ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4239/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 576/ A din 31 mai 2011 a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta C.E., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței civile nr. 1644 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 28 aprilie 2010, sub nr. 21097/3/2010, reclamanta C.E., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea tatălui sau prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 si următoarele din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 1644 din 10 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 4000 euro (în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății), reprezentând daune morale. În considerentele acestei sentințe, tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 24358 din 28 februarie 1991 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, s-a recunoscut tatălui reclamantei, C.A., vechimea în muncă pentru perioada de 4 ani, 1 lună și 9 zile și s-au stabilit în favoarea sa drepturile prevăzute de această lege.

Prin Decizia nr. 1357 din 19 iulie 2007 i s-a recunoscut aceleiași persoane calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 214/1999. Conform adresei nr. 75540/1990 emisă de Ministerul de Interne, C.A. a fost dislocat, în baza Deciziei nr. 200/1951, fiindu-i stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Brateș, iar ridicarea restricțiilor domiciliare s-a dispus prin Decizia MAI 6199 din 27 iunie 1955, la data de 20 decembrie 1955. Tribunalul a mai reținut că măsura dislocării aplicată autorului reclamantei reprezintă o măsura administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantei la despăgubiri, conform art. 5 din aceeași lege, pentru prejudiciul moral produs autorului acesteia.

Față de apărarea pârâtului, susținută prin întâmpinare, Tribunalul a apreciat că dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit există în egală măsură și în favoarea celor care au suferit măsuri administrative cu caracter politic și nu doar a celor care au suferit condamnări cu caracter politic. În ceea ce privește stabilirea existenței unui prejudiciu moral și a evaluării acestuia, tribunalul a avut în vedere că, prin măsura dispusă împotriva autorului reclamantei, i-au fost cauzate acestuia suferințe psihice, i-au fost aduse atingeri onoarei și demnității sale ca persoană, prin îndepărtarea din mediul familial și prin obligarea de a-și duce viața în condiții grele sub toate aspectele, consecințele acestei situații răsfrângându-se și asupra perioadei ulterioare ridicării interdicției.

La evaluarea prejudiciului moral, instanța a avut în vedere media veniturilor pe care le-ar putea obține un cetățean român mediu, cât și efortul financiar pe care l-ar putea suporta Statului Român, raportat la posibilitățile economice concrete ale țării. In acest sens, tribunalul a considerat că suma de 4.000 euro reprezintă o despăgubire rezonabilă. Tribunalul a înlăturat dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate de către instanțe, cu motivarea că, raportat la art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție, aplicarea O.U.G. nr. 62/2010 și cererilor introduse pe rolul instanțelor înainte de intrarea în vigoare a acestei ordonanțe conduce la încălcarea art. l din Protocolul adițional nr. l la CEDO, a art. 14 din CEDO precum și a dispozițiilor art. 6 din CEDO referitoare la procesul echitabil.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanta C.E., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Curtea de Apel a reținut că în timpul prezentului proces, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354/20 octombrie 2010, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, arătând argumentele pe care s-au întemeiat aceste decizii. Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.

Invocând prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, instanța de apel a arătat că, urmarea declarării neconstituționalității unei dispoziții legale este mai puternică decât cea produsă prin abrogare, deoarece, ca urmare a „încetării efectelor juridice ” dispoziția legală nu se mai aplică nici chiar situațiilor juridice născute sub imperiul său, deoarece o lege neconstituțională nu poate avea niciun efect.

Însă, instanța de apel a mai arătat că, art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție, conferă pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, forță juridică constituțională și supralegislativă, ceea ce presupune că legea internă lato sensu (incluzând toate actele normative emise de organele statului sau actele care, deși nu sunt emise de organele cu atribuții legislative, se impun în ordinea juridică internă cu efect obligatoriu) trebuie interpretată și aplicată în așa fel încât să nu se aducă atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Potrivit principiului subsidiarității, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu se substituie autorităților interne ale statelor pentru a reglementa care sunt cele mai bune mijloace de protecție și salvgardare a drepturilor prevăzute de Convenție.

