ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2847/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2847/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

reclamantul C.V. a chemat în judecată

pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând prejudiciul

moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic

luate împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea

domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951-27 august 1955, măsură luată

prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin decizia nr. 6100/1955,

conform dispozițiilor art. 5 și următoarele din Legea nr. 221/2009, cu

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința

civilă nr. 458 din 01 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă

a admis în parte acțiunea și a obligat

pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în lei al sumei de 3.000

euro, calculat la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând daune morale

suferite ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic a

stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955.

Prin

decizia civilă nr. 389/A din 08 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă

a respins

ambele apeluri formulate de apelantul-reclamant C.V. și de apelantul-pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea a reținut, în complet de

divergență și în majoritate, că, după publicarea în M. Of. a deciziilor nr. 1354

din 20 octombrie 2010, nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale (respectiv 15 noiembrie 2010, în M. Of. nr. 761), legiuitorul a

intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de

constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru

accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714 din 26

octombrie 2010 și intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, (deci din

26 noiembrie 2010), în care, la art. XIII, s-a prevăzut că: „Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, publicată în

M. Of. al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și

completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează (.) La art.

5 partea introductivă a alin. (1) se modifică și va avea următorul cuprins: Art.

5 - (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-a inclusiv, pot

solicita instanței prevăzută la art. 4 alin. (4) în termen de 3 ani de la data

intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la .."; de

asemenea, a fost modificat art. 5 alin. (2) cu privire la calea de atac și a

instanței competente să o soluționeze.

Instanța

de apel a constatat că legiuitorul a înțeles să adopte în continuare textul art.

5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent în Legea nr. 221/2009,

iar din modul de redactare al dispozițiilor art. XIII ale Legii nr. 202/2010

rezultă cu claritate că după partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul

reglementării existentă în Legea nr. 221/2009, la lit. a), b) și c) ale alin. (1),

ca și alin. (3), (4), (5), au rămas aceleași, singura modificare expresă fiind

cea adusă alin. (2) al art. 5, în sensul că „hotărârile judecătorești

pronunțate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) și b) sunt supuse

recursului", fiind eliminată astfel calea de atac a apelului în vederea

accelerării soluționării acestor cereri.

În acest fel,

legiuitorul a înțeles să respecte obligația constituțională prevăzută de art. 147

alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției.

Curtea

de Apel a arătat că instanța de fond a pronunțat hotărârea apelată, prin care a

acordat reclamantului o sumă de bani cu titlu de despăgubiri civile (daune

morale), ca urmare a măsurii cu caracter politic dispusă față de acesta,

reținând în mod corect situația de fapt, în sensul că reclamantul a fost

dislocat la data de 18 iunie 1951 din zona frontierei de vest, în baza Deciziei

M.A.I. nr. 200/1951, fiind stabilit domiciliu obligatoriu în corn. Brateș,

Regiunea Galați, restricția cu privire la domiciliu fiind ridicată în baza

Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955.

Măsura administrativă dispusă în baza Deciziei M.A.I. nr.

200/1951 este

calificată

în mod expres de către legiuitor, prin dispozițiile art. 3 lit. e) din lege, ca

fiind o măsură administrativă cu caracter politic de drept.

Referitor

la susținerea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

conform căreia poate solicita instanței de judecată acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral numai persoana care a suferit o condamnare, nu și acea

persoană care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic,

cum este cazul reclamantului, instanța de apel a reținut că intenția expresă a

legiuitorului a fost în sensul asimilării efectelor unor măsuri administrative

cu caracter politic cu cele ale unei condamnări cu caracter politic.

De

asemenea, Curtea a apreciat ca fiind întemeiată susținerea

apelantului-reclamant din precizările depuse la dosar, conform căreia instanța

de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv de

dispozițiile art. 5, art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și de Rezoluțiile nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei (privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme

totalitare comuniste"), nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei (privind „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor

regimurilor comuniste totalitare") și nr. 40/34 din 29 octombrie 1985 a

Adunării Generale a O.N.U. (prin care s-a adoptat „Declarația asupra

Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale

Abuzului de putere"). Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția

României, „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile

cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația

Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care

România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile". De aceea, instanța de judecată va constata că voința statului

a fost aceea de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea

nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu

Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare

comuniste" și „Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind

Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere", adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985.

