ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2033/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2033/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 18 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, reclamanta C.A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul

Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro,

echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative abuzive, cu

caracter politic, luată împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de

vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-27

august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin

Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, cu obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 712 din 19 mai 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins

excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea, a

obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 euro, în echivalent în

lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin măsura administrativă cu caracter politic.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât prin întâmpinare, tribunalul a

reținut că din textul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 rezultă că sunt

îndreptățite să solicite acordarea măsurilor reparatorii prevăzute la lit.

a)-c) atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cât și cele care au făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor

persoane, soțul sau descendenții acestora până la gradul II inclusiv, astfel

încât excepția invocată nu poate fi primită.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că la data de 18 iunie 1951, prin Decizia M.A.I. nr.

200/1951, reclamanta C.A. a fost dislocată din zona frontierei de vest și i s-a

stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Brateș, jud. Galați, restricțiile

domiciliare fiind ridicate după 4 ani, prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27

iulie 1955.

Prin hotărârea nr.

1941 din 12 martie 1991 emisă de Comisia pentru Acordarea unor Drepturi

Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului-lege nr.

118/1990 s-a stabilit că perioada de la 18 iunie 1951 la 27 iulie 1955 cât

reclamanta a avut domiciliu obligatoriu, respectiv, 4 ani, o lună și 9 zile constituie

vechime în muncă. Prin aceeași hotărâre i s-a acordat reclamantei o

indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an în care a fost lipsită de

libertate, adică suma de 822 lei lunar.

Față de situația de

fapt reținută anterior, tribunalul a constatat că reclamanta este îndreptățită

la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura

administrativă cu caracter politic luată față de aceasta.

În stabilirea

cuantumului prejudiciului moral, tribunalul a avut în vedere faptul că măsura

administrativă luată față de reclamantă, constând în mutarea forțată într-o

altă localitate și stabilirea unui domiciliu obligatoriu, a fost de natură să

lezeze valori morale esențiale, fiindu-i afectată situația socială și

familială, imaginea și sursele de venit. Situația în care a fost plasată

reclamanta a împiedicat-o să-și dezvolte în condiții corespunzătoare

personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să

dobândească în timp util un statut corespunzător așteptărilor sale.

La stabilirea

cuantumului despăgubirii, tribunalul a mai avut în vedere și faptul că

reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii constând în indemnizația primită

în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, în sumă de 822 lei pe lună și a

apreciat ca fiind satisfăcătoare o reparație în cuantum de 10.000 euro.

Împotriva acestei

sentinței au declarat apel atât reclamanta C.A., cât și pârâtul Statul Român,

prin M.F.P.

Reclamanta C.A. a

arătat că sentința apelată este netemeinică și nelegală în ceea ce privește aprecierea

de către instanța de judecată a cuantumului daunelor morale acordate, raportat

la materialul probator și cele învederate instanței.

Reclamanta a formulat

precizări la acțiune în sensul de a se avea în vedere la soluționarea cauzei

următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituția României, Rezoluția nr.

1096 din 1996 a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985,

art. 5 și 6 C.E.D.O.

Pârâtul Statul Român,

prin M.F.P., a invocat ca motiv de ordine publică decizia Curții

Constituționale prin care a fost declarat neconstituțional art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temei de drept invocat de către

reclamantă în susținerea acțiunii.

Prin decizia civilă

nr. 55/ A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins, ca nefondat,

apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată și a

respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010

s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 sunt neconstituționale, iar încetarea efectelor dispoziției legale

declarate neconstituționale duce la lipsirea de suport legal a cererii

introductive de instanță.

Instanța de apel a

mai reținut că dacă s-ar considera că legea aplicabilă în cauză este cea de la

momentul introducerii cererii de chemare în judecată, chiar dacă pe parcursul

procesului norma pe care se întemeia acțiunea a fost declarată

neconstituțională, nu s-ar mai găsi nicio justificare pentru înlăturarea de la

aplicare a normei declarate neconstituționale în cazul unei excepții invocate,

de exemplu, chiar în recurs, în cadrul dispozițiilor anterioare ale Legii nr.

47/1992, când era aplicabilă dispoziția privind suspendarea litigiului până la

judecarea excepției, și cu atât mai puțin pentru aplicarea motivului de

revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

De altfel, Curtea

Constituțională s-a pronunțat cu privire la întinderea efectelor deciziilor

prin care se constată neconstituționalitatea unor dispoziții legale prin

decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999.

Instanța de apel a

apreciat că nu se poate reține existența unei „speranțe legitime" a

reclamantei la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului

moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi

devenit ulterior iluzorie.