Autoritățile interne și în primul rând instanțele de judecată sunt chemate să interpreteze și să aplice regulile procedurale și substanțiale relevante din dreptul intern în așa fel încât rezultatul interpretării și aplicării legii interne să nu conducă la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. În mod sugestiv, această îndatorire a judecătorului național a fost pe deplin ilustrată în expresia „judecătorul național este primul judecător al Convenției ” , pentru a se înțelege caracterul subsidiar și subsecvent al procedurii desfășurate în fața instanței europene și totodată pentru a se afirma necesitatea unui control de convenționalitate efectuat de fiecare judecător național în fiecare caz concret supus analizei sale.

Analiza de convenționalitate a legii interne nu implică o examinare in abstracto a legii, ci o cercetare in concreto a împrejurării dacă modul în care legea este interpretată și aplicată într-un anumit caz riscă să conducă la încălcarea Convenției. Instanța de apel a apreciat că, în contextul litigiului de față, în care se pune problema dispariției temeiului de drept al acțiunii formulate de reclamantă ca urmare a declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, interpretarea în acest sens a efectului Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și respingerea, în consecință a acțiunii, ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției, respectiv, art. 6 paragraf 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție privind proprietatea și art. 14 combinat cu Protocolul 12 privind discriminarea.

Curtea de Apel a arătat că, în speță, se pune problema dacă respingerea acțiunii, exclusiv pe motivul intervenției deciziei de neconstituționalitate, respectă echitatea procesului, sub aspectul „egalității armelor”, principiu care presupune obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu o plasează într-o situație de net dezavantaj în raport cu adversarul său. Așa cum s-a reținut în practica instanței europene, în principiu, statul prin puterea legiuitoare, nu este împiedicat să reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi retroactive, drepturi ce decurg din legile în vigoare.

Însă principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil consacrate de art. 6 din Convenție se opun, cu excepția unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al litigiului și impun ca asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecție (Rafinăriile grecești Stan și Stratis Andreatis contra Greciei, 9 decembrie 1994). Prin „norme legale ” se înțelege nu numai actele normative ce emană de la Parlament, ci și actele normative cu caracter general (ordonanțe de urgență, norme metodologice, etc), adică toate acele acte care statul le edictează și care influențează deznodământul judiciar al unui proces (Matteoni contra Italiei, 17 iulie 2008). Problema rupturii egalității armelor se pune în toate situațiile în care la momentul modificării cadrului legal aplicabil exista un proces pe rolul instanței (nu și în situația în care măsurile legislative anticipează un proces care încă nu a început), iar motivele invocate de stat în justificarea intervenției sunt în general respinse de instanța europeană (cum sunt, de exemplu, motive de natură financiară sau necesitatea reglementării unor divergențe de jurisprudență - a se vedea în acest sens Zielinski, Pradal, Gonzales și alții contra Franței,

28.octombrie 1999) singurul motiv acceptat de Curtea Europeană fiind necesitatea „umplerii unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului, în acest caz Curtea apreciind că intervenția fusese previzibilă, era de așteptat, iar reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (Eeg-Slachthuis Verbist contra Belgiei, 10 noiembrie 2005). În speță, aplicarea cu efect retroactiv a deciziei de neconstituționalitate în ceea ce privește litigiul început înainte de publicarea deciziei în M. Of. determină în mod inevitabil soluționarea litigiului în sensul respingerii acțiunii ca lipsită de temei legal, lăsând fără obiect orice examinare pe fond a cauzei.

în acest caz, soluția de respingere a acțiunii ar fi rezultatul exclusiv al intervenției statului, prin organul său constituțional, intervenția statului fiind decisivă pentru a asigura rezultatul favorabil pentru sine a unui litigiu în care este parte și care a pierdut procesul în prima instanță. Sub aspectul argumentelor care au justificat declararea neconstituționalității și care, în același timp se pot constitui în argumente pe care statul le poate invoca pentru a justifica necesitatea intervenției în această manieră în modul de dezlegare a litigiului, instanța de apel a constatat că aspectul financiar (daunele prea mari acordate de instanțe și lipsa resurselor bugetare) nu poate justifica abdicarea de la exigențele procesului echitabil în acest litigiu.