Drept

urmare, contrar susținerilor apelantului-pârât, Curtea a constatat că

despăgubirile morale se acordă și în cazul aplicării unor măsuri administrative

cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor, atâta timp cât această

posibilitate este expres prevăzută de lege.

Curtea a

analizat consecințele deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor apelantului-reclamant, din perspectiva

art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și

libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și art. 6 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces

echitabil.

În

esență, Curtea a considerat că respingerea acțiunii formulate de reclamant pe

considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării

neconstituționalității acestuia pe parcursul procesului, ar veni în

contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin.

(1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic

aplicat nu poate fi diferit, cât și cu principiului nediscriminării, consacrat de

art. 14 din Convenția C.E.D.O, care interzice discriminarea în legătură cu

drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează, prin raportare la

dreptul de acces la instanță și principiul egalității armelor, consacrate de art.

6 alin. (1) din Convenția C.E.D.O., care a fost explicitat în jurisprudența

instanței de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că:

intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces

efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut

ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței

acestui drept.

Curtea a

constatat, referitor la criticile formulate de ambele părți, ce țin de modul de

apreciere de către prima instanță de fond a cuantumului daunelor morale, că

acestea sunt neîntemeiate.

Curtea a

apreciat că în mod corect a procedat instanța de fond, prin aceea că a ținut

cont de criteriile legale instituite chiar de legiuitor, prin dispozițiile art.

5 din lege, pentru determinarea valorii prejudiciului moral suferit - respectiv

de faptul că reclamantul a beneficiat și de măsurile reparatorii prevăzute de

Decretul-lege nr. 118/1990 și de O.U.G. nr. 214/1999, cu modificările și

completările ulterioare.

Chiar

faptul recunoașterii prin Legea nr. 221/2009 și prin Decretul-lege nr. 118/1990

a caracterului politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparație morală

de care a beneficiat reclamantul.

De asemenea,

pe lângă indemnizația pe care reclamantul o primește în baza Decretului-lege nr.

118/1990, acesta beneficiază de scutire de la plata impozitelor și a taxelor

locale, precum și de drepturile prevăzute de art. 8 și 9 din același act

normativ.

Aplicând

criteriile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența

sa, Curtea a arătat că principiul după care se ghidează instanța europeană de

contencios a drepturilor fundamentale ale omului în aplicarea art. 41 din

Convenția C.E.D.O., este acela conform căruia stabilirea oricărei despăgubiri

trebuie să fie subordonată unei aprecieri rezonabile și pe o bază echitabilă.

În consecință,

instanța de apel a constatat că, dându-se eficiență criteriului unei

satisfacții suficiente și echitabile, în mod corect prima instanță de fond a

găsit ca fiind justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant

cu titlu de prejudiciu moral, la suma de 3000 euro, ca reparație completă

pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului

obligatoriu, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, ridicată prin decizia M.A.I. nr.

6100/1955, respingând ca nefondate ambele apeluri.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs, în termenul legal, reclamantul C.V. și

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recurentul-reclamant

a criticat soluția din apel sub aspectul

cuantumului

daunelor morale acordate, solicitând majorarea acestui cuantum.

Recurentul

a susținut că majorarea cuantumului daunelor morale se impune în raport de

dispozițiile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din primul

Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Recurentul

a mai susținut că instanța de apel nu a avut în vedere, la stabilirea

cuantumului despăgubirilor, circumstanțele concrete ale speței și practica C.E.D.O.,

ceea ce a creat o situație discriminatorie față de persoane aflate în situații

similare și care au beneficiat de despăgubiri morale considerabile, fiind

ignorat principiul egalității în drepturi, sens în care invocă hotărârile

Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Fredin împotriva Suediei și

Stubbings contra Marii Britanii, în care Curtea a statuat că există

discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situații identice

sunt tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare

obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și

scopul urmărit.

De asemenea, recurentul-reclamant

susține că, atâta vreme cât pe parcursul procesului a intervenit o abrogare a

însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care

pârâtul este Statul, se încalcă principiul garanției egalității armelor statuat

în jurisprudența instanței europene.

Reclamantul mai susține că beneficiază

de o speranță legitimă la despăgubiri echitabile, având un bun în sensul

Convenției, invocând cauza Klaus și lori Kiladze contra Georgiei, precum și

Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și

Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele

Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985.

Recurentul

- pârât susține, în motivarea recursului său, că în mod greșit instanța de apel

a reținut că despăgubirile morale se acordă și în cazul aplicării unor măsuri

administrative cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor.

Recurentul-pârât invocă nelegalitatea

soluției de menținere a daunelor morale pe temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009,

în condițiile în care acest temei legal nu mai subzistă, fiind declarat

neconstituțional.

În

dezvoltarea acestui motiv, recurentul mai arată că, la data pronunțării

deciziei din apel, erau declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/ 2009, astfel că acțiunea trebuia respinsă, sens în

care invocă dispozițiile constituționale și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului.

În

subsidiar, recurentul - pârât critică decizia pronunțată sub aspectul

cuantumului sumei acordate drept despăgubiri morale, care, în opinia sa, este

prea mare.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reține

următoarele:

Recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este

fondat, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii

de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Problema

de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori

de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de

la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin.

(4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de

la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema

dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se

aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă

o cerere în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În

considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul

legii fiind obligatorie pentru

instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. pr. civ.

Astfel,

s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru

obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării

jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat

printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în

curs de constituire (facta pendentiă), intrând sub incidența efectelor deciziei

Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate

spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ

se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în

interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un

proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție și efectele deciziei

Curții Constituționale. în acest sens, s-a reținut că, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un

stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

În ceea

ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție,

înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii

judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre

existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Înalta

Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în

cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să

intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12

adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de

discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu

fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor

Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de

proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de

sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de

lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei

Curții Constituționale).

Având în vedere caracterul obligatoriu

al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte

apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât

respingerea capătului de cerere privind daunele morale, în condițiile în care

se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie

2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

Față de

toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul

legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea

de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de

lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios

constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile

formulate de recurentul - pârât pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac

aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Întrucât la

data judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamantul

și-a fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, această cerere se

impunea a fi respinsă, ceea ce justifică, în urma admiterii apelului pârâtului,

schimbarea în tot a sentinței pe acest considerent și respingerea acțiunii

formulate de reclamant, ca nefondată.

Critica formulată de pârât prin primul motiv de recurs,

vizând posibilitatea

acordărilor

daunelor morale numai în situația condamnărilor, nu și a măsurilor administrative

cu caracter politic, nu se mai impune a fi analizată, având în

vedere considerentele expuse în analiza

celorlalte motive de recurs.

Recursul declarat de reclamant este

nefondat.

Astfel,

în raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate

de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în

totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de

evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a

acestora a rămas fără temei de drept.

Împrejurarea

că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul

analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt

și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din

prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept,

iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra

chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Susținerile

recurentului reclamant relative la aplicarea Convenției Europene a Drepturilor

Omului, a Declarației Universale a Drepturilor Omului și a Rezoluțiilor

menționate în motivele de recurs urmează a fi înlăturate, față de argumentele

detaliate care au justificat admiterea recursului pârâtului și care nu se mai

impune a fi reluate.

Reglementările

internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte

integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu

pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției de către România. Celelalte instrumente internaționale

nu au decât valoare declarativă sau de recomandare (în cazul Rezoluțiilor),

fără a fi prevăzut un mecanism de aplicare directă a acestora în jurisdicția

națională ori de sancționare a nerespectării lor, într-un litigiu determinat.

Pentru

recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință

al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte

ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi

cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin

prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din

Constituție.

Mecanismul

de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei

prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea

internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu

dispozițiile Convenției.

În materia

daunelor morale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, problema contrarietății

reglementării naționale în raport cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului a

format obiectul unui recurs în interesul legii, soluționat în sensul anterior

arătat (prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte

de casație și Justiție), astfel încât o nouă analiză pe același aspect nu mai

este posibilă.

În consecință, față de prevederile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca

nefondat.

Pentru aceste considerente, față de

prevederile art. 312 și art. 304 pct. 9 C. pr. civ., instanța va admite

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

împotriva deciziei civile nr. 389/A din 08 aprilie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă și va modifica decizia, în sensul că va admite

apelul declarat de același pârât împotriva sentinței civile nr. 458 din 1

aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o va

schimba, în sensul că va respinge acțiunea reclamantului. Totodată, va respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 389/A

din 08 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia în sensul că:

Admite apelul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.

458 din 1 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Schimbă sentința în sensul că respinge

acțiunea.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.V.

împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 aprilie 2012.