ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4239/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4239/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 576/ A din 31 mai 2011

a respins, ca nefondate, apelurile

declarate de reclamanta C.E., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

împotriva sentinței civile nr. 1644 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă.

Pentru

a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 28 aprilie 2010,

sub nr. 21097/3/2010,

reclamanta

C.E., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro,

echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor

administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea tatălui sau prin

dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu,

în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr.

200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955. Cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 si următoarele din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 1644

din 10 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis acțiunea și l-a obligat pe

pârât la plata către reclamantă a sumei de 4000 euro (în echivalent lei la

cursul BNR din ziua plății), reprezentând daune morale.

În considerentele acestei

sentințe, tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 24358 din 28 februarie 1991

a Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, s-a recunoscut

tatălui reclamantei, C.A., vechimea în muncă pentru perioada de 4 ani, 1 lună

și 9 zile și s-au stabilit în favoarea sa drepturile prevăzute de această lege.

Prin Decizia nr. 1357 din 19 iulie 2007 i s-a recunoscut aceleiași persoane

calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, în temeiul dispozițiilor O.U.G.

nr. 214/1999.

Conform adresei nr. 75540/1990

emisă de Ministerul de Interne, C.A. a fost dislocat, în baza Deciziei nr. 200/1951,

fiindu-i stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Brateș, iar ridicarea

restricțiilor domiciliare s-a dispus prin Decizia MAI 6199 din 27 iunie 1955,

la data de 20 decembrie 1955.

Tribunalul a

mai reținut că măsura dislocării aplicată autorului reclamantei reprezintă o

măsura administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din

Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantei la despăgubiri, conform art.

5 din aceeași lege, pentru prejudiciul moral produs autorului acesteia.

Față de apărarea

pârâtului, susținută prin întâmpinare, Tribunalul a apreciat că dreptul la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit există în egală măsură și în

favoarea celor care au suferit măsuri administrative cu caracter politic și nu

doar a celor care au suferit condamnări cu caracter politic.

În ceea ce

privește stabilirea existenței unui prejudiciu moral și a evaluării acestuia,

tribunalul a avut în vedere că, prin măsura dispusă împotriva autorului

reclamantei, i-au fost cauzate acestuia suferințe psihice, i-au fost aduse

atingeri onoarei și demnității sale ca persoană, prin îndepărtarea din mediul

familial și prin obligarea de a-și duce viața în condiții grele sub toate

aspectele, consecințele acestei situații răsfrângându-se și asupra perioadei

ulterioare ridicării interdicției.

La evaluarea

prejudiciului moral, instanța a avut în vedere media veniturilor pe care le-ar

putea obține un cetățean român mediu, cât și efortul financiar pe care l-ar

putea suporta Statului Român, raportat la posibilitățile economice concrete ale

țării. In acest sens, tribunalul a considerat că suma de 4.000 euro reprezintă

o despăgubire rezonabilă.

Tribunalul a înlăturat

dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, referitoare la plafonarea cuantumului

despăgubirilor ce pot fi acordate de către instanțe, cu motivarea că, raportat

la art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție, aplicarea O.U.G. nr.

62/2010 și cererilor introduse pe rolul instanțelor înainte de intrarea în

vigoare a acestei ordonanțe conduce la încălcarea art. l din Protocolul

adițional nr. l la CEDO, a art. 14 din CEDO precum și a dispozițiilor art. 6

din CEDO referitoare la procesul echitabil.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat apel

reclamanta

C.E., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Curtea de Apel

a reținut că în timpul prezentului

proces, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354/20 octombrie 2010, a

admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. I pct.

1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a stabilit că prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, arătând

argumentele pe care s-au întemeiat aceste decizii.

Ținând cont de

toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și

completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din

Legea fundamentală.

Invocând prevederile art.

147 alin. (1) din Constituție, instanța de apel a arătat că, urmarea declarării

neconstituționalității unei dispoziții legale este mai puternică decât cea

produsă prin abrogare, deoarece, ca urmare a „încetării efectelor juridice

”

dispoziția legală nu se mai aplică

nici chiar situațiilor juridice născute sub imperiul său, deoarece o lege

neconstituțională nu poate avea niciun efect.