în acest sens, în cauza Arnolin și alții contra Franței, 9 ianuarie 2007, Curtea Europeană a stabilit că un motiv financiar, singur, nu poate justifica intervenția legislativă în timpul procesului, acesta nefiind un motiv imperios de interes general. În ceea ce privește paralelismul normelor interne care reglementează dreptul la despăgubiri bănești, problema dreptului la despăgubiri a moștenitorilor celui condamnat și încălcarea de către legiuitor a normelor de tehnică legislativă, acestea reprezintă vicii ale actului normativ, pe care Curtea Constituțională le-a încadrat în categoria cauzelor de neconstituționalitate, dar care ar fi trebuit înlăturate de către legiuitor în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție.

Or, pasivitatea statului, care nu a reglementat drepturile cuvenite reclamanților în acord cu prevederile Constituției, nu-i poate genera acestuia o situație privilegiată în proces. În ceea ce privește art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit jurisprudenței Curții Europene, noțiunea „bunuri” privește atât „bunurile actuale” având o valoare patrimonială (Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranță legitimă” că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (Pressos Compania Naviera S.A.

și alții împotriva Belgiei; Draon împotriva Franței, Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei; Trgo împotriva Croației.) Despre noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială”, în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât atunci când are „o bază suficientă în dreptul intern”, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky contra Slovaciei).

Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (Broniowski împotriva Poloniei, 22 iunie 2004, Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei).

În prezentul litigiu, instanța de apel a observat că voința statului a fost aceea de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și „Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere”, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985. La data promovării acțiunii, reclamanta din prezenta cauză aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.

Tot astfel, analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile, care enumerau exemplificativ criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, Curtea a apreciat că persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale puteau pretinde o „speranță legitimă” de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții în stat.

Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, potrivit căruia: „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”, impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră (Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat” (Marckx împotriva Belgiei,

13 iunie 1979). Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. Or, astfel cum s-a arătat deja, instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data publicării deciziei de neconstituționalitate.

În virtutea considerațiilor expuse, Curtea a apreciat că, în speță, apelanta reclamantă se află în situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță, într-un litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 din Convenție, art. 1 din Primul Protocol adițional, art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12, de către instanța națională, prima chemate sa aplice Convenția.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor stabilit de prima instanță, criticat deopotrivă de reclamantă și pârât, însă, bineînțeles, de pe poziții diferite, în raport de interesul concret în cauză, Curtea de Apel a reținut că, datorită naturii nepatrimoniale a prejudiciului, o evaluare exactă, în bani, a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt. La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către cel deținut.

În speță, instanța de apel a arătat că tatăl reclamantei a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic, constând în dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în zona Bărăganului. Această măsură i-a produs tatălui reclamantei suferințe morale și fizice, de natură să-i lezeze demnitatea, onoarea și sănătatea fizică. Prima instanță a avut în vedere toate elementele cauzei la stabilirea întinderii daunelor morale, inclusiv împrejurarea că autorul reclamantei a beneficiat de despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. De asemenea, instanța de apel a avut în vedere, la dozarea cuantumului daunelor morale și împrejurarea că beneficiarul concret al acestor daune nu este cel care a suferit măsura administrativă, ci succesorul său.

