtea se va

pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de

care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în

sesizare.

(3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

(4) Deciziile pronunțate în condițiile alin. (1) se

comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și instanței care a

sesizat Curtea Constituțională. (5) În cazul în care la data comunicării

deciziei Curții Constituționale potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui

organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia”.

Ca atare, deciziile Curții Constituționale sunt

general obligatorii, iar dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

S-a reținut că, în cauza de față, în termenul de 45 de

zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție nu au fost puse de acord

prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 cu dispozițiile Constituției, așadar textul art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 și-a încetat aplicabilitatea.

Drept urmare, instanța de apel a constatat că, în

prezent, nu există un temei juridic în Legea specială nr. 221/2009 care să

fundamenteze acțiunile promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect

acordarea de daune morale.

Totodată, s-a arătat că nu se poate reține alegația

apelantului reclamant legată de faptul că dacă s-ar ține seama de Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, ar însemna să se recunoască efecte retroactive

acesteia.

Nu există o asemănare între neretroactivitatea și

neconstituționalitatea unei legi.

Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să

nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea

urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impun art. 15 alin. (2) din

Constituția României și art. 1 C. civ., în vreme ce neconstituționalitatea unei

legi vizează conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării

sale și intrării în vigoare.

Instanța de apel a arătat că nu poate acorda

despăgubiri în alt temei de drept, pentru că s-ar schimba cauza acțiunii, iar art.

292 C. proc. civ. prevede că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței

de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la

prima instanță. Cum apelul are efect devolutiv, instanța de apel poate fi

învestita doar în limitele în care a fost învestită prima instanță.

În ceea ce privește eventuala speranță legitimă

oferită de Legea nr. 221/2009, pentru perioada cât a fost în vigoare, ceea ce a

însemnat și pronunțarea hotărârii primei instanțe, un act normativ care încalcă

principii constituționale fundamentale nu poate oferi un bun sau o speranță

legitimă, așa cum a reținut și Curtea Constituționala, fapt care reiese din

motivarea expusă anterior.

Toate Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei invocate au un caracter de recomandare.

În plus, tipul de discriminare ce ar reieși din

succesiunea în timp a legilor reprezintă doar o inovație juridică.

Instanța de apel a arătat că legiuitorul este în drept

ca, în diferite perioade de timp, să stabilească în mod diferit condițiile de

acordare a acestor drepturi, precum și cuantificarea lor, tuturor

beneficiarilor acordându-li-se drepturile prevăzute de reglementările legale în

vigoare în perioada în care sunt îndreptățiți să le primească.

Prin urmare, s-a arătat că motivele de apel

referitoare la cuantumul despăgubirilor nu vor mai fi cercetate, având în

vedere decizia menționată a Curții Constituționale, nr. 1358/2010, care a

suprimat chiar temeiul acordării daunelor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamantul N.G., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a

arătat că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, având în vedere Legea nr. 221/2009, care prevedea

posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit

condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal, cât și cele

prevăzute de lege, motiv pentru care se impune modificarea „sentinței” recurate

și reținând cauza spre judecare să se analizeze toate actele depuse și să se

pronunțe o soluție temeinică și legală, având în vedere că reclamantei din

prezenta cauză i-au fost încălcate drepturile conferite de lege.

Astfel, la data introducerii cererii de chemare în

judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010,

s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub

aspectul întinderii, așa încât legea aflată în vigoare la data formulării

cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În

sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic

v. Croația, paragraful 81).

Deciziile Curții Constituționale au forța unei legi,

de la data publicării lor în M. Of., acest efect fiind clar precizat de

Constituția României, însă tot în Constituția României se regăsește și

principiul neretroactivității legii, reflectat de conținutul art. 15 alin. (2).

Or, dacă nu se contestă puterea de lege a deciziilor

Curții Constituționale la data publicării acestora, aceste decizii nu se pot

situa în afara principiului neretroactivității legii, pentru că, în caz

contrar, s-ar conferi deciziilor Curții Constituționale o forță juridică ce

depășește interdicția instituită de art. 15 alin. (2) din Constituție și s-ar

situa deasupra unui principiu fundamental, considerat în mod expres de

Constituție în acest sens.

