ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 550/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 550/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

811 din 8 iunie 2010, pronunțată în dosarul nr. 50419/3/2009 al Tribunalului

București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamantei

D.A. de obligare a S.R., prin M.F.P., la plata sumei de 250.000 euro, în

echivalent lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca

urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic la care soțul

reclamantei a fost supus, respectiv a dislocării din frontiera de vest, în

perioada 18 iunie 1951 – 27 august 1955.

Pentru a dispune în

acest sens, s-a reținut, din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. a) și b), că, pentru măsurile administrative cu caracter politic,

persoana care a suferit ori soțul sau descendenții acestuia pot solicita, în

condițiile Legii nr. 221/2009, despăgubiri materiale, conform lit. b) din art. 5,

nu și despăgubiri morale.

S-a mai arătat că

textele, fiind de strictă interpretare, nu pot fi extinse prin analogie și nu

se poate reține susținerea reclamantei, în sensul că sunt îndeplinite

condițiile în speță.

Împotriva sentinței,

a declarat apel reclamanta D.A.

În motivarea cererii

de apel, în sinteză, s-a susținut că intenția legiuitorului nu a fost de a se

acorda daune morale numai persoanelor condamnate politic, rațiunea legii fiind

aceea de a se întregi cadrul juridic privind repararea nedreptăților comise de

regimul comunist; că măsura la care a fost supus soțul său reprezintă o

măsură administrativă cu caracter politic ce se încadrează în art. 3 din Legea nr.

221/2009.

Prin decizia civilă nr.

204/ A din 23 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta D.A.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Instanța de fond, din

analiza susținerilor reclamantei și probele administrate, a reținut că sunt

incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, fiind

vorba de măsuri administrative cu caracter politic.

Referitor la primul

motiv de apel critica este nefondată și apare din modul de redactare a art. 5 alin.

(1) lit. a) și b), în sensul că scopul prevăzut de art. 5 alin. (1) este

defalcat în art. 5 alin. (1) lit. a) și art. 5 alin. (1) lit. b), respectiv

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, la litera a, și acordarea de

despăgubiri pentru bunuri confiscate prin hotărâre sau ca efect al măsurilor

administrative, deci tot cu privire la bunuri confiscate, dar ca urmare a

măsurilor administrative, la lit. b).

De altfel, distincția

este mai vizibilă, atunci când se are în vedere și art. 5 alin. (5), în care se

arată că, dacă se aplică art. 5 alin. (1) lit. b), încetează de drept

procedurile de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001.

În consecință, față

de modul de reglementare al scopului despăgubirilor, rezultă că, în ipoteza

măsurilor administrative, se acordă despăgubiri, dacă, urmare acestor măsuri

administrative, s-a procedat și la confiscarea de bunuri.

Pentru aceste

considerente, primul motiv de apel a fost respins ca nefondat.

Referitor la critica,

potrivit căreia legea ar trebui interpretată în favoarea petiționarului, în

vederea atingerii scopului, precum și faptul că C.E.D.O. a reținut constant

cazurile de violare a art. 5 paragraful 1 din Convenție, nici aceasta nu poate

fi primită, întrucât nu există nici un text de lege care să dispună

interpretarea unui text de lege în favoarea unui pretins creditor.

În ceea ce privește

aplicarea art. 5 par. 1 din C.E.D.O., este de observat că, pentru a fi aplicate

aceste dispoziții, este necesar ca faptul să se fi petrecut după anul 1994,

când România a ratificat Convenția sau să se fi adoptat o nouă reglementare

după anul 1994, cu privire la faptele pretinse.

În speță, s-a adoptat

Legea nr. 221/2009, în cele două texte incidente, art. 5 alin. (1) lit. a),

prin care s-a reglementat posibilitatea de a se acorda despăgubiri pentru

prejudiciu moral și art. 5 alin. (1) lit. b), prin care s-a reglementat

posibilitatea de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciile materiale.

Textul art. 5 alin. (1)

lit. a), pe care apelanta reclamantă și-a întemeiat acțiunea, a fost declarat

neconstituțional, prin Deciziile nr. 1358 și 1360/2010 ale Curții

Constituționale și, deci, reclamanta nu mai poate susține, ca temei, aceste

dispoziții.

Textul art. 5 alin. (1)

lit. b) este cel în care se încadrează situația de fapt și care, corect, a fost

reținut de către instanța de fond.

Întrucât, textul art.

5 alin. (1) lit. a) a fost declarat neconstituțional, rezultă că apelantă nu

mai are un text de lege, ulterior ratificării Convenției.

