ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 355/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 15 martie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta D.M. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 150 000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 07 ianuarie 1953 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I.

nr. 6100/1955, conform dispozițiilor art. 5 și urm. din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 1114/ F din 17 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de către reclamanta D.M., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, în echivalent în lei din ziua plății.

În motivarea sentinței, instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada strămutării și a stabilirii domiciliului obligatoriu, a faptului că această măsură s-a luat din considerente politice, astfel că sunt întrunite condițiile impuse de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care constituie măsura administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea locului de muncă obligatoriu. În raport de această situație, prima instanță a constatat că reclamantei i s-a produs un prejudiciu moral prin împiedicarea a folosi locuința familiei și obligarea de a trăi într-un mediu ostil, fără cele necesare traiului, ceea ce creează premisele reparării lui în acord cu art. 5 din Legea nr. 221/2009.

La întinderea cuantumului despăgubirilor, instanța a avut în vedere faptul că reclamanta a mai beneficiat de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare deportării politice, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, beneficiind de un spor pentru vechime în muncă și o indemnizație de 511 lunar lei pentru fiecare an de deportare, așa cum rezultă din Hotărârea nr. 3160 din 19 iunie 1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta D.M., precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

La data de 26 ianuarie 2010, în ședință publică, apelanta - reclamantă a depus o precizare la apel, având în vedere modificările survenite prin decizia Curții Constituționale în ceea ce privește declararea ca neconstituțional a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, înțelegând să își precizeze acțiunea, în sensul de a solicita să se aibă în vedere la soluționarea cauzei și următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituția României; Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei; Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985; art. 5, 6 și 14 CEDO. Prin decizia nr. 168/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei și s-a admis apelul pârâtului, în sensul că a fost schimbată în tot sentința apelată, iar pe fond a fost respinsă acțiunea ca nefondată.

În considerentele deciziei, s-au reținut următoarele : În ceea ce privește apelul declarat de pârât, curtea de apel a constatat că aceasta a invocat, în primul rând, excepția inadmisibilității acțiunii, justificat de faptul că prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu permit acordarea de daune morale celor care au fost supuși unor măsuri administrative, ci doar celor care fost victimele unor condamnări cu caracter politic, pe fondul cauzei susținând în esență același lucru, întemeindu-și critica pe aceeași interpretare a prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009. Pârâtul a mai criticat sentința atacată, în subsidiar, și sub aspectul cuantumului prea mare al despăgubirii acordate de prima instanță.

Curtea de Apel București, față de prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, a considerat că, în speță, chestiunea inadmisibilității nu reprezintă o veritabilă excepție de procedură, ci este de fapt o simplă apărare de fond ce vizează interpretarea și aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor menționate. În realitate, pârâtul susține că cei care au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic, indiferent dacă acest caracter este de drept recunoscut, potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009 sau este necesară o recunoaștere judiciară a caracterului politic, în condițiile art. 4 din același act normativ, legiuitorul nu a recunoscut acestora posibilitatea obținerii daunelor morale pentru prejudiciul suferit prin aplicarea acestor măsuri abuzive.

Pentru a răspunde criticilor formulate de pârât, instanța a apreciat necesar să examineze modificările legislative suferite de Legea nr. 221/2009 în intervalul de timp care s-a scurs de la data promovării acțiunii în justiție și până la momentul soluționării apelului. În esență, instanța de apel a reținut că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1), lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, iar prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010.

Concluzionând, față de cele statuate cu forță obligatorie de către Curtea Constituțională, în condițiile în care a expirat termenul de 45 de zile în care dispozițiile legale declarate neconstituționale sunt suspendate de drept, iar legiuitorul are posibilitatea de a interveni legislativ pentru remedierea deficiențelor, instanța a constatat că prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, atât sub aspectul acordării de daune morale titularului (celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive), cât și sub aspectul îndreptățirii la obținerea acestor despăgubiri de către soțul și descendenții de gradul I și II ai titularului.

Pe cale de consecință, instanța de apel a constatat că, față de cele expuse anterior cu privire la actualul context legislativ, examinarea criticii subsidiare referitoare la cuantumul prea mare al daunelor acordate de prima instanță apare ca fiind inutilă. De asemenea, curtea de apel a mai reținut că principala critică formulată de reclamantă în susținerea apelului se referă la cuantumul insuficient al despăgubirilor stabilite prin sentința apelată, critică care, în mod similar, nu mai poate fi examinată față de cele statuate de Curtea Constituțională prin deciziile anterior menționate.

Instanța de apel a analizat și precizările formulate de apelanta-reclamantă, prin care a solicitat, în esență, ca soluționarea apelului, față de cele statuate de instanța de contencios constituțional prin deciziile anterior examinate, să se realizeze și prin raportare la următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituție, Rezoluția 1096/1996 a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 1481/2006 a Adunării parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/ 34 din 1985 și art. 5 și 6 și 14 din CEDO.

Făcând o analiză detaliată a actelor internaționale invocate de reclamant în cele ce preced, curtea a constatat că acestea au fost avute în vedere de către instanța de contencios constituțional la pronunțarea deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 2010. Examinând coroborativ conținutul acestor documente internaționale, instanța de apel a constatat că acestea au caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conștiința comunității internaționale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor față de victimele unui astfel regim de guvernare.

Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de acorda despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui stat îi este recunoscută și respectată o marja largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social. Pentru ca aceste documente internaționale să poată da naștere unor drepturi în favoarea cetățenilor statelor membre la organizația internațională care le-a elaborat, este necesar ca normele juridice ce le consacră să aibă caracter obligatoriu și să fie direct aplicabile în ordinea juridică internă.

Principiul aplicabilității directe a prevederilor adoptate de organisme internaționale îl regăsim, ca regulă fundamentală, în dreptul comunitar, în sensul că normele acestuia se bucură de aplicabilitate directă în sistemele juridice naționale, fără a mai necesară adoptarea în prealabil a unei legislații interne suplimentare sau de transformare a dispozițiilor comunitare în norme interne. În speță, reclamanta a invocat unele rezoluții ale Consiliului Europei în sprijinul drepturilor subiective pe care urmărește să le valorifice.

Instanța de apel a considerat necesar să noteze faptul că aceste documente internaționale emise de Consiliul Europei nu sunt beneficiarele efectului aplicabilității direct, de care se bucură normele dreptului comunitar, deoarece nu se înscriu în categoria izvoarelor primare (formate din tratatele constitutive ale Comunităților Europene, la care se adaugă tratatele modificatoare și protocoalele anexe) și nici secundare (reprezentate de actele adoptate de instituțiile comunitare, care au caracter obligatoriu) ale dreptului comunitar.

Pe cale de consecință, curtea de apel a apreciat că nu se poate considera că aceste documente internaționale ar consacra în concret vreun drept patrimonial în favoarea victimelor regimului comunist, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit datorită persecuției și abuzurilor la care au fost supuse, ele conținând doar norme de recomandare, principii orientative, statul fiind suveran în a aprecia în ce măsură alege să le dea eficiență în legislația pe care o adoptă. Spre deosebire de situația dreptului comunitar, în cazul actelor emise de Consiliul Europei, nu suntem în situația restrângerii suveranității statului pentru a ceda prioritate reglementărilor internaționale, care nu devin astfel parte integrantă din ordinea juridică internă.

Prin urmare, nu se poate reține existența unei speranțe legitime în beneficiul celor supuși unor condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic și pe cale de consecință, nu se poate reține nici existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO. Având în vedere că nu există o consacrare directă și efectivă a unui drept la despăgubiri prin documentele internaționale anterior menționate, nu rezultă modul în care ar fi incidente prevederile art. 20 din Constituție, în condițiile în care nu există o reglementare internațională mai favorabilă, care să vină în contradicție cu cea internă, mai restrictivă și astfel să ia naștere obligația judecătorului de a da prevalență reglementărilor internaționale în materia drepturilor omului.

În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 5 din CEDO, curtea de apel a apreciat că, față de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată și față de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., care nu permit schimbarea în apel a cauzei juridice a acțiunii deduse judecății, nu este posibilă analizarea litigiului din această perspectivă. În precizarea depusă, reclamanta a invocat și dispozițiile art. 6 din CEDO, care consacră dreptul la un proces echitabil. Instanța de apel a apreciat că nu se poate considera că s-a produs o încălcare a acestui articol, în condițiile în care la momentul pronunțării deciziilor de către Curtea Constituțională, cauza se afla în faza apelului, hotărârea primei instanțe nefiind definitivă, astfel că nu se poate reține existența unui drept câștigat, stabilit în mod definitiv de către autoritatea judiciară.

În acest context, s-a apreciat că nu devin incidente nici prevederile art. 15 alin (2) din Constituție, care consacră principiul neretroactivității legii, luând în considerare cele reține anterior cu privire la caracterul nedefinitiv al hotărârii atacate. Cu privire la efectele produse de deciziile Curții Constituționale asupra prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a considerat că trebuie avut în vedere caracterul obligatoriu al acestor decizii, în sensul că decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice. În cazul în care se decide că prevederea legala în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

Ca atare, decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției. Efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul ,,a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel. Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.

În concluzie, față de cele statuate cu forță obligatorie de către Curtea Constituțională, instanța de apel a constatat că prevederile art. 5 lit. (a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale atât sub aspectul acordări de daune morale titularului (celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive), cât și sub aspectul îndreptățirii la obținerea acestor despăgubiri de către soțul și descendenții de gradul I și II ai titularului. În cauză, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D.M. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., critică decizia instanței de apel pe considerentul greșitei respingeri a acțiunii, susținând că s-a făcut o eronată apreciere a conținutului probelor, precum și a temeiurilor de drept pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată, ceea ce constituie motive de recurs în cadrul căruia să se reexamineze cauza și să se pronunțe o hotărâre temeinică și legală. Mai susține recurenta-reclamantă că „în lumina dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă”.

Totodată, recurenta arată că, în favoarea sa, a fost stabilit un drept subiectiv patrimonial prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor - a principiului general al neretroactivității legilor. Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of. Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.

În acest context, nu se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010. Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 17 februarie 2011, dată la care - urmare declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei, nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.

În consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare. Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează”. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva deciziei nr. 168/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2012.