ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2549/2012

Asupra recursului civil de față, constată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 16 februarie 2010, reclamantul S.S., în calitate de fiu al defunctei S.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății. Reclamantul a arătat că suma solicitată reprezintă despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a măsurii cu caracter politic la care a fost supusă mama sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 3, 5 și urm. din Legea nr. 221/2009. Prin sentința nr. 1011 din 11 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă a admis în parte acțiunea și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 8.000 euro, sau echivalentul în lei calculat la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlul de daune morale. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 3 lit. e) și 5 din Legea nr. 221/2009 și a arătat că prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, mamei reclamantului i-a fost încălcat dreptul la libertate, precum și atributele ce țin de onoare și reputație.

În stabilirea despăgubirilor pe care instanța de fond le-a acordat pentru evaluarea prejudiciului moral, s-a reținut că reclamantul nu a administrat suficiente probe din care să rezulte care au fost consecințele luării măsurii administrative, pe plan fizic și psihic, și în ce măsură i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, în raport de circumstanțele în care a avut loc încălcarea drepturilor autoarei lui, în condițiile în care, în cazul daunelor morale, datorită naturii nepatrimoniale a acestora, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt. Instanța de fond a apreciat că suma de 8.000 euro, constituie o reparație echitabilă și suficientă a prejudiciului moral suferit la autoarea reclamantului, în raport de împrejurarea că reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii, după anul 1990, conform Decretului-lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei sentințe au formulat apeluri părțile și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. În motivarea apelului său, reclamantul a criticat soluția pronunțată de instanța de fond sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate pentru daunele morale, considerând că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere privațiunile la care a fost suspusă mama reclamantului referitoare la condițiile de viață și a arătat că era necesar a se acorda o sumă de bani, mult mai mare, având în vedere natura măsurii și durata de aplicare a acesteia, de 4 ani, 1 lună și 9 zile. Apelantul-reclamant a arătat că, deși nu au fost deținuți în penitenciar, condițiile de trai erau asemănătoare celor din închisori.

Astfel erau păziți zi de zi de către soldați și nu aveau voie să depășească perimetru stabilit. Deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea, reputația, nume, încrederea acordată în societate, diminuarea veniturilor acestora. Prin deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu i-au fost cauzate mamei sale prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relații sociale, respectiv onoare și reputație. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat și implicit, lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private, când și după ce i s-au ridicat restricțiile, deoarece a întâmpinat greutăți nenumărate, nu a putut găsi ușor un loc de muncă, nu a avut acces la specializări, veniturile fiindu-i mult diminuate.

Reclamantul consideră că acordarea sumei solicitată în temeiul cererii introductive, nu conduce la o îmbogățire fără justă cauză, având în vedere traumele suferite de acesta și familia sa, invocând ca jurisprudență Hotărârea C.E.D.O. în Cauza Niță contra României în care au fost acordate despăgubiri de 7000 euro pentru 3 zile de reținere abuzivă. În motivarea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a susținut că sentința tribunalului este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit de mama reclamatului.

Apelantul-pârât a susținut că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama de măsurile reparatorii deja acordate, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, astfel cum este măsura dislocării. Cum, în cauza de față, mama reclamantului nu a suferit o condamnare, ci acesta a făcut obiectul unei masuri administrative cu caracter politic, pârâtul consideră că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat in urma luării măsurii administrative de dislocare într-o altă localitate.

Referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o soluție moderată prin sumele rezonabile acordate. Spre exemplu, în Cauza Konolos (Hotărârea din 7 februarie 2008), în care Curtea a constatat violarea art. 5 parag. l prin arestarea nelegală, a acordat 3000 euro pentru prejudiciul moral incontestabil, suferit de reclamant. În Cauza Canciovici, pentru detenție nelegală, neaducerea în fața unui magistrat și interceptări telefonice nelegale, Curtea a acordat reclamantului suma de 12.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Și în alte hotărâri din anul 2008 (încălcarea art. 6 parag. 1 din Protocolul nr. l la Convenție), Curtea a manifestat aceeași moderație, acordând sume cuprinse între 1000-5000 euro pentru prejudiciul moral. În subsidiar, în măsura în care s-ar aprecia că acțiunea este legală si temeinică, pe fondul cauzei, în ceea ce privește obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 8.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de peste 4 ani cât mama reclamantului a fost deportată într-o altă localitate, apelantul-pârât susține că suma acordată de instanța de fond este exagerat de mare și disproporționată. Apelantul-pârât a solicitat să se observe că în speță au fost deja acordate despăgubiri în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Ținându-se seama de echivalentul real al consecințelor negative la care s-a făcut referire și al suferințelor suportate de către mama reclamantului, pe perioada de aprox. 4 ani, cât a fost deportată într-o altă localitate, precum si de faptul că aceasta a primit deja despăgubiri in baza Decretului-lege nr. 118/1990, se impune să fie cenzurat si reapreciat cuantumul daunelor morale acordate, suma de 8.000 euro fiind exagerat de mare. Concluzionează criticile sale și solicită admiterea apelului, în sensul schimbării sentinței tribunalului și reducerii cuantumului daunelor morale la care a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Apelantul Ministerul Public - Parchetul pe de lângă Tribunalul București critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, deoarece în mod greșit, prima instanță a admis acțiunea, mama reclamantului nesuferind o condamnare, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri.

În subsidiar, apelantul solicită reducerea cuantumul daunelor morale, acestea fiind, în opinia Ministerului Public supraevaluate și nedovedite. La termenul de judecată din 25 ianuarie 2011, apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, au invocat motivul de ordine publică, în raport de situația intervenită, ca urmare a pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 1358/2010, în urma căreia, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale. Prin decizia nr. 36/A din 3 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX- civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în unanimitate, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul S.S.

și, în majoritate, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 101 din 11 iunie 2010. A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantului. Cu opinia parțial separată a doamnei judecător, M.S., în sensul schimbării în parte a sentinței, ca efect al admiterii apelurilor formulate de Statul Român și Ministerul Public și obligării pârâtului la 4.000 euro către reclamant, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral produs prin măsura administrativă a domiciliului obligatoriu aplicată mamei reclamantului.

Și cu opinia concordantă, în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la apelul declarat de reclamant. Astfel, în majoritate, analizând apelurile, Curtea a constatat că este corectă soluția pronunțată cu privire la admisibilitatea acțiunii, critica invocată de apelantul-pârât, sub motivul, că despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nefiind fondată, în speță neexistând o hotărâre de condamnare, ci doar o măsură administrativă luată împotriva mamei reclamantului. Ca atare, curtea de apel a apreciat că sintagma prejudiciul moral suferit prin condamnare este folosit de legiuitor, într-un sens larg, incluzând atât prejudiciul moral suferit ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare, cât și cel produs, prin luarea unui măsuri administrative cu caracter politic.

Fiind vorba de discriminare politică în ambele situații, nu există vreo rațiune pentru care, în cazul condamnării penale printr-o hotărâre, să se acorde daune morale, iar când s-a dispus o măsură administrativă, din aceleași motive, să nu fie permisă acordarea daunelor morale. Ca atare, reclamantul, prin cererea sa, se încadrează în dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru a solicita despăgubiri ca urmare a prejudiciului moral produs prin luarea unor măsuri administrative cu caracter politic.

Asupra fondului cauzei, analizând motivul de ordine publică invocat, față de caracterul prioritar al aspectului legat de declararea neconstituționalității prevederilor legale menționate, pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale s-a stabilit de instanța supremă că aceste dispoziții sunt neconstituționale.