Însă, instanța de apel a

mai arătat că, art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție, conferă

pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte, forță juridică constituțională și supralegislativă,

ceea ce presupune că legea internă lato sensu (incluzând toate actele normative

emise de organele statului sau actele care, deși nu sunt emise de organele cu

atribuții legislative, se impun în ordinea juridică internă cu efect

obligatoriu) trebuie interpretată și aplicată în așa fel încât să nu se aducă

atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Potrivit principiului

subsidiarității, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu se substituie

autorităților interne ale statelor pentru a reglementa care sunt cele

mai bune mijloace de protecție și salvgardare a

drepturilor prevăzute de Convenție.

Autoritățile interne și în primul

rând instanțele de judecată sunt chemate să interpreteze și să aplice regulile

procedurale și substanțiale relevante din dreptul intern în așa fel încât

rezultatul interpretării și aplicării legii interne să nu conducă la încălcarea

drepturilor fundamentale ale omului.

În mod sugestiv, această

îndatorire a judecătorului național a fost pe deplin ilustrată în expresia „judecătorul

național este primul judecător al Convenției

”

,

pentru a se înțelege caracterul subsidiar și subsecvent al procedurii

desfășurate în fața instanței europene și totodată pentru a se afirma

necesitatea unui control de convenționalitate efectuat de fiecare judecător

național în fiecare caz concret supus analizei sale.

Analiza de

convenționalitate a legii interne nu implică o examinare in abstracto a legii,

ci o cercetare in concreto a împrejurării dacă modul în care legea este

interpretată și aplicată într-un anumit caz riscă să conducă la încălcarea

Convenției.

Instanța de apel a

apreciat că, în contextul litigiului de față, în care se pune problema

dispariției temeiului de drept al acțiunii formulate de reclamantă ca urmare a

declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, interpretarea în acest sens a efectului Deciziei nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și respingerea, în consecință a

acțiunii, ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției,

respectiv, art. 6 paragraf 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 1

Protocolul 1 adițional la Convenție privind proprietatea și art. 14 combinat cu

Protocolul 12 privind discriminarea.

Curtea de Apel a arătat

că, în speță, se pune problema dacă respingerea acțiunii, exclusiv pe motivul

intervenției deciziei de neconstituționalitate, respectă echitatea procesului,

sub aspectul „egalității armelor”, principiu care presupune obligația de a

oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în

condiții care nu o plasează într-o situație de net dezavantaj în raport cu

adversarul său.

Așa cum s-a reținut în

practica instanței europene, în principiu, statul prin puterea legiuitoare, nu

este împiedicat să reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi

retroactive, drepturi ce decurg din legile în vigoare. Însă principiul

preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil consacrate de art. 6 din

Convenție se opun, cu excepția unor motive imperioase de interes general,

ingerinței puterii legiuitoare în administrarea justiției, în scopul de a

influența deznodământul judiciar al litigiului și impun ca asemenea măsuri să

fie analizate cu cea mai mare circumspecție (Rafinăriile grecești Stan și

Stratis Andreatis contra Greciei, 9 decembrie 1994). Prin „norme legale

”

se înțelege nu numai actele normative

ce emană de la Parlament, ci și actele normative cu caracter general (ordonanțe

de urgență, norme metodologice, etc), adică toate acele acte care statul le

edictează și care influențează deznodământul judiciar al unui proces (Matteoni

contra Italiei, 17 iulie 2008).

Problema rupturii

egalității armelor se pune în toate situațiile în care la momentul modificării

cadrului legal aplicabil exista un proces pe rolul instanței (nu și în situația

în care măsurile legislative anticipează un proces care încă nu a început), iar

motivele invocate de stat în justificarea intervenției sunt în general respinse

de instanța europeană (cum sunt, de exemplu, motive de natură financiară sau

necesitatea reglementării unor divergențe de jurisprudență - a se vedea în

acest sens Zielinski, Pradal, Gonzales și alții contra Franței, 28.octombrie

1999) singurul motiv acceptat de Curtea Europeană fiind necesitatea „umplerii

unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau

lacună a legiuitorului, în acest caz Curtea apreciind că intervenția fusese

previzibilă, era de așteptat, iar reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut

un drept de a beneficia de situația astfel creată (Eeg-Slachthuis Verbist

contra Belgiei, 10 noiembrie 2005).

În speță, aplicarea cu

efect retroactiv a deciziei de neconstituționalitate în ceea ce privește

litigiul început înainte de publicarea deciziei în M. Of. determină în mod

inevitabil soluționarea litigiului în sensul respingerii acțiunii ca lipsită de

temei legal, lăsând fără obiect orice examinare pe fond a cauzei. în acest caz,

soluția de respingere a acțiunii ar fi rezultatul exclusiv al intervenției

statului, prin organul său constituțional, intervenția statului fiind decisivă

pentru a asigura rezultatul favorabil pentru sine a unui litigiu în care este

parte și care a pierdut procesul în prima instanță.

