ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 355/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 355/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15

martie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta D.M.

a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 150 000 euro,

echivalentul în lei la cursul B.N.R. la data efectuării plății, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor

administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva sa, prin dislocarea

din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada

07 ianuarie 1953 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951

și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, conform dispozițiilor art. 5 și

urm. din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 și obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr.

1114/ F din 17 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

admis în parte cererea formulată de către reclamanta D.M., în contradictoriu cu

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul la plata

către reclamantă a sumei de 10.000 euro, în echivalent în lei din ziua plății.

În motivarea

sentinței, instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada strămutării și a

stabilirii domiciliului obligatoriu, a faptului că această măsură s-a luat din

considerente politice, astfel că sunt întrunite condițiile impuse de art. 3 lit.

e) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care constituie măsura administrativă cu

caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități,

având ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea

în unități și colonii de muncă, stabilirea locului de muncă obligatoriu.

În raport de această

situație, prima instanță a constatat că reclamantei i s-a produs un prejudiciu

moral prin împiedicarea a folosi locuința familiei și obligarea de a trăi

într-un mediu ostil, fără cele necesare traiului, ceea ce creează premisele

reparării lui în acord cu art. 5 din Legea nr. 221/2009.

La întinderea

cuantumului despăgubirilor, instanța a avut în vedere faptul că reclamanta a

mai beneficiat de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare deportării

politice, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, beneficiind de un spor

pentru vechime în muncă și o indemnizație de 511 lunar lei pentru fiecare an de

deportare, așa cum rezultă din Hotărârea nr. 3160 din 19 iunie 1991 emisă de

Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice,

în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta D.M., precum și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

La data de 26

ianuarie 2010, în ședință publică, apelanta - reclamantă a depus o precizare la

apel, având în vedere modificările survenite prin decizia Curții

Constituționale în ceea ce privește declararea ca neconstituțional a art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, înțelegând să își precizeze acțiunea, în sensul de

a solicita să se aibă în vedere la soluționarea cauzei și următoarele temeiuri

de drept: art. 20 din Constituția României; Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei; Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluția

nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985; art. 5, 6 și 14 CEDO.

Prin decizia nr. 168/

A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat apelul

reclamantei și s-a admis apelul pârâtului, în sensul că a fost schimbată în tot

sentința apelată, iar pe fond a fost respinsă acțiunea ca nefondată.

În considerentele

deciziei, s-au reținut următoarele :

În ceea ce privește

apelul declarat de pârât, curtea de apel a constatat că aceasta a invocat, în

primul rând, excepția inadmisibilității acțiunii, justificat de faptul că

prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu permit acordarea de daune morale

celor care au fost supuși unor măsuri administrative, ci doar celor care fost

victimele unor condamnări cu caracter politic, pe fondul cauzei susținând în

esență același lucru, întemeindu-și critica pe aceeași interpretare a

prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009. Pârâtul a mai criticat sentința

atacată, în subsidiar, și sub aspectul cuantumului prea mare al despăgubirii

acordate de prima instanță.

Curtea de Apel

București, față de prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, a considerat că,

în speță, chestiunea inadmisibilității nu reprezintă o veritabilă excepție de

procedură, ci este de fapt o simplă apărare de fond ce vizează interpretarea și

aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor menționate. În realitate, pârâtul

susține că cei care au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter

politic, indiferent dacă acest caracter este de drept recunoscut, potrivit

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009 sau este necesară o recunoaștere

judiciară a caracterului politic, în condițiile art. 4 din același act

normativ, legiuitorul nu a recunoscut acestora posibilitatea obținerii daunelor

morale pentru prejudiciul suferit prin aplicarea acestor măsuri abuzive.

Pentru a răspunde

criticilor formulate de pârât, instanța a apreciat necesar să examineze

modificările legislative suferite de Legea nr. 221/2009 în intervalul de timp

care s-a scurs de la data promovării acțiunii în justiție și până la momentul

soluționării apelului.

În esență, instanța

de apel a reținut că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1), lit.

a), teza I din Legea nr. 221/2009, iar prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. I și II din O.U.G.

nr. 62/2010.

