ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 550/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 811 din 8 iunie 2010, pronunțată în dosarul nr. 50419/3/2009 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamantei D.A. de obligare a S.R., prin M.F.P., la plata sumei de 250.000 euro, în echivalent lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic la care soțul reclamantei a fost supus, respectiv a dislocării din frontiera de vest, în perioada 18 iunie 1951 – 27 august 1955. Pentru a dispune în acest sens, s-a reținut, din interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b), că, pentru măsurile administrative cu caracter politic, persoana care a suferit ori soțul sau descendenții acestuia pot solicita, în condițiile Legii nr. 221/2009, despăgubiri materiale, conform lit. b) din art. 5, nu și despăgubiri morale.

S-a mai arătat că textele, fiind de strictă interpretare, nu pot fi extinse prin analogie și nu se poate reține susținerea reclamantei, în sensul că sunt îndeplinite condițiile în speță. Împotriva sentinței, a declarat apel reclamanta D.A. În motivarea cererii de apel, în sinteză, s-a susținut că intenția legiuitorului nu a fost de a se acorda daune morale numai persoanelor condamnate politic, rațiunea legii fiind aceea de a se întregi cadrul juridic privind repararea nedreptăților comise de regimul comunist; că măsura la care a fost supus soțul său reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic ce se încadrează în art. 3 din Legea nr. 221/2009. Prin decizia civilă nr. 204/ A din 23 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta D.A.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Instanța de fond, din analiza susținerilor reclamantei și probele administrate, a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, fiind vorba de măsuri administrative cu caracter politic.

Referitor la primul motiv de apel critica este nefondată și apare din modul de redactare a art. 5 alin. (1) lit. a) și b), în sensul că scopul prevăzut de art. 5 alin. (1) este defalcat în art. 5 alin. (1) lit. a) și art. 5 alin. (1) lit. b), respectiv acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, la litera a, și acordarea de despăgubiri pentru bunuri confiscate prin hotărâre sau ca efect al măsurilor administrative, deci tot cu privire la bunuri confiscate, dar ca urmare a măsurilor administrative, la lit. b). De altfel, distincția este mai vizibilă, atunci când se are în vedere și art. 5 alin. (5), în care se arată că, dacă se aplică art. 5 alin. (1) lit. b), încetează de drept procedurile de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001.

În consecință, față de modul de reglementare al scopului despăgubirilor, rezultă că, în ipoteza măsurilor administrative, se acordă despăgubiri, dacă, urmare acestor măsuri administrative, s-a procedat și la confiscarea de bunuri. Pentru aceste considerente, primul motiv de apel a fost respins ca nefondat. Referitor la critica, potrivit căreia legea ar trebui interpretată în favoarea petiționarului, în vederea atingerii scopului, precum și faptul că C.E.D.O. a reținut constant cazurile de violare a art. 5 paragraful 1 din Convenție, nici aceasta nu poate fi primită, întrucât nu există nici un text de lege care să dispună interpretarea unui text de lege în favoarea unui pretins creditor.

În ceea ce privește aplicarea art. 5 par. 1 din C.E.D.O., este de observat că, pentru a fi aplicate aceste dispoziții, este necesar ca faptul să se fi petrecut după anul 1994, când România a ratificat Convenția sau să se fi adoptat o nouă reglementare după anul 1994, cu privire la faptele pretinse. În speță, s-a adoptat Legea nr. 221/2009, în cele două texte incidente, art. 5 alin. (1) lit. a), prin care s-a reglementat posibilitatea de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciu moral și art. 5 alin. (1) lit. b), prin care s-a reglementat posibilitatea de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciile materiale. Textul art. 5 alin. (1) lit. a), pe care apelanta reclamantă și-a întemeiat acțiunea, a fost declarat neconstituțional, prin Deciziile nr. 1358 și 1360/2010 ale Curții Constituționale și, deci, reclamanta nu mai poate susține, ca temei, aceste dispoziții.

Textul art. 5 alin. (1) lit. b) este cel în care se încadrează situația de fapt și care, corect, a fost reținut de către instanța de fond. Întrucât, textul art. 5 alin. (1) lit. a) a fost declarat neconstituțional, rezultă că apelantă nu mai are un text de lege, ulterior ratificării Convenției. În condițiile în care nu există un text actual, care să dispună cu privire la prejudiciul moral pentru măsurile administrative, toate textele de lege invocate, precum și actele normative invocate, fiind ulterioare măsurilor administrative, nu pot retroactiva, astfel că, și sub acest aspect, nu se poate primi cererea de aplicare în apel a noilor reglementări. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta D.A., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței civile nr. 811 din 08 iunie 2010, pronunțata de Tribunalul București, în sensul admiterii cererii introductive așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, următoarele: Soluția pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită Legii nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. În ceea ce privește decizia Curții Constituționale, reclamanta a susținut că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Recurenta a invocat și principiul neretroactivității legii, susținând că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă, întrucât, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului recunoscut de art. 6 din C.E.D.O., art. 1 al Primului Protocol, art. 14 din Convenție, iar instanțele de judecată trebuie să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte si celorlalte acte internaționale în materie, care au fost descrise in extenso.

Mai mult, s-a invocat că autoritățile statului erau obligate sa pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, atunci când este in joc o chestiune de interes general, sa reacționeze în timp util și cu cea mai mare coerentă, iar absența resurselor bugetare nu poate justifica abdicarea de la exigentele procesului echitabil.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor succede: Sub un prim aspect, se poate constata că, la momentul soluționării recursului, criticile referitoare la prejudiciul moral încercat de soțul recurentei-reclamante, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus în perioada comunistă, prin care aceasta tinde să demonstreze îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai sunt determinante în soluționarea cauzei, față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și din perspectiva adoptării deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, problema de drept care se pune în speță nu este cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale, în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care instanțele fondului, în mod nelegal, l-au îndepărtat de la aplicare, întrucât acest aspect a fost tranșat printr-o jurisprudență constantă a Înaltei Curți, în sensul că sfera de aplicabilitate a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, sub aspectul posibilității acordării daunelor morale, include ambele categorii de persoane, cele cărora le-au fost aplicate condamnări cu caracter politic, dar și cele care au fost supuse măsurilor administrative cu caracter politic, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat, în prezent, cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010). În acest sens, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții se regăsesc și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege, printr-o decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011), obligatorie pentru instanțe de la data publicării, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială si succesorii acestora).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior, si contrar opiniei recurentei reclamante, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă, la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanta D.A., norma juridică pe care aceasta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat dreptul de creanță. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (publicată în M. Of.

nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 23 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține aceasta, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. În cauză, nu este fondată nici critica recurentei reclamante privind încălcarea art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea. Astfel, cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta D.A.

nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale. În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la C.E.D.O., care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație. În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În acest cadru normativ si în acest context procesual, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of., nr. 789/07.11.2011), conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva deciziei nr. 204/ A din 23 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva deciziei nr. 204/ A din 23 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 februarie 2012.