Sub aspectul

argumentelor care au justificat declararea neconstituționalității și care, în

același timp se pot constitui în argumente pe care statul le poate invoca

pentru a justifica necesitatea intervenției în această manieră în modul de

dezlegare a litigiului, instanța de apel a constatat că aspectul financiar

(daunele prea mari acordate de instanțe și lipsa resurselor bugetare) nu poate

justifica abdicarea de la exigențele procesului echitabil în acest litigiu. în

acest sens, în cauza Arnolin și alții contra Franței, 9 ianuarie 2007, Curtea

Europeană a stabilit că un motiv financiar, singur, nu poate justifica

intervenția legislativă în timpul procesului, acesta nefiind un motiv imperios

de interes general.

În ceea ce privește paralelismul

normelor interne care reglementează dreptul la despăgubiri bănești, problema

dreptului la despăgubiri a moștenitorilor celui condamnat și încălcarea de

către legiuitor a normelor de tehnică legislativă, acestea reprezintă vicii ale

actului normativ, pe care Curtea Constituțională le-a încadrat în categoria

cauzelor de neconstituționalitate, dar care ar fi trebuit înlăturate de către

legiuitor în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din

Constituție. Or, pasivitatea statului, care nu a reglementat drepturile

cuvenite reclamanților în acord cu prevederile Constituției, nu-i poate genera

acestuia o situație privilegiată în proces.

În ceea ce privește art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit

jurisprudenței Curții Europene, noțiunea „bunuri” privește atât „bunurile

actuale” având o valoare patrimonială (Van der Mussele împotriva Belgiei, 23

noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate

potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel

îndreptățit poate avea o „speranță legitimă” că ar putea să se bucure efectiv

de dreptul său de proprietate (Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva

Belgiei; Draon împotriva Franței, Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei;

Trgo împotriva Croației.)

Despre noțiunea de „speranță

legitimă”, Curtea a statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de

natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială”, în

sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât atunci când are „o bază

suficientă în dreptul intern”, spre exemplu atunci când este confirmat de o

jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky contra Slovaciei).

Tot potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat

contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă

o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic

creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care

îndeplinesc anumite condiții (Broniowski împotriva Poloniei, 22 iunie 2004,

Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei).

În prezentul litigiu,

instanța de apel a observat că voința statului a fost aceea de a despăgubi

persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în

acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a

moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și „Declarația asupra

Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale

Abuzului de Putere”, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34

din 29 noiembrie 1985. La data promovării acțiunii, reclamanta din prezenta

cauză aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod

legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri

echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele

interne.

Tot astfel, analizând

calitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi

accesibile și previzibile, care enumerau exemplificativ criteriile de stabilire

a cuantumului despăgubirilor, Curtea a apreciat că persoanele prevăzute de

aceste dispoziții legale puteau pretinde o „speranță legitimă” de a vedea

concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la

acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și

fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne,

anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară

acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții în stat.

Un alt drept garantat de

Convenție este dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14, care interzice

discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le

reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă

tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile,

dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește

un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între

scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Art. 1 al Protocolului nr.

12 adițional la Convenție, potrivit căruia: „Exercitarea oricărui drept

prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în

special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice

alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate

națională, avere, naștere sau oricare altă situație”, impune o sferă

suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în

exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale,

precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară

a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în

cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are

obligația de a se comporta într-o anumită manieră (Thorne c. Marii Britanii,

hotărârea din 2009).

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție,

o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și

rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un „scop legitim” sau nu există un „raport

rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat”

(Marckx împotriva Belgiei, 13 iunie 1979).

Tratamentul juridic

diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost

soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri

judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând

adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor

judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea

cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte

împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Or, astfel cum

s-a arătat deja, instituirea unui tratament distinct între persoanele

îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul

în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în

baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o

justificare obiectivă și rezonabilă.

Prin urmare,

instanța de apel a reținut că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al

acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009,

ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și

previzibile, poate crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși

se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic

diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data

publicării deciziei de neconstituționalitate.

