ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2033/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 18 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta C.A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative abuzive, cu caracter politic, luată împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-27 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 712 din 19 mai 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât prin întâmpinare, tribunalul a reținut că din textul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 rezultă că sunt îndreptățite să solicite acordarea măsurilor reparatorii prevăzute la lit. a)-c) atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțul sau descendenții acestora până la gradul II inclusiv, astfel încât excepția invocată nu poate fi primită.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că la data de 18 iunie 1951, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, reclamanta C.A. a fost dislocată din zona frontierei de vest și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Brateș, jud. Galați, restricțiile domiciliare fiind ridicate după 4 ani, prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955. Prin hotărârea nr. 1941 din 12 martie 1991 emisă de Comisia pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 s-a stabilit că perioada de la 18 iunie 1951 la 27 iulie 1955 cât reclamanta a avut domiciliu obligatoriu, respectiv, 4 ani, o lună și 9 zile constituie vechime în muncă. Prin aceeași hotărâre i s-a acordat reclamantei o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an în care a fost lipsită de libertate, adică suma de 822 lei lunar.

Față de situația de fapt reținută anterior, tribunalul a constatat că reclamanta este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic luată față de aceasta. În stabilirea cuantumului prejudiciului moral, tribunalul a avut în vedere faptul că măsura administrativă luată față de reclamantă, constând în mutarea forțată într-o altă localitate și stabilirea unui domiciliu obligatoriu, a fost de natură să lezeze valori morale esențiale, fiindu-i afectată situația socială și familială, imaginea și sursele de venit. Situația în care a fost plasată reclamanta a împiedicat-o să-și dezvolte în condiții corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător așteptărilor sale.

La stabilirea cuantumului despăgubirii, tribunalul a mai avut în vedere și faptul că reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii constând în indemnizația primită în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, în sumă de 822 lei pe lună și a apreciat ca fiind satisfăcătoare o reparație în cuantum de 10.000 euro. Împotriva acestei sentinței au declarat apel atât reclamanta C.A., cât și pârâtul Statul Român, prin M.F.P. Reclamanta C.A. a arătat că sentința apelată este netemeinică și nelegală în ceea ce privește aprecierea de către instanța de judecată a cuantumului daunelor morale acordate, raportat la materialul probator și cele învederate instanței.

Reclamanta a formulat precizări la acțiune în sensul de a se avea în vedere la soluționarea cauzei următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituția României, Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, art. 5 și 6 C.E.D.O. Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a invocat ca motiv de ordine publică decizia Curții Constituționale prin care a fost declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temei de drept invocat de către reclamantă în susținerea acțiunii. Prin decizia civilă nr. 55/ A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată și a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, iar încetarea efectelor dispoziției legale declarate neconstituționale duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță.

Instanța de apel a mai reținut că dacă s-ar considera că legea aplicabilă în cauză este cea de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, chiar dacă pe parcursul procesului norma pe care se întemeia acțiunea a fost declarată neconstituțională, nu s-ar mai găsi nicio justificare pentru înlăturarea de la aplicare a normei declarate neconstituționale în cazul unei excepții invocate, de exemplu, chiar în recurs, în cadrul dispozițiilor anterioare ale Legii nr. 47/1992, când era aplicabilă dispoziția privind suspendarea litigiului până la judecarea excepției, și cu atât mai puțin pentru aplicarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

De altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la întinderea efectelor deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor dispoziții legale prin decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999. Instanța de apel a apreciat că nu se poate reține existența unei „speranțe legitime" a reclamantei la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie. Conform jurisprudenței C.E.D.O., „speranța legitimă" este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă, or, o normă declarată neconstituțională nu poate fi apreciată în acest sens.

Instanța de apel a mai reținut că dispoziția legală referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor, neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamantă, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate, situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie. Referitor la precizările de temei juridic invocate de reclamantă în apel, instanța de apel a reținut că acestea nu pot substitui temeiul legal al cererii astfel cum a fost formulată, întrucât ar transforma cererea precizatoare într-o cerere de schimbare a temeiului juridic al acțiunii, cerere nepermisă în apel de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. Față de considerarea ca fondat a motivului de apel de ordine publică, instanța de apel a apreciat că nu se mai impune analizarea celorlalte motive, legate de reducerea sau majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.A., formulând următoarele critici: I. Hotărârea instanței de apel încalcă principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României și de jurisprudența C.E.D.O. în materie, care stipulează că legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. II.

Prin soluția adoptată au fost încălcate art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluțiile nr. 1096/11996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/1985 a Adunării Generale O.N.U., acte normative prioritare față de reglementările din dreptul intern conform art. 20 din Constituția României și care trebuiau avute în vedere la soluționarea cauzei, întrucât decizia de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu împiedică rezolvarea cauzei într-o asemenea manieră. III. Hotărârea recurată încalcă principiul egalității în fața legii și al nediscriminării, întrucât prin rezolvarea diferită a unor situații similare, raportat exclusiv la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, se generează o practică neunitară, sancționată de Curtea Europeană ca fiind de natură să afecteze principiul siguranței juridice.

Este încălcat astfel art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât se creează, pentru persoane aflate în situații identice, un tratament preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. IV. Instanța de apel a încălcat art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la noțiunea de „bun" și de „speranță legitimă" în accepțiunea dată de textul legal arătat. V. Cuantumul daunelor morale acordate nu reprezintă o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a măsurii abuzive aplicate.

Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente: I. Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, decizia de neconstituționalitate arătată nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 15 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, iar neretroactivitatea nu este afectată. II. Atât soluția instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006, precum și cu Rezoluția nr. 40/1985 a adunării generale O.N.U., astfel încât nu se poate reține o încălcarea a documentelor internaționale la care face referire recurenta-reclamantă.

Aceste documente internaționale au un caracter esențialmente declarativ, în sensul că rolul lor este de a institui anumite principii care trebuie să penetreze în conștiința comunității internaționale, în scopul repudierii complete a crimelor comise de regimurile totalitare și de a proteja generațiile viitoare de astfel de atrocități. Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de a acorda despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui stat îi este recunoscută și respectată o marjă largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.

Curtea Constituțională a constatat prin deciziile sus-menționate, că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior-ceea ce este, practic, imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu ce reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările conținute în documentele internaționale evocate de recurenta-reclamantă. III. Critica conform căreia s-ar fi încălcat principiile egalității de tratament și nediscriminării, de asemenea, nu poate fi reținută.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. IV. Referitor la noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.-M.G.

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamanta. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României). O asemenea jurisprudența nu s-a conturat însă, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. V. Având în vedere considerentele de mai sus referitoare la incidența în cauză a deciziei de neconstituționalitate, care a lipsit de efecte textul legal ce a constituit temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță, critica privind cuantumul daunelor morale, astfel cum au fost acordate de către prima instanță, nu se mai impune a fi analizată. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.A. împotriva deciziei nr. 55/ A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.