Acest criteriu de apreciere a daunelor morale este justificat pe considerentul că daunele morale acordate reclamantei nu sunt menite a asigura un anumit confort celui care a fost victima măsurilor abuzive, ci altei persoane care, deși extrem de apropiată, nu a resimțit în aceeași măsură intensitatea suferințelor fizice și psihice. În raport de aceste elemente, Curtea a considerat că suma de 4000 euro acordată de instanța de fond este suficientă și îndestulătoare pentru a atenua efectele pe care măsura administrativă a avut-o asupra tatălui reclamantei. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta C.E., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Recurenta - reclamantă C.E., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., critică decizia pronunțată de instanța de apel cu privire la cuantumul acordat cu titlu de daune morale pentru suferințele îndurate de către autorul său prin condamnarea abuzivă, daune pe care le consideră mult prea mici în raport de suferințele prin care acesta a trecut. Susține că nu poate fi vorba despre îmbogățirea fără justă cauză invocată de Statul Român, dar a considera că suma acordată este suficientă, se consideră a fi condamnat din nou, motivat de faptul că au fost acordate daune în alte cauze similare, mult mai consistente. Recurenta - reclamantă consideră că soluția instanței de apel este netemeinică, suma de 4000 euro nereprezentând o reparație echitabilă, compensatorie și proporțională cu daunele morale suferite, în condițiile în care recunoaște că pentru o perioadă de 4 ani i-au fost totuși încălcate abuziv anumite drepturi.

Este adevărat că suferințele fizice și psihice îndurate de către acesta nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, ele fiind inestimabile, însă despăgubirile cerute trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecințelor negative produse prin deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, asupra vieții sociale în general. Deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea, reputația, nume, încrederea acordată în societate, libertate de mișcare, dreptul la liberă circulație. Este adevărat că repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică problema dificilă a modului și a criteriilor de stabilire a indemnizației destinate acestora, dar ele trebuie sa țină cont de importanta valorii morale lezate.

În ceea ce privește dovada abuzurilor suferite de către recurentă, abuzuri dispuse, supravegheate si coordonate de persoane care au acționat în numele Statului, fiind expresia autorității statale, consideră că pârâtul este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurii luate împotriva acesteia, fiind arhicunoscute abuzurile comise. Dacă valorile unui om nu pot fi prețuite în bani, atingerile aduse acestora se materializează în forme concrete, judecătorul având căderea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor. În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supus.

Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Invocă jurisprudența CEDO (ultima hotărâre în cauza Nită contra României, cauza Bursuc contra României, cauza Barbu Anghelescu contra României), arătând că, dacă ținem cont de aceste hotărâri, atunci suma solicitată este infimă față de cea acordata de Curte, și chiar instanțe din România au acordat despăgubiri morale pentru aceleași măsuri abuzive, din aceiași perioadă, cu mult mai substanțiale decât cele acordate în cauza de fată.

Pentru soluționarea justă a cauzei civile dedusă aprecierii judecătorești, consideră că Justiția este un factor esențial de echilibru și stabilitate socială în statul de drept, fiind necesară abordarea unitară, cu consecința sporirii eficienței actului de justiție și de asigurare a compatibilității sistemului judiciar și implicit a practici românești, cu cele ale statelor UE. Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impus și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.

Practica neunitară este sancționată de CEDO, iar jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancționată. Recurenta - reclamantă consideră că s-ar încălca prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, impunându-se și citarea cauzelor Fredin împotriva Suediei, Stubbinqs contra Marea Britanie). În ceea ce privește garanția egalității armelor, arată că în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fata unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui echilibru între interesele părților.

Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârâtul este Statul, la inițiative acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitate cu constituționale, apreciază că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din CEDO. Recurenta - reclamantă invocă o hotărâre dată recent (10 februarie 2010), pronunțată în cauza Klaus și lori Kiladze contra Georgiei, Rezoluția nr. 1096 din 996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Masurile de liminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” si Declarația supra Principiilor de Baza ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985. Autoritățile statului erau obligate sa pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, atunci când este în joc o chestiune de interes general, să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență, iar daca acest fapt nu s-a întâmplat trebuie să luam în considerare ca o astfel de atitudine a fost condamnata de Curtea Europeană în jurisprudența sa, reținând că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat in considerare pentru a aprecia conduita statului (vezi, mutatis mutandis, Broniowschi împotriva Poloniei).