În virtutea considerațiilor

expuse, Curtea a apreciat că, în speță, apelanta reclamantă se află în situația

de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță, într-un litigiu

declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru

care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii

instanței, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu,

garantarea art. 6 din Convenție, art. 1 din Primul Protocol adițional, art. 14

din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12, de către instanța națională,

prima chemate sa aplice Convenția.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor stabilit de prima instanță, criticat deopotrivă de

reclamantă și pârât, însă, bineînțeles, de pe poziții diferite, în raport de

interesul concret în cauză, Curtea de Apel a reținut că, datorită naturii

nepatrimoniale a prejudiciului, o evaluare exactă, în bani, a daunelor morale

nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere,

raportat la elementele de fapt.

La stabilirea cuantumului

daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc

personalitatea umană, se au în vedere consecințele negative, suferite pe plan

fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost

vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării de către cel deținut.

În speță, instanța de

apel a arătat că tatăl reclamantei a fost supus unei măsuri administrative cu

caracter politic, constând în dislocarea din zona frontierei de vest și

stabilirea domiciliului obligatoriu în zona Bărăganului. Această măsură i-a

produs tatălui reclamantei suferințe morale și fizice, de natură să-i lezeze

demnitatea, onoarea și sănătatea fizică.

Prima instanță a avut în

vedere toate elementele cauzei la stabilirea întinderii daunelor morale,

inclusiv împrejurarea că autorul reclamantei a beneficiat de despăgubiri în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. De asemenea, instanța de apel a avut în

vedere, la dozarea cuantumului daunelor morale și împrejurarea că beneficiarul

concret al acestor daune nu este cel care a suferit măsura administrativă, ci

succesorul său. Acest criteriu de apreciere a daunelor morale este justificat

pe considerentul că daunele morale acordate reclamantei nu sunt menite a

asigura un anumit confort celui care a fost victima măsurilor abuzive, ci altei

persoane care, deși extrem de apropiată, nu a resimțit în aceeași măsură

intensitatea suferințelor fizice și psihice.

În raport de aceste

elemente, Curtea a considerat că suma de 4000 euro acordată de instanța de fond

este suficientă și îndestulătoare pentru a atenua efectele pe care măsura

administrativă a avut-o asupra tatălui reclamantei.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs

reclamanta

C.E., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Recurenta - reclamantă C.E.,

invocând dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., critică decizia pronunțată de instanța de apel

cu privire la cuantumul acordat cu titlu de daune morale pentru suferințele

îndurate de către autorul său prin condamnarea abuzivă, daune pe care le

consideră mult prea mici în raport de suferințele prin care acesta a trecut.

Susține că nu poate fi

vorba despre îmbogățirea fără justă cauză invocată de Statul Român, dar a

considera că suma acordată este suficientă, se consideră a fi condamnat din

nou, motivat de faptul că au fost acordate daune în alte cauze similare, mult

mai consistente.

Recurenta - reclamantă

consideră că soluția instanței de apel este netemeinică, suma de 4000 euro

nereprezentând o reparație echitabilă, compensatorie și proporțională cu

daunele morale suferite, în condițiile în care recunoaște că pentru o perioadă

de 4 ani i-au fost totuși încălcate abuziv anumite drepturi.

Este

adevărat că suferințele fizice și psihice îndurate de către acesta nu pot fi

cuantificate printr-o sumă de bani,

ele fiind inestimabile, însă despăgubirile cerute trebuie să reprezinte

aprecierea tuturor consecințelor negative produse prin deportarea și stabilirea

domiciliului obligatoriu, asupra vieții sociale în general.

Deportarea și stabilirea

domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor fundamentale,

respectiv onoarea, reputația, nume, încrederea acordată în societate, libertate

de mișcare, dreptul la liberă circulație.

Este adevărat că

repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică problema dificilă a

modului și a criteriilor de stabilire a indemnizației destinate acestora, dar

ele trebuie sa țină cont de importanta valorii morale lezate.

În ceea ce privește

dovada abuzurilor suferite de către recurentă, abuzuri dispuse, supravegheate

si coordonate de persoane care au acționat în numele Statului, fiind expresia

autorității statale, consideră că pârâtul este cel care trebuie să facă dovada

caracterului licit al măsurii luate împotriva acesteia, fiind arhicunoscute

abuzurile comise.

Dacă valorile

unui om nu pot fi prețuite în bani, atingerile aduse acestora se materializează

în forme concrete, judecătorul având căderea să aprecieze intensitatea și

gravitatea lor.