În consecință, aceste dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat, cât și în cuprinsul dispozițiilor art. 31 se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Față de aceste dispoziții, în funcție de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes, s-a pus problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

De altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la întinderea efectelor deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor dispoziții lege, exemplificativ decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999. Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, curtea de apel a constatat că soluția de prima instanță este fondată pe dispoziții legale care au fost contestate de instanța de contencios constituțional, ca fiind contrare legii fundamentale. Pe cale de consecință, ținând seama de caracterul devolutiv al căii ordinare de atac și de principiul ierarhiei actelor normative, prevederile declarate neconstituționale din Legea nr. 221/2009, nu pot fi considerate ca unele apte a justifica menținerea sentinței pronunțată de tribunal, astfel că se impune respingerea acțiunii formulată de reclamantul S.S.

Potrivit acestor considerente, s-a apreciat de către judecătorii majorității, că se impune respingerea ca nefondat, a apelului declarat de reclamant. Cât privește opinia minoritară, referitor la motivul de ordine publică, s-a motivat că admiterea acestuia, ar conduce la încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului pentru argumentele evocate în considerentele deciziei instanței de apel, în sensul respingerii acestei excepții (în partea referitoare la opinia parțial separată a doamnei judecător M.S.). Împotriva deciziei nr. 36/A din 3 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a declarat recurs reclamantul S.S., invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Recurentul-reclamant solicită modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat de reclamant, schimbării în parte a sentinței, admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și respingerii apelurilor exercitate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de către Ministerul Publice - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Criticile aduse deciziei curții de apel vizează nelegalitatea acesteia, sub următoarele aspecte: Reclamantul arată că în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice, care nu au fost deduse judecății.

În dezvoltarea criticilor sale, reclamantul susține că, a considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii acțiunii, ar însemna să se accepte ingerința statului, în dreptul de acces al acestuia la o instanță judecătorească. Recurentul-reclamant susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acestuia, dat fiind caracterul de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Se invocă și că nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O. și Rezoluția 1096 din 1996 a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, recurentul-reclamant consideră că decizia Curții Constituționale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este in contradicție cu prevederile forurilor internaționale. Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (C.E.D.O.) și internaționale (Declarația Universală a Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiție, egalitatea de șanse și proporționalitatea, existând și o discriminare, având în vedere că, pentru persoane aflate în aceeași situație au fost aplicate reguli diferite.

Se arată că decizia Curții Constituționale nu poate avea incidență în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunțării acesteia, acțiunea pe care a formulat-o reclamantul, se afla pe rolul instanțelor și astfel, nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă si irevocabilă, deși cererile au fost depuse în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009. Instanța de control judiciar a mai reținut că, față de considerarea ca fondat a acestui motiv de ordine publică, nu se mai impune analizarea celorlalte critici ale căii de atac a apelului, astfel că, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., instanța a admis în majoritate apelurile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P. a Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, cu consecința schimbării în tot a sentinței tribunalului, și respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. Recursul declarat de reclamant este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Problema de drept a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță, sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare. Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (neflind vorba despre o situație voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese.

Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil, față de dispozițiile Constituției României. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată. Neexistând o soluție definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea Constituțională a Drepturilor Omului a menționat în hotărârea sa, din Cauza Slavov contra Bulgariei, unde s-a reținut că dispoziția legală referitoare la obținerea compensațiilor, nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor, astfel încât nu se poate invoca, nici existența unei proceduri neechitabile, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul, ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia. În consecință, nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

În cauza mai sus citată, instanța de contencios european a reținut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze, în așa fel încât, atenuarea vechilor violări că nu creeze noi nedreptăți. Constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, pentru aceleași considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituțională s-ar substitui prin deciziile sale, rolului instanțelor de judecată, cum, în mod eronat a susținut reclamantul. Dreptul de acces la justiție și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că în cauză, instanța de apel (în opinia majoritară) a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., invocate de reclamant, ca temei de nelegalitate. Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.S. împotriva deciziei nr. 36/A din 3 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2012.