În privința proceselor deja declanșate la momentul

publicării în M. Of. a deciziei Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt

aplicabile, situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază

o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecății, iar

respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării

instanței de judecată.

De altfel, în lumina dispozițiilor dreptului

fundamental reprezentat de principiul neretroactivității, însuși textul art. 147

alin. (4) din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice

care nu au fost deduse judecății încă.

Pe de altă parte, în măsura în care s-ar considera că

efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce

atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță

judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind

drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

A considera că efectele deciziilor Curții

Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința

respingerii acțiunii promovate de reclamant, ar însemna să se accepte ingerința

statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanță judecătorească,

care nu este proporțional cu scopul urmărit.

Astfel, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

lege care îi recunoaște reclamantului dreptul la despăgubiri pentru prejudicial

moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic, statul

garantează beneficiarului acestui drept accesul la o instanță de judecată,

garanție conferită și de art. 21 din Constituție.

Premisa pe care se sprijină Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, aceea a evitării unei duble reparații, este

total greșită, întrucât drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu

au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații)

ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc.; mai mult, chiar Legea nr. 221

arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.

Instanța de judecată trebuie să țină cont de

dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O. și

Rezoluția 1096 din 1966 a CE.

Pe de altă parte, constatarea Curții Constituționale

din această decizie, că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este similar

Decretului-lege nr. 118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică

instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din Constituție

și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte.

Așa cum reglementările internaționale au întâietate în

fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții

Europene a Drepturilor Omului au prioritate față de cele ale Curții

Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe.

Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea

Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale

în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în

contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze

aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu

soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.

Prin aplicarea în cauza de față a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, sunt încălcate prevederile Declarației

Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale,

ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, precum și Rezoluțiile nr.

1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și

Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a ONU.

În acest context, sunt relevante și cauzele Fredin

împotriva Suediei, Stubbings contra Marea Britanie, în care Curtea Europeană a

statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în

situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele față de

altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate

între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Prin legea specială, s-a stabilit un drept subiectiv

patrimonial în favoarea reclamantului, drept subiectiv care se subsumează

noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție,

astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții

Europene.

În ceea ce privește garanția egalității armelor, în

jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților

pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și

imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui echilibru între

interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o

abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii,

în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se

raportează exclusive la neconformitate cu constituționale, această garanție

poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un

proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

Mai mult decât atât, într-o hotărâre dată recent (10

februarie 2010), pronunțată în cauza Klaus și Iori Kiladze contra Georgiei,

Curtea de la Strasbourg a reținut că existenta unei legi cu caracter general,

de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu

caracter politic, reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la momentul

sesizării primei instanțe, respective 1998 „art. 9 din legea din 11 noiembrie 1998

făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile

în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de

autoritățile interne)”. Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul

sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în baza art. 9 din „legea din

11 noiembrie 1997” o creanță suficient de clară pentru a fi considerată

exigibilă.

Prin urmare, câtă vreme voința statului a fost de a

despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009,

adoptând astfel acest act normativ, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a

moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra

Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale

Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34

din 29 noiembrie 1985, aceste persoane aveau o bază suficientă în dreptul

intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca

urmare a epuizării unei proceduri echitabile.

S-a conchis, că de vreme ce voința statului a fost de

a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009,

adoptând acest act normativ, autoritățile statului erau obligate să pună de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, atunci când

este în joc o chestiune de interes general, să reacționeze în timp util, în mod

corect și cu cea mai mare coerență, iar dacă acest fapt nu s-a întâmplat

trebuie luat în considerare că o astfel de atitudine a fost condamnată de

Curtea Europeană în jurisprudența sa.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece

nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care

acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății.

Criticile formulate de recurent aduc în discuție o

singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce

se vor arăta în continuare.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci

cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptățit la acordarea daunelor

morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect

care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă

respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Contrar susținerilor recurentului, această problemă de

drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte

în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui

temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte

în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a

Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se

că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa

încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune

păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

cum greșit pretinde prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art.

6 paragr. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza

celelalte critici formulate de reclamant, față de prevederile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul N.G. împotriva Deciziei nr. 32 din 4 martie 2011 a Curții de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie

2012.