În

reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să

aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecință

directă a măsurilor abuzive la care a fost supus.

Legea trebuie

interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia,

respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate

prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Invocă jurisprudența CEDO

(ultima hotărâre în cauza Nită contra României, cauza Bursuc contra României,

cauza Barbu Anghelescu contra României), arătând că, dacă ținem cont de aceste

hotărâri, atunci suma solicitată este infimă față de cea acordata de Curte, și

chiar instanțe din România au acordat despăgubiri morale pentru aceleași măsuri

abuzive, din aceiași perioadă, cu mult mai substanțiale decât cele acordate în

cauza de fată.

Pentru

soluționarea justă a cauzei civile dedusă aprecierii judecătorești, consideră

că Justiția este un factor esențial de echilibru și stabilitate socială în

statul de drept, fiind necesară abordarea unitară, cu consecința sporirii

eficienței actului de justiție și de asigurare a compatibilității sistemului

judiciar și implicit a practici românești, cu cele ale statelor UE.

Asigurarea caracterului

unitar al practicii judecătorești este impus și de principiul constituțional al

egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești,

acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași

prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar

contradictorii.

Practica

neunitară este sancționată de CEDO, iar jurisprudența divergentă, profundă și

persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice,

definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de

asemenea sancționată.

Recurenta - reclamantă

consideră că s-ar încălca prevederile Declarației Universale a Drepturilor

Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin

Legea nr. 30 din 18 mai 1994, impunându-se și citarea cauzelor Fredin împotriva

Suediei, Stubbinqs contra Marea Britanie).

În ceea ce privește

garanția egalității armelor, arată că în jurisprudența instanței europene,

aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în

fata unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul

menținerii unui echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe

parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat

la baza declanșării unor litigii, în care pârâtul este Statul, la inițiative

acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitate cu

constituționale, apreciază că această garanție poate fi afectată, cu consecința

nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta

este reglementat prin art. 6 din CEDO.

Recurenta - reclamantă

invocă o hotărâre dată recent (10 februarie 2010), pronunțată în cauza Klaus și

lori Kiladze contra Georgiei, Rezoluția nr. 1096 din 996 a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei privind „Masurile de liminare a moștenirii

fostelor sisteme totalitare comuniste” si Declarația supra Principiilor de Baza

ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere,

adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29

noiembrie 1985.

Autoritățile statului

erau obligate sa pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției, atunci când este în joc o chestiune de interes general, să

reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență, iar daca

acest fapt nu s-a întâmplat trebuie să luam în considerare ca o astfel de

atitudine a fost condamnata de Curtea Europeană în jurisprudența sa, reținând

că incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă

sau că ține de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat

in considerare pentru a aprecia conduita statului (vezi, mutatis mutandis,

Broniowschi împotriva Poloniei).

Recurenta mai arată că

niciuna din dispozițiile invocate de Curtea Constituționala nu prevede un efect

retroactiv al deciziei prin care este declarata neconstituționalitatea unei

dispoziții legale. Dimpotrivă, se prevede expres ca o astfel de decizie are

efecte numai pentru viitor.

Recurentul - pârât Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a

arătat următoarele:

1.

Nu poate fi reținută

motivarea instanței de apel potrivit căreia după publicarea in M. Of. a

deciziilor nr. 1354, nr. 1358 si nr. 1360 din 21 octombrie 2010, legiuitorul a

intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituționalitate,

prin Legea nr. 202/2010, în sensul că a adoptat în continuare textul art. 5 alin.

(1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent in Legea nr. 221/2009.

Legea nr. 202/2010

privind accelerarea soluționării proceselor a fost publicata in M. Of. nr. 714

din 26 octombrie 2010, iar deciziile Curții Constituționale menționate mai sus

au fost publicate in M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Deci ulterior

publicării Legii nr. 202/2010. Prin urmare, legiuitorul nu avea cum să

intervină în temeiul art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, prin Legea nr. 202/2010,

înainte de publicarea in M. Of. a deciziilor nr. 1358/2010 si nr. 1360/2010 ale

Curții Constituționale.

2.

Î

n mod greșit instanța de

apel a reținut, în esență, că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale nu poate fi făcută în cauză, pentru a considera lipsită de

temei cererea reclamantului întrucât litigiul a fost declanșat anterior

intervenirii sus-menționatei decizii, motiv pentru care spetei îi sunt aplicabile

dispozițiile legale de la momentul investirii instanței, aceasta decizie neputând

retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene

a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și a art. l din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța națională.