În condițiile în care

nu există un text actual, care să dispună cu privire la prejudiciul moral

pentru măsurile administrative, toate textele de lege invocate, precum și actele

normative invocate, fiind ulterioare măsurilor administrative, nu pot

retroactiva, astfel că, și sub acest aspect, nu se poate primi cererea de

aplicare în apel a noilor reglementări.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs reclamanta D.A., solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării

sentinței civile nr. 811 din 08 iunie 2010, pronunțata de Tribunalul București,

în sensul admiterii cererii introductive așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea

criticilor formulate, recurenta-reclamantă a arătat, în esență,

următoarele:

Soluția pronunțată de

instanța de apel este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea

și aplicarea greșită Legii nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării

de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter

politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic.

În ceea ce privește

decizia Curții Constituționale, reclamanta a susținut că, la data introducerii

cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un

drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul

întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Recurenta a invocat și

principiul neretroactivității legii, susținând că deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu

au fost deduse judecății încă, întrucât, în măsura în care s-ar considera că

efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce

atingere dreptului recunoscut de art. 6 din C.E.D.O., art. 1 al Primului

Protocol, art. 14 din Convenție, iar instanțele de judecată trebuie să facă

aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate

pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte si celorlalte acte internaționale în materie, care au

fost descrise in extenso.

Mai mult, s-a invocat

că autoritățile statului erau obligate sa pună de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, atunci când este in joc o

chestiune de interes general, sa reacționeze în timp util și cu cea mai mare

coerentă, iar absența resurselor bugetare nu poate justifica abdicarea de la

exigentele procesului echitabil.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei

nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, instanța apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru

considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect,

se poate constata că, la momentul soluționării recursului, criticile

referitoare la prejudiciul moral încercat de soțul recurentei-reclamante, ca

urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus în

perioada comunistă, prin care aceasta tinde să demonstreze îndeplinirea

condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu

mai sunt determinante în soluționarea cauzei, față de aspectul care se impune a

fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect

al Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și din perspectiva adoptării

deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță nu este cea a faptului dacă reclamanta este sau nu

îndreptățită la acordarea daunelor morale, în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, pe care instanțele fondului, în mod nelegal, l-au

îndepărtat de la aplicare, întrucât acest aspect a fost tranșat printr-o

jurisprudență constantă a Înaltei Curți, în sensul că sfera de aplicabilitate a

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, sub aspectul posibilității acordării daunelor

morale, include ambele categorii de persoane, cele cărora le-au fost aplicate condamnări

cu caracter politic, dar și cele care au fost supuse măsurilor administrative

cu caracter politic, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi

aplicat, în prezent, cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010).

În acest sens, conform

art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții se regăsesc și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege, printr-o decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011), obligatorie pentru instanțe de la data publicării, conform art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte

a stabilit că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată,

era deja pronunțată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul

persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest

context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act

juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă,

astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea

specială si succesorii acestora).

Nu este

însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior, si contrar opiniei recurentei

reclamante, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă, la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel puțin

definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta

beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre

sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamanta D.A., norma juridică pe care aceasta se întemeia nu mai exista,

prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare,

efectele Deciziilor nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la

un „bun” al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

în absența unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat dreptul de

creanță.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011),

care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum Deciziile nr. 1358

și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată

la data de 23 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantei și nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține aceasta, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că:

prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea,

nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de

lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.

nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale

nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să

rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

În cauză,

nu este fondată nici critica recurentei reclamante privind încălcarea art. 14

din Convenție, care interzice discriminarea.

Astfel,

cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca

urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus

atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea

bunurilor, întrucât reclamanta D.A. nu beneficia de o hotărâre definitivă, care

să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest

context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse

din existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în

această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane,

respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o

manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit. Izvorul pretinsei discriminări

constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În

același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului

nediscriminării, din perspectiva art. 1 din

Protocolul

nr. 12 adițional la C.E.D.O., care garantează, într-o sferă

mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui

drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe

rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere

sau oricare altă situație.

În

situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o

astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de

temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În acest

cadru normativ si în acest context procesual,

constatând că, în cauză, este pe deplin

incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of., nr. 789/07.11.2011),

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, în

considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva deciziei nr. 204/ A

din 23 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva deciziei nr. 204/ A din 23

februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 februarie 2012.