ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1721/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1721/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 12 aprilie 2010, reclamanta B.S. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter

politic luată împotriva sa, constând în dislocarea din zona frontierei de vest

și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 20

decembrie 1955.

Prin sentința civilă

nr. 1547 din 18 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis, în parte, acțiunea și l-a obligat pe pârât la 3.000 euro echivalent în

lei, cu titlu de despăgubiri morale către reclamantă.

În motivarea

soluției, tribunalul a reținut că măsura dislocării și stabilirii domiciliului

obligatoriu, luată împotriva reclamantei în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951,

reprezintă, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, o măsură administrativă cu

caracter politic, măsură care, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din același act normativ, o îndreptățește pe reclamantă la despăgubiri pentru

daunele morale suferite.

În aprecierea

cuantumului acestor despăgubiri, tribunalul a avut în vedere că recunoașterea

expresă prin lege a caracterului politic al măsurii administrative reprezintă

în sine o reparație a prejudiciului moral, insuficientă însă față de gravitatea

atingerii aduse drepturilor fundamentale ale reclamantei la libertate și viață.

Față de gravitatea

prejudiciului suferit de reclamantă și față de faptul că aceasta nu a mai

beneficiat de alte despăgubiri, s-a apreciat că suma de 3.000 euro îi asigură

reclamantei o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral încercat.

Împotriva sentinței

susmenționate au declarat apel ambele părți, precum și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin decizia civilă

nr. 342/ A din 30 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

reclamantei și a admis apelurile pârâtului și Ministerului Public, cu

consecința schimbării în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii

acțiunii, ca nefondată.

Pentru a decide

astfel, curtea a reținut lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune

morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, aplicabilă în speță în raport de dispozițiile art. 147 alin.

(1) și (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a

criticat-o ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, pentru

următoarele motive:

În mod nelegal,

curtea de apel a înlăturat aplicarea la speță a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, prin care aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale.

Astfel, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, așa încât legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului

neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

(Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).

Deciziile Curții

Constituționale au forța unei legi de la data publicării lor în M. Of., acest

efect fiind clar precizat de Constituția României, însă tot în Constituția

României se regăsește și principiul neretroactivității legii, reflectat de

conținutul art. 15 alin. (2).

Or, dacă nu se

contestă puterea de lege a deciziilor Curții Constituționale la data publicării

acestora, aceste decizii nu se pot situa în afara principiului

neretroactivității legii, pentru că, în caz contrar, s-ar conferi deciziilor

Curții Constituționale o forță juridică ce depășește interdicția instituită de

art. 15 alin. (2) din Constituție.

În procesele deja

declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curții

Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situația fiind identică cu

cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată se

modifică în timpul judecății, iar respectiva modificare nu poate fi avută în

vedere în raport de data sesizării instanței de judecată.

De altfel, în lumina

dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul

neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României

trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse

judecății încă.

Pe de altă parte, în

măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se

aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului de acces la instanță,

recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A considera că

efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această

speță, cu consecința respingerii acțiunii promovată de reclamantă, ar însemna

să se accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantei la o

instanță judecătorească, care nu este proporțională cu scopul urmărit.

Astfel, din momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoaște reclamantei

dreptul la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit ca urmare a măsurii

administrative cu caracter politic, statul garantează beneficiarului acestui

drept accesul la o instanță de judecată, garanție conferită și de art. 21 din

Constituție.

Legea trebuie

interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia,

respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive

luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Așa cum

reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în

fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului au

prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind

obligatorii pentru instanțe, conform art. 20 din Constituție.

Chiar dacă, în

exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării

și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale

omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor

internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute

de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își

găsesc aplicarea.

Prin aplicarea în

cauza de față a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, sunt încălcate

prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai

1994, precum și Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția nr. 40/ 34 din 29 noiembrie

1985 adoptată de Adunarea Generală a ONU.

În acest context,

sunt relevante și cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marea

Britanie, în care Curtea Europeană a statuat că există discriminare în sensul

art. 14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt

tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare

obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și

scopul urmărit.

Prin legea specială,

s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea reclamantei, drept

subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum această noțiune este definită în

jurisprudența constantă a Curții Europene.

În ceea ce privește

garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta

semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața

unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii

unui echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul

procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza

declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia,

pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu

dispozițiile constituționale, această garanție poate fi afectată, cu consecința

nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta

este reglementat prin art. 6 din CEDO.

Mai mult decât atât,

într-o hotărâre dată recent (10 februarie 2010), pronunțată în cauza Klaus și

Iori Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existenta

unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit

condamnări sau represiuni cu caracter politic, reprezintă o speranță legitimă

chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respective 1998 „art. 9 din

legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare

care să detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale

(legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)”. Curtea de la Strasbourg a

apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în

baza art. 9 din „legea din 11 noiembrie 1997” o creanță suficient de clară

pentru a fi considerată exigibilă.

Prin urmare, câtă

vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele

impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând astfel acest act normativ, în acord cu

Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare

comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind

Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/ 34 din 29 noiembrie 1985, aceste

persoane aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în

mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri

echitabile.

În concluzie,

neexistând temei pentru aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, instanța de apel ar fi trebuit să reaprecieze cuantumul daunelor

morale având în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o

consecință directă a măsurilor abuzive din perioada regimului comunist, iar nu

să respingă apelul reclamantei prin raportare la decizia Curții

Constituționale.

Aceste consecințe

dăunătoare au fost probate și trebuie apreciate în mod corect de instanță, scop

în care trebuie să aibă în vedere principiul reparării integrale a

prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile - cu reală

funcție reparatorie.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar,

este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică de

natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează -

interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri

probatorii) dedus judecății.

Criticile formulate

de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză,

ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu

sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Contrar susținerilor

recurentei, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în

speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi

aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel, s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să

se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

De asemenea, nu se

poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum greșit pretinde

recurenta.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta  s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Referitor la

relevanța deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de

dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența

creată în legătură cu acestea, susținerile recurentei sunt, de asemenea,

neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit

art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă,

Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul

legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la

examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva

diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând

la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de

o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul

Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

- 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând un

„bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât

acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei

alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurenta.

Având în vedere

considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a

făcut aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta B.S. împotriva deciziei nr. 342/ A

din 30 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 martie 2012.