Potrivit art. 147

din Constituția României și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea si funcționarea Curții Constituționale, ca o consecința a

caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale,

prevederea legală a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate

fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-si de drept efectul pentru

viitor.

Așadar, având

in vedere ca dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au

fost declarate neconstituționale, temeiul juridic al acțiunii care formează

obiectul prezentului dosar nu mai exista.

Actuala ordine

constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o norma legală

declarată neconstituțională pentru că, altfel, s-ar nesocoti principiul

separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor

pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic

(Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov

și alții contra Bulgariei).

Decizia de

constatare a neconstituționalității operează pentru viitor în privința

consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul

juridic conflictual dedus judecații, pe care le invalidează în limita

aspectului de neconstituționalitate constatat.

În cazul în

care se decide că prevederea legală în cauza este neconstituțională (cum este

și în cazul de față) ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la

instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități

juridice.

Ca atare, decizia Curții

Constituționale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și

constatate ca nefiind conforma prevederilor Constituției.

Cum apelul este o cale de

atac devolutivă, judecata de apel fiind tot o judecata de fond, persoanele care

au solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se pot prevala de

un drept câștigat atâta vreme cat litigiul nu a fost soluționat încă printr-o

hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra

pretențiilor deduse judecații.

Recurentul - pârât arată

că nu se poate pune semnul egalității, ca efecte juridice, între abrogarea,

explicită sau implicită, a unei norme juridice (care provine de la legiuitor și

duce la crearea unui conflict de legi în timp, ivindu-se problema juridică a

aplicării legii materiale în timp) și încetarea efectelor unei norme juridice

ca urmare a declarării neconstituționalității (nu provine de la legiuitor și nu

poate da naștere conflictului de legi în timp, deoarece norma pur și simplu

încetează să mai existe).

În consecință, instanța

de apel în mod greșit a considerat că în cauza nu sunt aplicabile deciziile

Curții Constituționale, neținând seama de caracterul devolutiv al apelului,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nemaiputând

acordarea daunelor morale.

Recurentul pârât mai

arată că nu se poate retine existenta unei „speranțe legitime” a reclamanților

la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare

a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin (1) lit.

a), ulterior declarate neconstituționale.

Conform jurisprudenței

CEDO, „speranța legitimă” este legată de modul în care o cerere de chemare în

judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță

trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de

temei rezonabil justificat într-o norma de drept solidă.

În această situație,

dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege (automat), ci era supus condiției

de a formula o cerere; reclamanții nu puteau astfel sa se aștepte ca dreptul

sau la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii

judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia

autoritățile trebuiau să verifice dacă erau îndeplinite condițiile pentru

acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act legislativ care, la

scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale

esențiale, fiind găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate

reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în

sensul jurisprudenței Curții Europene.

susține că din lecturarea dispozițiilor prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, despăgubirile morale se acordă doar în cazul

condamnărilor, nu și în cazul unor aplicării unor masuri administrative cu

caracter politic, așa cum este si măsura dislocării.

Cum în cauza de față, nu

este vorba despre o condamnare, ci de o măsura administrativă, consideră că nu

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 de a primi

despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat în urma luării măsurii

administrative de dislocare într-o altă localitate.

- pârât susține faptul că suma acordată ca daune morale, respectiv 4.000 euro

este prea mare.

Art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009 trebuie, astfel, coroborat cu dispozițiile privitoare la

despăgubirile morale, care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit

efectiv, acțiunea în plata daunelor morale fiind o acțiune personală.

Recurentul - pârât

consideră că, ținându-se seama de echivalentul real al consecințelor negative

la care s-a făcut referire și al suferințelor suportate de către soțul

reclamantei, se impune să fie cenzurat și apreciat cuantumul daunelor morale

acordate, prin aprecierea corecta a probelor și nu întemeierea doar pe

prezumții, suma de 4.000 euro fiind prea mare.

De asemenea, arată că nu

este lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de

la data producerii prejudiciului și până în prezent, astfel că nu se poate nega

o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăși

înlăturarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009) a măsurilor cu caracter

politic constituind o satisfacție rezonabilă.

De principiu, suma de

bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune

victima intr-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura

satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost

privată.