Concluzionând, față

de cele statuate cu forță obligatorie de către Curtea Constituțională, în

condițiile în care a expirat termenul de 45 de zile în care dispozițiile legale

declarate neconstituționale sunt suspendate de drept, iar legiuitorul are

posibilitatea de a interveni legislativ pentru remedierea deficiențelor,

instanța a constatat că prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au

fost declarate neconstituționale, atât sub aspectul acordării de daune morale

titularului (celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist

sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive),

cât și sub aspectul îndreptățirii la obținerea acestor despăgubiri de către

soțul și descendenții de gradul I și II ai titularului. Pe cale de consecință,

instanța de apel a constatat că, față de cele expuse anterior cu privire la

actualul context legislativ, examinarea criticii subsidiare referitoare la

cuantumul prea mare al daunelor acordate de prima instanță apare ca fiind

inutilă.

De asemenea, curtea

de apel a mai reținut că principala critică formulată de reclamantă în

susținerea apelului se referă la cuantumul insuficient al despăgubirilor stabilite

prin sentința apelată, critică care, în mod similar, nu mai poate fi examinată

față de cele statuate de Curtea Constituțională prin deciziile anterior

menționate.

Instanța de apel a

analizat și precizările formulate de apelanta-reclamantă, prin care a

solicitat, în esență, ca soluționarea apelului, față de cele statuate de

instanța de contencios constituțional prin deciziile anterior examinate, să se

realizeze și prin raportare la următoarele temeiuri de drept: art. 20 din

Constituție, Rezoluția 1096/1996 a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 1481/2006

a Adunării parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/ 34 din 1985 și

art. 5 și 6 și 14 din CEDO.

Făcând o analiză

detaliată a actelor internaționale invocate de reclamant în cele ce preced, curtea

a constatat că acestea au fost avute în vedere de către instanța de contencios

constituțional la pronunțarea deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 2010.

Examinând coroborativ

conținutul acestor documente internaționale, instanța de apel a constatat că acestea

au caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale

Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conștiința comunității

internaționale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină,

cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele, care au fost sub egida

acestui regim totalitar, în atitudinea lor față de victimele unui astfel regim

de guvernare.

Așa cum a reținut și

Curtea Constituțională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internațională

și nici organismele care acționează în materia drepturilor omului nu impun

fostelor state comuniste o obligație legală de acorda despăgubiri bănești

persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui stat îi este

recunoscută și respectată o marja largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe

care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât

să se asigure un just echilibru social.

Pentru ca aceste

documente internaționale să poată da naștere unor drepturi în favoarea

cetățenilor statelor membre la organizația internațională care le-a elaborat,

este necesar ca normele juridice ce le consacră să aibă caracter obligatoriu și

să fie direct aplicabile în ordinea juridică internă.

Principiul

aplicabilității directe a prevederilor adoptate de organisme internaționale îl

regăsim, ca regulă fundamentală, în dreptul comunitar, în sensul că normele

acestuia se bucură de aplicabilitate directă în sistemele juridice naționale,

fără a mai necesară adoptarea în prealabil a unei legislații interne

suplimentare sau de transformare a dispozițiilor comunitare în norme interne.

În speță, reclamanta

a invocat unele rezoluții ale Consiliului Europei în sprijinul drepturilor

subiective pe care urmărește să le valorifice. Instanța de apel a considerat

necesar să noteze faptul că aceste documente internaționale emise de Consiliul

Europei nu sunt beneficiarele efectului aplicabilității direct, de care se

bucură normele dreptului comunitar, deoarece nu se înscriu în categoria

izvoarelor primare (formate din tratatele constitutive ale Comunităților

Europene, la care se adaugă tratatele modificatoare și protocoalele anexe) și

nici secundare (reprezentate de actele adoptate de instituțiile comunitare, care

au caracter obligatoriu) ale dreptului comunitar.

Pe cale de

consecință, curtea de apel a apreciat că nu se poate considera că aceste

documente internaționale ar consacra în concret vreun drept patrimonial în

favoarea victimelor regimului comunist, cu titlu de despăgubire pentru

prejudiciul suferit datorită persecuției și abuzurilor la care au fost supuse,

ele conținând doar norme de recomandare, principii orientative, statul fiind

suveran în a aprecia în ce măsură alege să le dea eficiență în legislația pe

care o adoptă. Spre deosebire de situația dreptului comunitar, în cazul actelor

emise de Consiliul Europei, nu suntem în situația restrângerii suveranității

statului pentru a ceda prioritate reglementărilor internaționale, care nu devin

astfel parte integrantă din ordinea juridică internă. Prin urmare, nu se poate

reține existența unei speranțe legitime în beneficiul celor supuși unor

condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic și pe cale de

consecință, nu se poate reține nici existența unui bun în sensul art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO. Având în vedere că nu există o consacrare directă și efectivă a unui drept la despăgubiri prin documentele internaționale

anterior menționate, nu rezultă modul în care ar fi incidente prevederile art. 20

din Constituție, în condițiile în care nu există o reglementare internațională

mai favorabilă, care să vină în contradicție cu cea internă, mai restrictivă și

astfel să ia naștere obligația judecătorului de a da prevalență reglementărilor

internaționale în materia drepturilor omului.