Recurenta mai arată că niciuna din dispozițiile invocate de Curtea Constituționala nu prevede un efect retroactiv al deciziei prin care este declarata neconstituționalitatea unei dispoziții legale. Dimpotrivă, se prevede expres ca o astfel de decizie are efecte numai pentru viitor. Recurentul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat următoarele: 1. Nu poate fi reținută motivarea instanței de apel potrivit căreia după publicarea in M. Of. a deciziilor nr. 1354, nr. 1358 si nr. 1360 din 21 octombrie 2010, legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010, în sensul că a adoptat în continuare textul art. 5 alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent in Legea nr. 221/2009.

Legea nr. 202/2010 privind accelerarea soluționării proceselor a fost publicata in M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, iar deciziile Curții Constituționale menționate mai sus au fost publicate in M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Deci ulterior publicării Legii nr. 202/2010. Prin urmare, legiuitorul nu avea cum să intervină în temeiul art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, prin Legea nr. 202/2010, înainte de publicarea in M. Of. a deciziilor nr. 1358/2010 si nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale.

2. Î n mod greșit instanța de apel a reținut, în esență, că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu poate fi făcută în cauză, pentru a considera lipsită de temei cererea reclamantului întrucât litigiul a fost declanșat anterior intervenirii sus-menționatei decizii, motiv pentru care spetei îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței, aceasta decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și a art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța națională.

Potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si funcționarea Curții Constituționale, ca o consecința a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, prevederea legală a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-si de drept efectul pentru viitor. Așadar, având in vedere ca dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, temeiul juridic al acțiunii care formează obiectul prezentului dosar nu mai exista. Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o norma legală declarată neconstituțională pentru că, altfel, s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat.

Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic (Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei). Decizia de constatare a neconstituționalității operează pentru viitor în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecații, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat. În cazul în care se decide că prevederea legală în cauza este neconstituțională (cum este și în cazul de față) ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

Ca atare, decizia Curții Constituționale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatate ca nefiind conforma prevederilor Constituției. Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata de apel fiind tot o judecata de fond, persoanele care au solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se pot prevala de un drept câștigat atâta vreme cat litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecații.

Recurentul - pârât arată că nu se poate pune semnul egalității, ca efecte juridice, între abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice (care provine de la legiuitor și duce la crearea unui conflict de legi în timp, ivindu-se problema juridică a aplicării legii materiale în timp) și încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituționalității (nu provine de la legiuitor și nu poate da naștere conflictului de legi în timp, deoarece norma pur și simplu încetează să mai existe). În consecință, instanța de apel în mod greșit a considerat că în cauza nu sunt aplicabile deciziile Curții Constituționale, neținând seama de caracterul devolutiv al apelului, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nemaiputând acordarea daunelor morale.

Recurentul pârât mai arată că nu se poate retine existenta unei „speranțe legitime” a reclamanților la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale. Conform jurisprudenței CEDO, „speranța legitimă” este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o norma de drept solidă.

În această situație, dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege (automat), ci era supus condiției de a formula o cerere; reclamanții nu puteau astfel sa se aștepte ca dreptul sau la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile trebuiau să verifice dacă erau îndeplinite condițiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act legislativ care, la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale esențiale, fiind găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții Europene.

3. Recurentul - pârât susține că din lecturarea dispozițiilor prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul unor aplicării unor masuri administrative cu caracter politic, așa cum este si măsura dislocării. Cum în cauza de față, nu este vorba despre o condamnare, ci de o măsura administrativă, consideră că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 de a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat în urma luării măsurii administrative de dislocare într-o altă localitate. 4. Recurentul - pârât susține faptul că suma acordată ca daune morale, respectiv 4.000 euro este prea mare. Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 trebuie, astfel, coroborat cu dispozițiile privitoare la despăgubirile morale, care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acțiunea în plata daunelor morale fiind o acțiune personală.

