ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8352/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8352/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16

februarie 2010 pe rolul Tribunalului București, reclamanta G.S. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, în echivalentul

în RON la cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive,

cu caracter politic, luate împotriva soțului său, G.D., prin dislocarea din

zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18

iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și

ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, conform dispozițiilor art. 5 și

urm. din Legea nr. 221/2009, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 696 din 18 mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins ca inadmisibilă

acțiunea formulată de reclamanta G.S.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, pentru măsurile administrative cu caracter

politic, persoana care a fost supusă la astfel de măsuri ori soțul sau

descendenții acesteia pot solicita, în condițiile Legii nr. 221/2009, doar

despăgubiri materiale, conform literei b) a art. 5, nu și despăgubiri morale,

pentru că acestea din urmă se acordă doar în cazul condamnărilor, potrivit

literei a) a art. 5 din lege.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 70A din 31 ianuarie 2011, a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei

instanțe.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a arătat că, la data de 02 iunie 2009, Parlamentul a

adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

politice în perioada menționată sau care au făcut subiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic sau soților ori descendenților acestora până

la gradul II inclusiv, li s-a dat posibilitatea de a solicita obligarea

statului la repararea materială a prejudiciului încercat, prin mai multe

modalități și, în primul rând, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a), prin

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, condamnare sau

luarea unei măsuri administrative.

Prin O.U.G. nr. 62

din 30 iunie 2010 au fost stabilite limitele maxime ale acestor despăgubiri în

funcție de persoana îndreptățită la acordarea lor, respectiv persoana supusă

măsurii abuzive avute în vedere de lege, sau de soț supraviețuitor ori rudă a

acesteia. Acest act normativ a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.

1354 din 20 octombrie 2009 a Curții Constituționale publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010.

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea

Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale.

Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin

prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală. Curtea

Constituțională a observat că, în materia reparațiilor trebuie să existe o

legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să nu dea naștere la

interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea

conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană

a Drepturilor Omului. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a

stabilit că: "Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1

1

)

din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010,

fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol,

Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân

fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 ca fiind neconstituțional."

Curtea

Constituțională a ajuns la concluzia neconstituționalității art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 examinând comparativ mai multe acte normative,

și anume, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea 568/2001, cu modificări și

completări ulterioare. Curtea Constituțională a constatat că, în domeniul

acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din

motive politice în perioada comunistă, sunt în vigoare reglementări paralele, a

căror coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și

instabilitate. Astfel, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr.

221/2009 instituie o nouă procedură de reparare materială, identică în scop cu

cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, fiind astfel

încălcate dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 prin care a fost admisă excepția de

neconstituționalitate a articolului menționat are de la data publicării,

potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, un caracter general

obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Principiul

neretroactivității se aplică doar acelor situații care și-au epuizat efectele,

definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rezultate din

constatarea neconstituționalității articolului menționat, nu și acelora care,

deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate

efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Astfel, decizia de

constatare a neconstituționalității va produce consecințe pentru viitor în

privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat

raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita

aspectului de neconstituționalitate constatat.

Obligația statului de

plată, în favoarea reclamantei, a despăgubirilor pentru daune morale, în baza

art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii 221/2009, rezultă din lege, în cadrul și la

finele unei proceduri judiciare, reprezentând astfel simple așteptări în

dobândirea pe cale judiciară a unor drepturi.

În consecință,

instanța de apel a reținut că reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a

Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe care trebuia să-l prezerve sau

să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi

printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa după momentul

rămânerii ei definitive în apel, în baza art. art. 374 alin. (1) coroborat cu

art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Astfel, raportul

juridic obligațional stabilit în cauzele având ca obiect despăgubiri pretinse

în temeiul Legii nr. 221/2009 urma să își producă efectele la data soluționării

apelului. În speță, Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a fost pronunțată și publicată anterior pronunțării deciziei în apel,

situație în care aceasta, având caracter obligatoriu, trebuie avută în vedere

la soluționarea litigiului.

În ceea ce privește

obligația impusă prin acte internaționale Statului Român de a recunoaște și

repara consecințele produse în sfera drepturilor și libertăților fundamentale

ale cetățenilor săi prin regimul totalitar comunist, s-a arătat că legislativul

a adoptat o serie de acte normative având în vedere necesitatea asumării și

atenuării acestor consecințe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât

și a celor morale.

Instanța de apel a

mai reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite

de persoanele persecutate în perioada comunistă constă nu atât în repararea

prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație

similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea

instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin

moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor

omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină

concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Acordarea de

despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care

- în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul

este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare

a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de

acordare a acestui drept.