Conform

jurisprudenței C.E.D.O., „speranța legitimă" este legată de modul în care

o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul

intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege,

respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept

cu o bază legală solidă, or, o normă declarată neconstituțională nu poate fi

apreciată în acest sens.

Instanța de apel a

mai reținut că dispoziția legală referitoare la obținerea compensațiilor a fost

anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost

abrogată de legiuitor, neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin

schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de

reclamantă, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al

unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate,

situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi

devenit iluzorie.

Referitor la

precizările de temei juridic invocate de reclamantă în apel, instanța de apel a

reținut că acestea nu pot substitui temeiul legal al cererii astfel cum a fost

formulată, întrucât ar transforma cererea precizatoare într-o cerere de

schimbare a temeiului juridic al acțiunii, cerere nepermisă în apel de

dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Față de considerarea

ca fondat a motivului de apel de ordine publică, instanța de apel a apreciat că

nu se mai impune analizarea celorlalte motive, legate de reducerea sau

majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta C.A., formulând următoarele critici:

I. Hotărârea

instanței de apel încalcă principiul neretroactivității legii consacrat de art.

15 alin. (2) din Constituția României și de jurisprudența C.E.D.O. în materie,

care stipulează că legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

II. Prin soluția

adoptată au fost încălcate art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, Rezoluțiile nr. 1096/11996 și nr. 1481/2006 ale Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/1985 a Adunării Generale

O.N.U., acte normative prioritare față de reglementările din dreptul intern

conform art. 20 din Constituția României și care trebuiau avute în vedere la

soluționarea cauzei, întrucât decizia de neconstituționalitate având ca obiect

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu împiedică rezolvarea cauzei

într-o asemenea manieră.

III. Hotărârea

recurată încalcă principiul egalității în fața legii și al nediscriminării,

întrucât prin rezolvarea diferită a unor situații similare, raportat exclusiv

la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, se generează o

practică neunitară, sancționată de Curtea Europeană ca fiind de natură să

afecteze principiul siguranței juridice.

Este încălcat astfel

art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât se creează,

pentru persoane aflate în situații identice, un tratament preferențial unele

față de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de

proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

IV. Instanța de apel

a încălcat art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, cu referire la noțiunea de „bun" și de „speranță

legitimă" în accepțiunea dată de textul legal arătat.

V. Cuantumul daunelor

morale acordate nu reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral

cauzat ca urmare a măsurii abuzive aplicate.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele argumente:

I. Prin decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Contrar susținerilor

recurentei-reclamante, decizia de neconstituționalitate arătată nu încalcă

principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă

anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a

pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul

legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of."

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 15 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, iar

neretroactivitatea nu este afectată.

II. Atât soluția

instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu

rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 și nr.

1481/2006, precum și cu Rezoluția nr. 40/1985 a adunării generale O.N.U.,

astfel încât nu se poate reține o încălcarea a documentelor internaționale la

care face referire recurenta-reclamantă.

Aceste documente

internaționale au un caracter esențialmente declarativ, în sensul că rolul lor

este de a institui anumite principii care trebuie să penetreze în conștiința

comunității internaționale, în scopul repudierii complete a crimelor comise de

regimurile totalitare și de a proteja generațiile viitoare de astfel de

atrocități.

Așa cum a reținut și

Curtea Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea

internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor

omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de a acorda

despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă.

Fiecărui stat îi este

recunoscută și respectată o marjă largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe

care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât

să se asigure un just echilibru social.

Curtea

Constituțională a constatat prin deciziile sus-menționate, că scopul acordării

de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în

perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea

persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior-ceea ce

este, practic, imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii

este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu ce reiese din actele

normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările conținute în

documentele internaționale evocate de recurenta-reclamantă.

III. Critica conform

căreia s-ar fi încălcat principiile egalității de tratament și nediscriminării,

de asemenea, nu poate fi reținută.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin

nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

IV. Referitor la noțiunea

de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate

cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de

art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României M. Of. al

României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare

pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"

(Cauza F.-M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamanta.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial

care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României).

O asemenea

jurisprudența nu s-a conturat însă, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu

are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată

constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de

verificarea organului jurisdicțional.

V. Având în vedere

considerentele de mai sus referitoare la incidența în cauză a deciziei de

neconstituționalitate, care a lipsit de efecte textul legal ce a constituit

temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță, critica privind cuantumul

daunelor morale, astfel cum au fost acordate de către prima instanță, nu se mai

impune a fi analizată.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta C.A. împotriva deciziei nr. 55/ A din

15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 martie 2012.