Relativ la

daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, invocă jurisprudența

constantă a Curții Europeană a Drepturilor Omului, statuând în echitate și în

raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele

rezonabile acordate. Spre exemplu, în Cauza Konolos (hotărârea din 7 februarie 2008),

în care Curtea a constatat violarea art. 5 paragraf 1 prin arestarea nelegală,

a acordat 3000 euro pentru „prejudiciul moral incontestabil” suferit de

reclamant. Și în alte hotărâri din anul 2008 (încălcarea art. 6 paragraf l din

Protocolul nr. l la Convenție, art. 6 paragraf l din Convenție), Curtea a

manifestat aceeași moderație, acordând sume cuprinse între 1.000 – 5.000 euro

pentru prejudiciul moral (Cauza Tara Lunga - hotărârea din 08 iulie 2008, Cauza

Oancea - hotărârea din 29 iulie 2008, Cauza Dekany - hotărârea din 1 aprilie 2008.

Recurentul

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 4,

5 și 9 C. proc. civ., a arătat că decizia atacată este nelegală pentru

următoarele motive:

hotărârea pronunțată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. (motiv de

nelegalitate prev. de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), dreptul la apărare precum

și interesele apelantului pârât fiind vătămate.

Instanța de

apel a soluționat cauza prin admiterea unei excepții ridicată din oficiu de

către instanță și care nu a fost pusă în discuția părților. Astfel, s-a ținut

de către instanța de apel că în contextul litigiului de față, aplicarea

efectelor deciziei de neconstituționalitate nr. 1358 din 21 octombrie 2010, așa

cum impun dispozițiile din legea fundamentală, și a consecință admiterea

motivului de apel de ordine publică, ar determina încălcarea mai multor

dispoziții ale Convenției Europene i Drepturilor Omului.

Recurentul

consideră că acest aspect reținut de către instanța de apel în considerentele

deciziei recurate nu este un simplu raționament juridic ce poate fi făcut de

către instanță pentru prima oară cu ocazia motivării hotărârii pronunțate.

Potrivit regulilor de

procedură civilă precum și practicii judiciare a instanțelor interne (conturată

în mod special după ianuarie 2007 - momentul aderării României la U.E.),

constatarea instanței de apel trebuia calificată ca o adevărată excepție și

anume excepția de neconvenționalitate. Această excepție a fost ridicată din

oficiu de către instanță, însă doar în considerentele hotărârii pronunțate,

nefiind pusă în discuția părților.

Recurentul arată că este

de necontestat dreptul și chiar obligația judecătorului de a fi primul

judecător al Convenției, însă invocarea eventualei neconvenționalități a

normelor legale interne trebuie efectuată cu respectarea principiilor care

guvernează dreptul procesual civil, respectiv principiul legalității, al

rolului, precum și principiul contradictorialității.

atribuțiile puterii judecătorești (motiv de legalitate prevăzut de art. 304 pct.

4 C. proc. civ.).

Astfel, art. 20 alin. (2)

din Constituție stipulează că, „dacă există concordanțe între pactele și

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este

parte, și legile terne, au prioritate reglementările internaționale, cu

excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

onorabile”.

Instanța de apel a

procedat la analiza reglementărilor internaționale susmenționate, pentru a găsi

un temei de drept al reclamantei, fără a indica textele de lege interne

concordante în materie, cu dispozițiile Convenției. In loc să procedeze la o

cercetare în concret a împrejurării dacă, modul în care legea internă este

interpretată și aplicată riscă sau nu să conducă la încălcarea Convenției,

instanța de apel critică de fapt însăși decizia de neconstituționalitate,

precum și efectele acesteia (prevăzute în art. 147 alin. (1) și (4) din

Constituție), constatând că acestea sunt neconvenționale.

Recurentul consideră că

practica C.E.D.O. privitoare la respectarea principiului preeminenței dreptului

și noțiunea de proces echitabil invocată nu are relevanță în cauză, cât timp ea

se referă la folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența

soluționarea judiciară a unui litigiu în care statul este parte. După cum lesne

se poate observa, în speța de față nu avem de a face cu o legislație cu efect

retroactiv, ci cu o decizie privind neconstituționalitatea unui text de lege.

Dacă s-ar considera că

instanța este ținută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acțiunii

și că este în drept a ignora declararea neconstituționalității acestuia, s-ar

goli de conținut însăși procedura controlului de constituționalitate. Această

concluzie este cu atât mai clară față de ipoteza prevăzută de art. 29 din Legea

nr. 47/1992 ce permite invocarea excepției de neconstituționalitate pe

parcursul unui proces pendinte, deci în orice fază a procesului.