În ceea ce privește

invocarea prevederilor art. 5 din CEDO, curtea de apel a apreciat că, față de

temeiul juridic al cererii de chemare în judecată și față de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., care nu permit schimbarea în apel a cauzei juridice a acțiunii deduse judecății,

nu este posibilă analizarea litigiului din această perspectivă.

În precizarea depusă,

reclamanta a invocat și dispozițiile art. 6 din CEDO, care consacră dreptul la

un proces echitabil. Instanța de apel a apreciat că nu se poate considera că

s-a produs o încălcare a acestui articol, în condițiile în care la momentul

pronunțării deciziilor de către Curtea Constituțională, cauza se afla în faza

apelului, hotărârea primei instanțe nefiind definitivă, astfel că nu se poate

reține existența unui drept câștigat, stabilit în mod definitiv de către

autoritatea judiciară. În acest context, s-a apreciat că nu devin incidente

nici prevederile art. 15 alin (2) din Constituție, care consacră principiul

neretroactivității legii, luând în considerare cele reține anterior cu privire

la caracterul nedefinitiv al hotărârii atacate.

Cu privire la

efectele produse de deciziile Curții Constituționale asupra prevederilor art. 5

din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a considerat că trebuie avut în vedere

caracterul obligatoriu al acestor decizii, în sensul că decizia definitivă a

Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei

juridice.

În cazul în care se

decide că prevederea legala în cauză este neconstituțională cum este și cazul

de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele

judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

Ca atare, decizia

Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate

și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.

Efectele pentru viitor

date deciziilor instanței constituționale, în controlul ,,a posteriori”,

semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor

câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională, or,

în cazul de față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel.

Cum apelul este o

cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana

care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate

prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă

printr-o hotărâre definitivă și care  să consfințească puterea lucrului judecat

asupra pretențiilor deduse judecății.

În concluzie, față de

cele statuate cu forță obligatorie de către Curtea Constituțională, instanța de

apel a constatat că prevederile art. 5 lit. (a) din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale atât sub aspectul acordări de daune morale

titularului (celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist

sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive),

cât și sub aspectul îndreptățirii la obținerea acestor despăgubiri de către

soțul și descendenții de gradul I și II ai titularului.

În cauză, a declarat

recurs, în termen legal, reclamanta D.M. care, invocând temeiurile prevăzute de

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., critică decizia instanței de apel pe

considerentul greșitei respingeri a acțiunii, susținând că s-a făcut o eronată

apreciere a conținutului probelor, precum și a temeiurilor de drept pe care s-a

întemeiat cererea de chemare în judecată, ceea ce constituie motive de recurs

în cadrul căruia să se reexamineze cauza și să se pronunțe o hotărâre temeinică

și legală.

Mai susține

recurenta-reclamantă că „în lumina dispozițiilor dreptului fundamental

reprezentat de principiul neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4)

din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu

au fost deduse judecății încă”.

Totodată, recurenta

arată că, în favoarea sa, a fost stabilit un drept subiectiv patrimonial prin

această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în

sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 147 alin.

(4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor.

Corelativ, art. 11 alin.

(3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor.

Este stabilit astfel,

fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional,

aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor

- a principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși

încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că

legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării

neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate

retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data

publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până

la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și

aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația

unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula

tempus regit actum.

În acest context, nu

se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului

judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește

efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia

ca neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15

noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia

din apel a fost pronunțată la 17 februarie 2011, dată la care - urmare

declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M.

Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această

neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei,

nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea

considera că ultraactivează.

În consecință, la

momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul

pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea

invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în

cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în

executare.

Problema de drept la

care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de

lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care

se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel

definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea

prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010)

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7

noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situația în care judecătorul

continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic,

ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul

funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe

care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le

legitimează”.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva deciziei nr. 168/ A din 17

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2012.