Constatând că

dispoziția de lege referitoare la obținerea despăgubirilor solicitate a fost

anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia,

curtea de apel a reținut că, în prezent, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei, nu mai poate

constitui o bază legală pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

În consecință,

instanța de apel a constatat că în mod greșit prima instanță a admis excepția

inadmisibilității acțiunii reclamantei și, având în vedere că, pentru

considerentele expuse, acțiunea reclamantei este nefondată, a menținut soluția

de respingere a acțiunii, însă nu ca inadmisibilă, ci ca neîntemeiată, cu

motivarea arătată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta G.S., invocând

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta a arătat că decizia instanței de apel a fost

pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere Legea

nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele

care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în

nume personal, cât și cele prevăzute de lege, motiv pentru care se impune

modificarea „sentinței” recurate și reținând cauza spre judecare să se

analizeze toate actele depuse și să se pronunțe o soluție temeinică și legală,

având în vedere că reclamantei din prezenta cauză i-au fost încălcate

drepturile conferite de lege.

Astfel, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, așa încât legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului

neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

(Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, parag. 81).

Deciziile Curții

Constituționale au forța unei legi, de la data publicării lor în Monitorul

Oficial, acest efect fiind clar precizat de Constituția României, însă tot în

Constituția României se regăsește și principiul neretroactivității legii,

reflectat de conținutul art. 15 alin. (2).

Or, dacă nu se

contestă puterea de lege a deciziilor Curții Constituționale la data publicării

acestora, aceste decizii nu se pot situa în afara principiului

neretroactivității legii, pentru că, în caz contrar, s-ar conferi deciziilor

Curții Constituționale o forță juridică ce depășește interdicția instituită de

art. 15 alin. (2) din Constituție și s-ar situa deasupra unui principiu

fundamental, considerat în mod expres de Constituție în acest sens.

În privința

proceselor deja declanșate la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei

Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situația fiind

identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în

judecată, se modifică în timpul judecății, iar respectiva modificare nu poate

fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței de judecată.

De altfel, în lumina

dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul

neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României

trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse

judecății încă.

Pe de altă parte, în

măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se

aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei

persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire

la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

A considera că

efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această

speță, cu consecința respingerii acțiunii promovate de reclamant, ar însemna să

se accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantului la o

instanță judecătorească, care nu este proporțional cu scopul urmărit.

Astfel, din momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoaște reclamantului

dreptul la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit ca urmare a măsurii

administrative cu caracter politic, statul garantează beneficiarului acestui

drept accesul la o instanță de judecată, garanție conferită și de art. 21 din

Constituție.

Premisa pe care se

sprijină Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, aceea a evitării unei duble

reparații, este total greșită, întrucât drepturile conferite de Decretul-lege

nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi

(indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc.; mai mult,

chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanța va ține cont de faptul că

reclamantul a beneficiat de decret.

Pe de altă parte,

constatarea Curții Constituționale din această decizie, că art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009 este similar Decretului-lege nr. 118/1990, cu consecințele

respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor

art. 20 din Constituție și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare

la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Așa cum

reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în

fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului au

prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind

obligatorii pentru instanțe.

Chiar dacă, în

exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea

raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor

fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele

ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu

pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui

litigiu în care își găsesc aplicarea.

Prin aplicarea în

cauza de față a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, sunt încălcate

prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai

1994, precum și Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985

adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

În acest context,

sunt relevante și cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marea

Britanie, în care Curtea Europeană a statuat că există discriminare în sensul

art. 14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt

tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare

obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și

scopul urmărit.

Prin legea specială

s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea reclamantului, drept

subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum această noțiune este definită în

jurisprudența constantă a Curții Europene.

În ceea ce privește

garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta

semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața

unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii

unui echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul

procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza

declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia,

pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitate cu

prevederile constituționale, această garanție poate fi afectată, cu consecința

nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta

este reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Mai mult decât atât,

într-o hotărâre dată recent (10 februarie 2010), pronunțată în cauza Klaus și

Iori Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existența

unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit

condamnări sau represiuni cu caracter politic, reprezintă o speranță legitimă

chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv, 1998 „art. 9 din

Legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare

care să detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale

(legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)”. Curtea de la Strasbourg a

apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în

baza art. 9 din „Legea din 11 noiembrie 1997”, o creanță suficient de clară

pentru a fi considerată exigibilă.

Prin urmare, câtă

vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele

impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând astfel acest act normativ, în acord cu

Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare

comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind

Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, aceste

persoane aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în

mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri

echitabile.

S-a conchis, că de

vreme ce voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc

cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ,

autoritățile statului erau obligate să pună de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, atunci când este în joc o

chestiune de interes general, să reacționeze în timp util, în mod corect și cu

cea mai mare coerență, iar dacă acest fapt nu s-a întâmplat trebuie luat în

considerare că o astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în

jurisprudența sa.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu prioritate, este

de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a

fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de

natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează -

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății.

Criticile formulate

de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză,

ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu

sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Problema de drept

care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu

îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluționat definitiv

de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat

cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010.

Contrar susținerilor

recurentei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța

de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în Monitorul Oficial în timp ce procesul era în curs de judecată în

faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul

declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea

de daune morale.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în

interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea

recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea

recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul

Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit pretinde prin motivele de

recurs, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamantă,

față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta G.S. împotriva deciziei nr. 70A din

31 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 noiembrie 2011.