ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2549/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2549/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

civil de față, constată:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

16 februarie 2010, reclamantul S.S., în calitate de fiu al defunctei S.E. a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, echivalentul în

lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății.

Reclamantul a arătat

că suma solicitată reprezintă despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca

urmare a măsurii cu caracter politic la care a fost supusă mama sa, prin

dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu,

în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951

și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 3, 5 și urm. din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința nr. 1011

din 11 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă a admis în parte

acțiunea și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de

8.000 euro, sau echivalentul în lei calculat la cursul B.N.R. din ziua plății,

cu titlul de daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 3 lit.

e) și 5 din Legea nr. 221/2009 și a arătat că prin stabilirea unui domiciliu

obligatoriu, mamei reclamantului i-a fost încălcat dreptul la libertate, precum

și atributele ce țin de onoare și reputație.

În stabilirea

despăgubirilor pe care instanța de fond le-a acordat pentru evaluarea

prejudiciului moral, s-a reținut că reclamantul nu a administrat suficiente

probe din care să rezulte care au fost consecințele luării măsurii

administrative, pe plan fizic și psihic, și în ce măsură i-a fost afectată

situația familială, profesională și socială, în raport de circumstanțele în

care a avut loc încălcarea drepturilor autoarei lui, în condițiile în care, în

cazul daunelor morale, datorită naturii nepatrimoniale a acestora, o evaluare

exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor

realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.

Instanța de fond a

apreciat că suma de 8.000 euro, constituie o reparație echitabilă și suficientă

a prejudiciului moral suferit la autoarea reclamantului, în raport de

împrejurarea că reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii, după anul

1990, conform Decretului-lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apeluri părțile și Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Tribunalul București.

În motivarea apelului

său, reclamantul a criticat soluția pronunțată de instanța de fond sub aspectul

cuantumului despăgubirilor acordate pentru daunele morale, considerând că se

impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere privațiunile la care

a fost suspusă mama reclamantului referitoare la condițiile de viață și

a arătat că era necesar a se acorda o sumă de bani, mult mai mare, având în

vedere natura măsurii și durata de aplicare a acesteia, de 4 ani, 1 lună și 9

zile.

Apelantul-reclamant a

arătat că, deși nu au fost deținuți în penitenciar, condițiile de trai erau

asemănătoare celor din închisori. Astfel erau păziți zi de zi de către soldați

și nu aveau voie să depășească perimetru stabilit. Deportarea și stabilirea

domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor fundamentale,

respectiv onoarea, reputația, nume, încrederea acordată în societate,

diminuarea veniturilor acestora.

Prin deportarea și

stabilirea domiciliului obligatoriu i-au fost cauzate mamei sale prejudicii

materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții

ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate,

precum și atributele ce țin de relații sociale, respectiv onoare și

reputație.

De asemenea,

stabilirea unui domiciliu forțat și implicit, lipsirea de libertate a produs

consecințe și în planul vieții private, când și după ce i s-au ridicat

restricțiile, deoarece a întâmpinat greutăți nenumărate, nu a putut găsi ușor

un loc de muncă, nu a avut acces la specializări, veniturile fiindu-i mult

diminuate.

Reclamantul consideră

că acordarea sumei solicitată în temeiul cererii introductive, nu conduce la o

îmbogățire fără justă cauză, având în vedere traumele suferite de acesta și

familia sa, invocând ca jurisprudență Hotărârea C.E.D.O. în Cauza Niță contra

României în care au fost acordate despăgubiri de 7000 euro pentru 3 zile de reținere

abuzivă.

În motivarea apelului

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a

susținut că sentința tribunalului este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea

greșită a legii în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate pentru

prejudiciul moral suferit de mama reclamatului.

Apelantul-pârât a

susținut că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama de

măsurile reparatorii deja acordate, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și

a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul

aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, astfel cum este

măsura dislocării.

Cum, în cauza de

față, mama reclamantului nu a suferit o condamnare, ci acesta a făcut obiectul

unei masuri administrative cu caracter politic, pârâtul consideră că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi

despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat in urma luării măsurii

administrative de dislocare într-o altă localitate.

Referitor la daunele

morale în general, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de

circumstanțele cauzei, adoptând o soluție moderată prin sumele rezonabile

acordate.

Spre exemplu, în

Cauza Konolos (Hotărârea din 7 februarie 2008), în care Curtea a constatat

violarea art. 5 parag. l prin arestarea nelegală, a acordat 3000 euro pentru

prejudiciul moral incontestabil, suferit de reclamant. În Cauza Canciovici,

pentru detenție nelegală, neaducerea în fața unui magistrat și interceptări

telefonice nelegale, Curtea a acordat reclamantului suma de 12.000 euro, cu

titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral. Și în alte hotărâri din anul

2008 (încălcarea art. 6 parag. 1 din Protocolul nr. l la Convenție), Curtea a

manifestat aceeași moderație, acordând sume cuprinse între 1000-5000 euro

pentru prejudiciul moral.

În subsidiar, în

măsura în care s-ar aprecia că acțiunea este legală si temeinică, pe fondul

cauzei, în ceea ce privește obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice la plata sumei de 8.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru

perioada de peste 4 ani cât mama reclamantului a fost deportată într-o altă

localitate, apelantul-pârât susține că suma acordată de instanța de fond este

exagerat de mare și disproporționată.

Apelantul-pârât a

solicitat să se observe că în speță au fost deja acordate despăgubiri în baza

Decretului-lege nr. 118/1990.

Ținându-se seama de

echivalentul real al consecințelor negative la care s-a făcut referire și al

suferințelor suportate de către mama reclamantului, pe perioada de aprox. 4

ani, cât a fost deportată într-o altă localitate, precum si de faptul că

aceasta a primit deja despăgubiri in baza Decretului-lege nr. 118/1990, se

impune să fie cenzurat si reapreciat cuantumul daunelor morale acordate, suma

de 8.000 euro fiind exagerat de mare. Concluzionează criticile sale și solicită

admiterea apelului, în sensul schimbării sentinței tribunalului și reducerii

cuantumului daunelor morale la care a fost obligat Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Apelantul Ministerul

Public - Parchetul pe de lângă Tribunalul București critică sentința pentru nelegalitate

și netemeinicie, deoarece în mod greșit, prima instanță a admis acțiunea, mama

reclamantului nesuferind o condamnare, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri.

În subsidiar,

apelantul solicită reducerea cuantumul daunelor morale, acestea fiind, în

opinia Ministerului Public supraevaluate și nedovedite.

La termenul de

judecată din 25 ianuarie 2011, apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Tribunalul București și apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București, au invocat motivul de ordine publică, în raport de

situația intervenită, ca urmare a pronunțării de către Curtea Constituțională a

Deciziei nr. 1358/2010, în urma căreia, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale.

Prin decizia nr. 36/A

din 3 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX- civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, în unanimitate, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantul S.S. și, în majoritate, a admis apelurile

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 101 din 11

iunie 2010.

A schimbat în tot

sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantului.

Cu opinia parțial

separată a doamnei judecător, M.S., în sensul schimbării în parte a sentinței,

ca efect al admiterii apelurilor formulate de Statul Român și Ministerul Public

și obligării pârâtului la 4.000 euro către reclamant, cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral produs prin măsura administrativă a domiciliului

obligatoriu aplicată mamei reclamantului.

Și cu opinia

concordantă, în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la apelul

declarat de reclamant.

Astfel, în

majoritate, analizând apelurile, Curtea a constatat că este corectă soluția

pronunțată cu privire la admisibilitatea acțiunii, critica invocată de

apelantul-pârât, sub motivul, că despăgubirile morale se acordă doar în cazul

condamnărilor, nefiind fondată, în speță neexistând o hotărâre de condamnare,

ci doar o măsură administrativă luată împotriva mamei reclamantului.

Ca atare, curtea de

apel a apreciat că sintagma prejudiciul moral suferit prin condamnare este

folosit de legiuitor, într-un sens larg, incluzând atât prejudiciul moral

suferit ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare, cât și cel

produs, prin luarea unui măsuri administrative cu caracter politic.

Fiind vorba de

discriminare politică în ambele situații, nu există vreo rațiune pentru care,

în cazul condamnării penale printr-o hotărâre, să se acorde daune morale, iar când

s-a dispus o măsură administrativă, din aceleași motive, să nu fie permisă

acordarea daunelor morale.

Ca atare,

reclamantul, prin cererea sa, se încadrează în dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, pentru a solicita despăgubiri ca urmare a

prejudiciului moral produs prin luarea unor măsuri administrative cu caracter

politic.

Asupra fondului

cauzei, analizând motivul de ordine publică invocat, față de caracterul

prioritar al aspectului legat de declararea neconstituționalității prevederilor

legale menționate, pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a

reținut, în esență, că urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea

excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și 1360

din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale s-a stabilit de instanța

supremă că aceste dispoziții sunt neconstituționale.

În consecință, aceste

dispoziții nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale,

pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, cât și în cuprinsul dispozițiilor art. 31 se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Față de aceste

dispoziții, în funcție de care declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și

erga omnes, s-a pus problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul

legii, care a statuat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

De altfel, Curtea

Constituțională s-a pronunțat cu privire la întinderea efectelor deciziilor

prin care se constată neconstituționalitatea unor dispoziții lege,

exemplificativ decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999.

Având în vedere

caracterul devolutiv al apelului, curtea de apel a constatat că soluția de

prima instanță este fondată pe dispoziții legale care au fost contestate de

instanța de contencios constituțional, ca fiind contrare legii fundamentale.

Pe cale de

consecință, ținând seama de caracterul devolutiv al căii ordinare de atac și de

principiul ierarhiei actelor normative, prevederile declarate neconstituționale

din Legea nr. 221/2009, nu pot fi considerate ca unele apte a justifica

menținerea sentinței pronunțată de tribunal, astfel că se impune respingerea

acțiunii formulată de reclamantul S.S.

Potrivit acestor

considerente, s-a apreciat de către judecătorii majorității, că se impune

respingerea ca nefondat, a apelului declarat de reclamant.

Cât privește opinia

minoritară, referitor la motivul de ordine publică, s-a motivat că admiterea

acestuia, ar conduce la încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 al

Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului pentru argumentele

evocate în considerentele deciziei instanței de apel, în sensul respingerii

acestei excepții (în partea referitoare la opinia parțial separată a doamnei

judecător M.S.).

Împotriva deciziei nr.

36/A din 3 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală a declarat recurs reclamantul S.S.,

invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant

solicită modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat de

reclamant, schimbării în parte a sentinței, admiterii acțiunii astfel cum a

fost formulată și respingerii apelurilor exercitate de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și de către Ministerul Publice - Parchetul

de pe lângă Tribunalul București.

Criticile aduse

deciziei curții de apel vizează nelegalitatea acesteia, sub următoarele

aspecte:

Reclamantul arată că

în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a

deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar

prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretate în

sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele

raporturi juridice, care nu au fost deduse judecății.

În dezvoltarea

criticilor sale, reclamantul susține că, a considera că efectele deciziilor

Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința

respingerii acțiunii, ar însemna să se accepte ingerința statului, în dreptul

de acces al acestuia la o instanță judecătorească.

Recurentul-reclamant

susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, care trebuie

interpretată în favoarea acestuia, dat fiind caracterul de reparație și de

îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea

drepturilor fundamentale ale omului.

Se invocă și că

nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 și 14

din C.E.D.O. și Rezoluția 1096 din 1996 a Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Astfel,

recurentul-reclamant consideră că decizia Curții Constituționale, referitoare

la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este in contradicție

cu prevederile forurilor internaționale. Prin aceasta decizie se încalcă

prevederile europene (C.E.D.O.) și internaționale (Declarația Universală a

Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiție,

egalitatea de șanse și proporționalitatea, existând și o discriminare, având în

vedere că, pentru persoane aflate în aceeași situație au fost aplicate reguli

diferite.

Se arată că decizia

Curții Constituționale nu poate avea incidență în prezenta cauză, având în

vedere că la data pronunțării acesteia, acțiunea pe care a formulat-o

reclamantul, se afla pe rolul instanțelor și astfel, nu putea fi aplicat un

tratament distinct persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări

politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o

hotărâre definitivă si irevocabilă, deși cererile au fost depuse în același

timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

Instanța de control

judiciar a mai reținut că, față de considerarea ca fondat a acestui motiv de

ordine publică, nu se mai impune analizarea celorlalte critici ale căii de atac

a apelului, astfel că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanța a admis în

majoritate apelurile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice –

D.G.F.P. a Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, cu consecința schimbării în tot a sentinței tribunalului,

și respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Recursul declarat de

reclamant este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce

succed:

Problema de drept a

efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale

aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite,

în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Această decizie a

fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi

ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului

recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit

cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în

interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin decizia nr. 12

din 19 ianuarie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."

În motivarea deciziei

date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ

intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele

Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței

europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții

Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor

juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma

regulilor de aplicare în timp, situațiile juridice în curs de constituire

(facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009, cum sunt drepturile de

creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se

verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție

de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma

verificărilor jurisdicționale realizate de instanță, sub incidența efectelor

deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul

la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate,

norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând

(neflind vorba despre o situație voluntară), în absența unei dispoziții legale

exprese.

Așa fiind, față de

caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din

Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții

Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este

posibil, față de dispozițiile Constituției României.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție

definitivă, reclamantul nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care

nu este titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea

Constituțională a Drepturilor Omului a menționat în hotărârea sa, din Cauza

Slavov contra Bulgariei, unde s-a reținut că dispoziția legală referitoare la

obținerea compensațiilor, nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc,

extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor, astfel încât nu se poate

invoca, nici existența unei proceduri neechitabile, prin schimbarea normelor

legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste

dispoziții legale și-au încetat efectul, ca rezultat al unei operațiuni

normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia. În

consecință, nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit

iluzorie.

În cauza mai sus

citată, instanța de contencios european a reținut că art. 1 din Protocolul 1 la

Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o

marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a

se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim

totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor

prejudicii să se realizeze, în așa fel încât, atenuarea vechilor violări că nu

creeze noi nedreptăți.

Constatarea

neconstituționalității textului de lege pe care reclamantul și-a întemeiat

cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru

că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, pentru

aceleași considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit

cărora Curtea Constituțională s-ar substitui prin deciziile sale, rolului

instanțelor de judecată, cum, în mod eronat a susținut reclamantul.

Dreptul de acces la

justiție și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeana a

Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are

niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Dată fiind decizia în

interesul legii, se constată că în cauză, instanța de apel (în opinia

majoritară) a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale,

astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

invocate de reclamant, ca temei de nelegalitate.

Pentru considerentele

expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, în temeiul art.

312 alin. (1) teza a II-a din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul S.S. împotriva deciziei nr. 36/A din 3

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 aprilie 2012.