ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8590/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8590/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul
Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 05 martie 2010,
reclamantul P.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice și a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000
euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății,
reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor
administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva mamei sale prin
dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu,
în perioada 18 iunie 1951 - 15 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I.
nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/27 iulie 1955. Cererea a
fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 și urm. din Legea nr. 221/2009.
Prin Sentința civilă
nr. 747 din 28 mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis
excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată de reclamant, ca
inadmisibilă.
Pentru a pronunța
această hotărâre, prima instanță a reținut că nu pot fi acordate daune morale
și pentru persoanele care au fost supuse măsurilor administrative, câtă vreme
textul se referă expres la „prejudiciul suferit prin condamnare”.
Împotriva sentinței a
declarat apel reclamantul, invocând nelegalitatea hotărârii sub aspectul
greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din
Legea nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 17A
din 13 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul, ca nefondat.
În considerentele
deciziei s-a reținut că dispozițiile legale care au constituit temeiul de drept
al acțiunii au fost declarate neconstituționale, astfel încât reclamantul nu
mai poate pretinde acordarea de daune morale întemeiate pe art. 5 alin. (1)
lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,
reclamantul P.I.
În motivarea
recursului se susține că instanța de apel a aplicat deciziile Curții
Constituționale, încălcând principiul supremației dreptului european în raport
cu dreptul intern, principiu prevăzut de art. 20 din Constituția României. Se
arată, de către recurent, că în acest fel se încalcă dispozițiile art. 6 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces
echitabil, principiul egalității armelor, dreptul la nediscriminare și art. 1
din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, referitor la protecția
proprietății. Se mai arată că, prin soluția pronunțată de Curtea de Apel se
încalcă principiul neretroactivității legii, care presupune examinarea cauzei
în raport de norma în vigoare la data promovării acțiunii.
Recurentul mai
susține în motivarea recursului, că în mod greșit instanța de apel a respins
apelul său pe motivul declarării neconstituționalității textului legal care
constituia temeiul cererii de chemare în judecată, fără a se pronunța în raport
de temeinicia motivelor de apel. În cadrul acestei critici, recurentul
reiterează criticile din apel, referitoare la necesitatea recunoașterii
dreptului la despăgubiri și în privința persoanelor care au fost supuse
măsurilor administrative cu caracter politic.
O altă critică
formulată de recurent se referă la faptul că instanța de apel a respins
acțiunea fără a examina fondul cauzei și fără a se pronunța în legătură cu
aplicarea criteriilor de evaluare a prejudiciului, prevăzute de Legea nr.
221/2009, în raport de drepturile și libertățile fundamentale care au fost
încălcate.
Examinând criticile
formulate de recurent, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., se rețin următoarele:
Problema de drept
care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care
a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de
constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21
octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147
alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca
fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de
acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe
durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al
articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la
data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și
au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul
cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și
funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările
ulterioare.
În raport de această
reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea
neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,
care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în
curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de
drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de
Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.
nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții
Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată
la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care
la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare
a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.
(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot
constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data
publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul
Oficial.
În considerentele
acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de
neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar
și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,
respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,
privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în
interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330
7
alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii,
că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus
evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat
printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în
curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei
Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate
spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ
se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât
nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie
guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele
aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului
dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din
Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a
reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare
a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență
unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a
posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin
constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte
erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se
poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,
ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței
dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la
tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun
fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce privește
incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a
stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în
absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea
apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența
unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a
considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele
nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre
sub incidența art. 14 din
Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la
Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj
sau de discriminare în care s-ar găsi
unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră
definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o
justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,
și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele
folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a
unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus
instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare
excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare
- conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Având în vedere
caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul
legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze
nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că,
în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții
Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza
nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecință, se
constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ,
hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei
Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.
În ceea ce privește
neexaminarea de către instanța de apel a fondul cauzei și nepronunțarea în
legătură cu motivele de apel ce vizau dreptul la daune morale al persoanelor
supuse măsurilor administrative cu caracter politic, respectiv aplicarea
criteriilor de evaluare a prejudiciului, prevăzute de Legea nr. 221/2009,
Înalta Curte constată că aceasta este consecința modului corect (confirmat
ulterior prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte
în soluționarea recursului în interesul legii) în care instanța de apel a
apreciat aplicabilitatea în speță a efectelor deciziei de
neconstituționalitate. În condițiile în care, urmare a declarării
neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a
constatat că acțiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de drept,
examinarea condițiilor și criteriilor de acordare a daunelor morale, prevăzute
de legea specială, a devenit inutilă.
Față de aceste
considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va
respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de reclamantul P.I. împotriva Deciziei nr. 17A din 13
ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă
și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 6 decembrie 2011.