ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1906/2012

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 31 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului București, reclamanta G.V., în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului G.T., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva soțului său, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 – 27 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I.

nr. 6100 din 27 iulie 1955. Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 și următoarele din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 991 din 9 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 2000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale.

Reținând situația de fapt conform petitului acțiunii coroborată cu actele dosarului, instanța de fond a constatat incidența art. 3 lit. e) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar cu privire la cuantumul despăgubirilor instanța a avut în vedere pe de o parte, faptul că recunoașterea expresă prin lege a caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva soțului reclamantei reprezintă în sine o reparație a acestui prejudiciu, iar pe de altă parte că, stabilirea prin lege a caracterului politic al măsurii administrative nu reprezintă o reparație suficientă pentru suferința morală cauzată de această măsură. Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel ambele părți.

Apelanta-reclamantă a criticat soluția primei instanțe, sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, iar apelantul-pârât a solicitat, în principal, admiterea apelului și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, întrucât în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, soțul reclamantei, în prezent decedat, a încasat indemnizația lunară începând din anul 1990, iar pe de altă parte, apelantul a susținut că soțul reclamantei nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru acordarea daunelor morale. În subsidiar, apelantul-pârât a solicitat reaprecierea daunelor morale acordate sub aspectul cuantumului.

Prin decizia nr. 324/ A din 22 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă G.V., a admis apelul formulat de apelantul-pârât S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M.B. și a schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010) și, dat fiind efectul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, dispozițiile legale declarate neconstituționale nu mai pot constitui temei pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat de reclamant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta G.V., invocând argumente ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs se arată, în esență, că instanța de apel a aplicat în mod greșit decizia de neconstituționalitate nr. 1358 din 21 octombrie 2010, cu încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii, a dispozițiilor C.E.D.O. (art. 5, art. 6 și art. 14), a Rezoluțiilor nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Consiliului Europei, a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.D.U.D.O., norme cu prioritate de aplicare, potrivit art. 20 din Constituție. Recurenta face referiri ample la jurisprudența C.E.D.O.

în materia noțiunii de „bun” și a dreptului la un proces echitabil. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Problema de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. În consecință, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ, hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 5 din C.E.D.O., text care, în alin. (5), stabilește dreptul la reparație în favoarea victimei unei arestări sau dețineri în condiții contrare acestui articol, Înalta Curte constată că acesta constituie un temei de drept diferit, care nu a fost invocat ca fundament al acțiunii introductive. Respectând principiul instituit de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a procedat în mod corect, examinând legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Instanța nu poate face aplicarea directă a Rezoluțiilor nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, întrucât aceste acte internaționale au valoare de recomandare și nu forță juridică obligatorie în dreptul intern. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurent în partea introductivă a cererii de recurs, este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecății, căruia instanța i-ar fi schimbat natura sau înțelesul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportate la motivul de recurs invocat.

În lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura decizia instanței de apel din această perspectivă. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.V. împotriva deciziei nr. 324/ A din 22 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2012.