În consecință, ținând

seama și de caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel ar fi trebuit să

ia act de decizia de neconstituționalitate, în sensul că dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, să admită motivul de

apel de odine publică invocat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, și pe fond să respingă acțiunea ca neîntemeiată.

instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (motiv

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recurentul arată că

instanța de apel constată, în mod greșit și nelegal, că această soluție de

respingere a acțiunii ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale

Convenției mai sus menționate.

Se afirmă în

considerentele deciziei atacate că decizia de neconstituționalitate reprezintă

o formă de intervenție a statului în proces, prin intermediul unuia din

organele sale (Curtea Constituțională), prin aceasta punându-se problema

nerespectării principiului „egalității armelor”. Această motivare este nelegală

și falsă, deoarece chiar practica instanței europene a reținut că statul nu

este împiedicat să reglementeze în materie civilă prin dispoziții noi, drepturi

ce decurg din legile în vigoare.

În mod greșit instanța de

apel a constatat că în speță, nu se asigură un raport de proporționalitate

între scopul urmărit (prin declararea neconstituționalității articolului

susmenționat) și mijloacele folosite doar pentru faptul că Statul Român are

calitatea de pârât în prezenta cauză și în același timp, același Stat Român a

adoptat actul normativ respectiv. A interpreta în acest fel înseamnă a confunda

noțiunea de stat, ca subiect de drept - cu drepturi și obligații în procesul

civil - cu noțiunea de stat ca formă de organizare socială, democratică, după

principiul separației puterilor în stat, în cadrul căruia fiecare autoritate a

statului are atribuții și funcții diferite.

Prin

interpretarea nelegală dată efectelor deciziei de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel

a pus semnul egalității, ca efecte juridice, între abrogarea unei norme

juridice (care provine de la legiuitor și duce la crearea unui conflict de legi

în timp, ivindu-se problema juridică a aplicării legii materiale în timp) și

încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării

neconstituționalității lor.

În ceea ce

privește susținerea că, declararea neconstituționalității textului de lege în

discuție ar duce la încălcarea articolului 1 din primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurentul arată că nu se poate

reține existența unei „speranțe legitime” a reclamantei la obținerea unor

compensații pentru acoperirea prejudiciului moral și care ar fi devenit

iluzorie ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Conform

jurisprudenței C.E.D.O., speranța legitimă este legată de modul în

care o cerere de chemare în judecată poate fi

soluționată în raport de dreptul intern;

asemenea speranță trebuie să

aibă o bază suficientă în lege, respectiv să fie susținută printr-o normă de

drept cu o bază legală în speță, dreptul la despăgubiri nu s-a născut automat,

ci supus condiției de a formula o cerere. Nu se poate reține că un act

legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca în

contrar principiilor constituționale și a fost și găsit ulterior constituțional

pe acest motiv, poate să reprezinte o bază legală, în sensul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea,

nu se poate reține motivarea instanței de apel sensul că avem de a face cu o

procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării

procesului relansat de reclamanți. Dispoziția legală referitoare la obținerea

compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-dc și nici nu a

fost abrogată de legiuitor; aceste dispoziții și-au încetat efectul ca urmare a

unei operațiuni normale într-un stat de drept, și anume exercitarea controlului

de constituționalitate (jurisprudența C.E.D.O. cauza Slavov contra Bulgariei).

Recurentul mai arată că

instanța de apel a ajuns la concluzia că acțiunea reclamantei este întemeiată

doar aducând critici deciziei de neconstituționalitate. Este adevărat că în

cadrul acestor critici au fost invocate prevederi ale Convenției Europene a

Drepturilor Omului, însă acestea nu pot constitui temei al admiterii pe fond a

pretențiilor reclamantei fără a încălca dispozițiile imperative ale art. 294 C.

proc. civ.

Recursurile declarate de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

vor fi supuse unei analize comune și sunt fondate în

sensul celor ce succed, urmând a fi admise:

Astfel, vor fi analizate

cu prioritate criticile formulate de recurenți care aduc în discuție efectul pe

care îl are în cauză Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.'

Cererea reclamantei de

acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele

care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art.

147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în

acest

sens.

Această problemă de drept

a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a

deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei

decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate,

atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma

dispozițiilor art. 6 paragraf l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l

adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. l4 din

Convenție raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la

nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii

fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în

motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie car