ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1906/2012

Asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la 31 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului București,

reclamanta G.V., în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului G.T., a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., obligarea acestuia

la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua

efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca

urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva

soțului său, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea

domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 – 27 august 1955, măsură

luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100

din 27 iulie 1955. Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 și

următoarele din Legea nr. 221/2009.

Prin

sentința civilă nr. 991 din 9 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către

reclamantă a sumei de 2000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua

plății, cu titlu de daune morale.

Reținând

situația de fapt conform petitului acțiunii coroborată cu actele dosarului,

instanța de fond a constatat incidența art. 3 lit. e) și art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, iar cu privire la cuantumul despăgubirilor instanța

a avut în vedere pe de o parte, faptul că recunoașterea expresă prin lege a

caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva soțului

reclamantei reprezintă în sine o reparație a acestui prejudiciu, iar pe de altă

parte că, stabilirea prin lege a caracterului politic al măsurii administrative

nu reprezintă o reparație suficientă pentru suferința morală cauzată de această

măsură.

Împotriva

hotărârii primei instanțe au declarat apel ambele părți.

Apelanta-reclamantă

a criticat soluția primei instanțe, sub aspectul cuantumului daunelor morale

acordate, iar apelantul-pârât a solicitat, în principal, admiterea apelului și

respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, întrucât în baza Decretului-Lege nr.

118/1990, soțul reclamantei, în prezent decedat, a încasat indemnizația lunară

începând din anul 1990, iar pe de altă parte, apelantul a susținut că soțul

reclamantei nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de

Legea nr. 221/2009 pentru acordarea daunelor morale. În subsidiar,

apelantul-pârât a solicitat reaprecierea daunelor morale acordate sub aspectul

cuantumului.

Prin

decizia nr. 324/ A din 22 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV a

civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă G.V., a

admis apelul formulat de apelantul-pârât S.R., prin M.F.P., reprezentat de

D.G.F.P.M.B. și a schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a respins

acțiunea, ca nefondată.

În

considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care se

întemeiază cererea de chemare în judecată, au fost declarate neconstituționale

prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010) și, dat

fiind efectul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, dispozițiile

legale declarate neconstituționale nu mai pot constitui temei pentru acordarea

de despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat de reclamant.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta G.V., invocând argumente ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

motivarea cererii de recurs se arată, în esență, că instanța de apel a aplicat

în mod greșit decizia de neconstituționalitate nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

cu încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii, a

dispozițiilor C.E.D.O. (art. 5, art. 6 și art. 14), a Rezoluțiilor nr.

1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Consiliului Europei, a art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la C.D.U.D.O., norme cu prioritate de aplicare, potrivit art. 20

din Constituție. Recurenta face referiri ample la jurisprudența C.E.D.O. în

materia noțiunii de „bun” și a dreptului la un proces echitabil.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Problema

de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de

la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin.

(4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale,

de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema

dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M.

Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În

considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate

atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma

dispozițiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces

echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art.

1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în

soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe,

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel,

s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru

obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și,

atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire

(facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții

Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În

considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub

aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6

par. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest

sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional,

ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

În ceea

ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii

judiciare, că,

în absența unei hotărâri definitive care să

fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu

s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1.

Înalta

Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în

cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să

intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12

adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de

discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu

fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor

Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de

proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de

sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de

lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei

Curții Constituționale).

Având în

vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în

interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul

prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care

se constată că, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

În

consecință, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ, hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curții

Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

În ceea

ce privește invocarea prevederilor art. 5 din C.E.D.O., text care, în alin.

(5), stabilește dreptul la reparație în favoarea victimei unei arestări sau

dețineri în condiții contrare acestui articol, Înalta Curte constată că acesta

constituie un temei de drept diferit, care nu a fost invocat ca fundament al

acțiunii introductive. Respectând principiul instituit de art. 294 alin. (1) C.

proc. civ., instanța de apel a procedat în mod corect, examinând legalitatea și

temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de

drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară

în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de

chemare în judecată.

Instanța

nu poate face aplicarea directă a Rezoluțiilor nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006

ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, întrucât aceste acte

internaționale au valoare de recomandare și nu forță juridică obligatorie în

dreptul intern.

Motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurent în

partea introductivă a cererii de recurs, este invocat formal, întrucât din

dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi actul juridic dedus

judecății, căruia instanța i-ar fi schimbat natura sau înțelesul. Potrivit art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie

să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea

unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar și dezvoltarea acestuia, în

sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței,

raportate la motivul de recurs invocat. În lipsa unor critici care să se

încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura decizia instanței de apel din

această perspectivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

G.V.

împotriva

deciziei nr. 324/ A din 22 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 16 martie 2012.