Recurentul - pârât consideră că, ținându-se seama de echivalentul real al consecințelor negative la care s-a făcut referire și al suferințelor suportate de către soțul reclamantei, se impune să fie cenzurat și apreciat cuantumul daunelor morale acordate, prin aprecierea corecta a probelor și nu întemeierea doar pe prezumții, suma de 4.000 euro fiind prea mare. De asemenea, arată că nu este lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăși înlăturarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009) a măsurilor cu caracter politic constituind o satisfacție rezonabilă.

De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima intr-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, invocă jurisprudența constantă a Curții Europeană a Drepturilor Omului, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate. Spre exemplu, în Cauza Konolos (hotărârea din 7 februarie 2008), în care Curtea a constatat violarea art. 5 paragraf 1 prin arestarea nelegală, a acordat 3000 euro pentru „prejudiciul moral incontestabil” suferit de reclamant.

Și în alte hotărâri din anul 2008 (încălcarea art. 6 paragraf l din Protocolul nr. l la Convenție, art. 6 paragraf l din Convenție), Curtea a manifestat aceeași moderație, acordând sume cuprinse între 1.000 – 5.000 euro pentru prejudiciul moral (Cauza Tara Lunga - hotărârea din 08 iulie 2008, Cauza Oancea - hotărârea din 29 iulie 2008, Cauza Dekany - hotărârea din 1 aprilie 2008. Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 4, 5 și 9 C. proc. civ., a arătat că decizia atacată este nelegală pentru următoarele motive: 1. Prin hotărârea pronunțată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din C. proc.

civ. (motiv de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), dreptul la apărare precum și interesele apelantului pârât fiind vătămate. Instanța de apel a soluționat cauza prin admiterea unei excepții ridicată din oficiu de către instanță și care nu a fost pusă în discuția părților. Astfel, s-a ținut de către instanța de apel că în contextul litigiului de față, aplicarea efectelor deciziei de neconstituționalitate nr. 1358 din 21 octombrie 2010, așa cum impun dispozițiile din legea fundamentală, și a consecință admiterea motivului de apel de ordine publică, ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției Europene i Drepturilor Omului. Recurentul consideră că acest aspect reținut de către instanța de apel în considerentele deciziei recurate nu este un simplu raționament juridic ce poate fi făcut de către instanță pentru prima oară cu ocazia motivării hotărârii pronunțate.

Potrivit regulilor de procedură civilă precum și practicii judiciare a instanțelor interne (conturată în mod special după ianuarie 2007 - momentul aderării României la U.E.), constatarea instanței de apel trebuia calificată ca o adevărată excepție și anume excepția de neconvenționalitate. Această excepție a fost ridicată din oficiu de către instanță, însă doar în considerentele hotărârii pronunțate, nefiind pusă în discuția părților. Recurentul arată că este de necontestat dreptul și chiar obligația judecătorului de a fi primul judecător al Convenției, însă invocarea eventualei neconvenționalități a normelor legale interne trebuie efectuată cu respectarea principiilor care guvernează dreptul procesual civil, respectiv principiul legalității, al rolului, precum și principiul contradictorialității.

2. Instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești (motiv de legalitate prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.). Astfel, art. 20 alin. (2) din Constituție stipulează că, „dacă există concordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile terne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai onorabile”. Instanța de apel a procedat la analiza reglementărilor internaționale susmenționate, pentru a găsi un temei de drept al reclamantei, fără a indica textele de lege interne concordante în materie, cu dispozițiile Convenției.

In loc să procedeze la o cercetare în concret a împrejurării dacă, modul în care legea internă este interpretată și aplicată riscă sau nu să conducă la încălcarea Convenției, instanța de apel critică de fapt însăși decizia de neconstituționalitate, precum și efectele acesteia (prevăzute în art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție), constatând că acestea sunt neconvenționale. Recurentul consideră că practica C.E.D.O. privitoare la respectarea principiului preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil invocată nu are relevanță în cauză, cât timp ea se referă la folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu în care statul este parte.

După cum lesne se poate observa, în speța de față nu avem de a face cu o legislație cu efect retroactiv, ci cu o decizie privind neconstituționalitatea unui text de lege. Dacă s-ar considera că instanța este ținută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acțiunii și că este în drept a ignora declararea neconstituționalității acestuia, s-ar goli de conținut însăși procedura controlului de constituționalitate. Această concluzie este cu atât mai clară față de ipoteza prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992 ce permite invocarea excepției de neconstituționalitate pe parcursul unui proces pendinte, deci în orice fază a procesului.

În consecință, ținând seama și de caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel ar fi trebuit să ia act de decizia de neconstituționalitate, în sensul că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, să admită motivul de apel de odine publică invocat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și pe fond să respingă acțiunea ca neîntemeiată. 3. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Recurentul arată că instanța de apel constată, în mod greșit și nelegal, că această soluție de respingere a acțiunii ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției mai sus menționate.

Se afirmă în considerentele deciziei atacate că decizia de neconstituționalitate reprezintă o formă de intervenție a statului în proces, prin intermediul unuia din organele sale (Curtea Constituțională), prin aceasta punându-se problema nerespectării principiului „egalității armelor”. Această motivare este nelegală și falsă, deoarece chiar practica instanței europene a reținut că statul nu este împiedicat să reglementeze în materie civilă prin dispoziții noi, drepturi ce decurg din legile în vigoare. În mod greșit instanța de apel a constatat că în speță, nu se asigură un raport de proporționalitate între scopul urmărit (prin declararea neconstituționalității articolului susmenționat) și mijloacele folosite doar pentru faptul că Statul Român are calitatea de pârât în prezenta cauză și în același timp, același Stat Român a adoptat actul normativ respectiv.

A interpreta în acest fel înseamnă a confunda noțiunea de stat, ca subiect de drept - cu drepturi și obligații în procesul civil - cu noțiunea de stat ca formă de organizare socială, democratică, după principiul separației puterilor în stat, în cadrul căruia fiecare autoritate a statului are atribuții și funcții diferite. Prin interpretarea nelegală dată efectelor deciziei de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pus semnul egalității, ca efecte juridice, între abrogarea unei norme juridice (care provine de la legiuitor și duce la crearea unui conflict de legi în timp, ivindu-se problema juridică a aplicării legii materiale în timp) și încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituționalității lor.

În ceea ce privește susținerea că, declararea neconstituționalității textului de lege în discuție ar duce la încălcarea articolului 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurentul arată că nu se poate reține existența unei „speranțe legitime” a reclamantei la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral și care ar fi devenit iluzorie ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009. Conform jurisprudenței C.E.D.O., speranța legitimă este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în lege, respectiv să fie susținută printr-o normă de drept cu o bază legală în speță, dreptul la despăgubiri nu s-a născut automat, ci supus condiției de a formula o cerere.

Nu se poate reține că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca în contrar principiilor constituționale și a fost și găsit ulterior constituțional pe acest motiv, poate să reprezinte o bază legală, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, nu se poate reține motivarea instanței de apel sensul că avem de a face cu o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului relansat de reclamanți. Dispoziția legală referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-dc și nici nu a fost abrogată de legiuitor; aceste dispoziții și-au încetat efectul ca urmare a unei operațiuni normale într-un stat de drept, și anume exercitarea controlului de constituționalitate (jurisprudența C.E.D.O.

cauza Slavov contra Bulgariei). Recurentul mai arată că instanța de apel a ajuns la concluzia că acțiunea reclamantei este întemeiată doar aducând critici deciziei de neconstituționalitate. Este adevărat că în cadrul acestor critici au fost invocate prevederi ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, însă acestea nu pot constitui temei al admiterii pe fond a pretențiilor reclamantei fără a încălca dispozițiile imperative ale art. 294 C. proc. civ.

Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București vor fi supuse unei analize comune și sunt fondate în sensul celor ce succed, urmând a fi admise: Astfel, vor fi analizate cu prioritate criticile formulate de recurenți care aduc în discuție efectul pe care îl are în cauză Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.' Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraf l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. l4 din Convenție raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie car