ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2376/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2376/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 93A din 17 martie 2011,

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

apelantul-reclamant D.D., împotriva sentinței civile nr. 1325 din 06 octombrie

2010; a admis apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București și de către apelantul Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva aceleiași sentințe și a schimbat

în tot sentința în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul D.D. a chemat

în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul

BNR din data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate

împotriva reclamantului prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea

domiciliului obligatoriu, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 1325 din 06 octombrie 2010, a fost admisă în parte cererea reclamantului, dispunându-se

obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 8.000 euro (în echivalent

lei la cursul BNR din ziua plății - daune morale).

Pentru a dispune astfel,

instanța a reținut, în esență, că:

Potrivit adresei nr. AA/1991

emisă de Ministerul de Interne, numitul D.G. a fost dislocat, fiindu-i stabilit

domiciliul obligatoriu în comuna Z.B., ridicarea restricțiilor dispunându-se prin

decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 6100 din 27 iulie 1955.

Prin hotărârea din 2

aprilie 1991 a Comisiei pentru Aplicarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din

Motive Politice conform Decretului-Lege nr. 118/1990, perioada 18 iunie 1951 până

la 27 iulie 1955 a fost considerată vechime în muncă și s-a acordat o indemnizație

lunară de 822 RON, reținându-se că în perioada respectivă reclamantul a fost strămutat.

Conform actelor de stare

civilă reclamantul este fiul defunctului D.G. decedat în anul 2007.

Măsura administrativă

aplicată reclamantului și autorului său reprezintă măsuri administrative cu caracter

politic, în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul

reclamantului, la despăgubiri, conform art. 5 din aceeași lege, pentru prejudiciul

moral produs autorului acestuia potrivit prevederilor speciale ale Legii nr. 221/2009.

În ceea ce privește stabilirea

existenței unui prejudiciu moral și a evaluării acestuia, prima instanță a avut

în vedere că prin măsura dispusă reclamantului i-au fost cauzate atât suferințe

psihice, cât și i-au fost aduse atingeri onoarei și demnității sale ca persoană,

prin îndepărtarea din mediul familial și prin obligarea de a-și duce viața în condiții

grele sub toate aspectele, consecințele acestei răsfrângându-se și asupra perioadei

ulterioare ridicării interdicției.

S-a reținut că nu pot

fi primite susținerile reclamantului, de obligare a pârâtului la plata a câte 250.000

euro, întrucât această sumă este una foarte mare, astfel încât suma de 4.000 euro

acordată pentru fiecare din prejudiciile cauzate reclamantului și autorului acestuia

a fost apreciată ca suficientă și rezonabilă.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamantul și pârâtul, precum și Ministerul Public prin Parchetul

de pe lângă Tribunalul București, cu privire la care s-au reținut următoarele:

Pretențiile formulate

de către apelantul reclamant au fost fundamentate pe prevederile Legii nr. 221/2009,

act normativ care, prin art. 5 alin. (1) lit. a), reglementa dreptul la despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de persoanele care au suferit, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative

asimilate acestora.

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010,

au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, legiuitorul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate

ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Pe de altă parte, potrivit

art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile instanței de contencios constituțional

sunt general obligatorii de la data publicării lor în M. Of.

Ca urmare a trecerii termenului

stabilit prin textul constituțional menționat, fără ca dispozițiile cenzurate să

fi fost puse în acord cu legea fundamentală, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport

legal a cererii introductive de instanță, câtă vreme textul declarat neconstituțional

era cel care reglementa dreptul subiectiv civil la a cărui valorificare se tinde

în speță, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul

de drept substanțial pentru cererea formulată de reclamant.

Dacă s-ar considera că

instanța este ținută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acțiunii

și este în drept a ignora declararea neconstituționalității acestuia pe parcursul

judecății, s-ar goli de conținut însăși procedura controlului de constituționalitate.

În ceea ce privește posibilitatea

reclamantului de a invoca în beneficiul său dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor

Omului, Curtea a considerat că nu se poate reține existența unei „speranțe legitime”

a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral,

ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior

iluzorie.

La analizarea acestui

aspect, a fost avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

în privința conținutului noțiunii de „speranță legitimă”, în sensul că aceasta este

legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în

raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă

în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă

de drept cu o bază legală solidă.

În această situație, dreptul

la despăgubiri nu se naște ex lege (automat), ci este supus condiției de a formula

o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul

nu poate astfel să se aștepte ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze

fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupune trecerea unei perioade

de timp și în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă petentul îndeplinește

condițiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act legislativ,

care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor

constituționale esențiale, și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe acest

motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv

în sensul jurisprudenței Curții Europene.

Cât privește precizările

de temei juridic invocate de reclamant direct în apel, Curtea a reținut că acestea

nu pot substitui temeiul legal al cererii astfel cum a fost formulată și precizată

anterior pronunțării hotărârii asupra căreia poartă controlul judiciar pendinte.

O astfel de substituire ar avea valențele unei cereri de schimbare a cauzei juridice

a acțiunii, cerere interzisă în apel de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul D.D., criticând-o pentru următoarele motive:

Decizia a fost pronunțată

cu încălcarea art. 15 alin (2) din Constituție privind principiul neretroactivității

legii:

La data introducerii cererii

de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la

acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel

că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității

este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 8 martie

2006 privind Cauza Blecic v. Croația, parag. 81).

S-au interpretat în mod

greșit probele și temeiurile de drept pe care și-a întemeiat cererea

cu încălcarea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ., de Constituția

României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, care primează.

Premisa pe care se sprijină

Decizia Curții Constituționale e total greșită, la fel ca și susținerile instanței

de apel: drepturile conferite de Decretului-Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică

a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația

muncii, vechime în muncă etc, mai mult, chiar Legea nr. 221 arată că instanța va

ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.

Analizând decizia de apel

în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

în considerarea celor ce succed.

Prin decizia în interesul

Legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789/ 7.11.2011 s-a statuat

că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv

la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.,

în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate prin cererea

de recurs:

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile

constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4)

al aceluiași art. Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României.

De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Împrejurarea că Deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Aceasta presupune, în

ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în curs

de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere

că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării

jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor Deciziilor Curții Constituționale,

care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi

juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru

a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât

aceasta a fost voința părților).

Art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane la un Tribunal

competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public

și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter

civil ce îi aparțin.

Instanța europeană a arătat,

într-o jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 parag. 1 sub aspect

civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o contestație

cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în justiție;

2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct

și determinant cu privire la existența dreptului.

De asemenea, instanța

europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor

art. 6 parag. 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază

conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției Europene

a Drepturilor Omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea

în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 parag. 1 „nu se aplică

unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament

legal în legislația statului contractant în cauză".

Or, problema analizată

în cadrul prezentului recurs în interesul legii vizează tocmai o asemenea situație,

în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și pe

de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de „bun" din perspectiva

căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest context trebuie

analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale

s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau

dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică,

menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord

a reglementării cu legea fundamentală.

Sub acest aspect, având

a se pronunța asupra unei situații similare (decizia în Cauza Slavov și alții împotriva

Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se poate spune

că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după

intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea

constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții" (parag.

87). „De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile

lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată.

De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor

lor se va face în baza legii, așa cum era ea Ia momentul introducerii cererii lor,

și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii" (parag.

62).

În conținutul aceleiași

decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea

legii s-a datorat controlului de constituționalitate: „Ar putea părea incoerent

să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca, puțin

mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși, Curtea subliniază

că deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs

extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control

constituțional al textelor de lege".

De asemenea, Curtea de

la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul

intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui

reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din

legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franței).

Rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului,

de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel

care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura

supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Mai mult, trebuie observat

că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este

posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată

în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura

de control jurisdicțional „nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților

în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină

astfel”.

Așadar, două ar fi rațiunile

care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale

afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea

lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes general imperios.

Raportat la aceste considerente,

care se degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie făcută distincție după

cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv

a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.

În ceea ce privește legitimitatea

demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe

care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios

transpare din motivarea Deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații

de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).

Așadar, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului,

al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la Tribunal

și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate

în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului

nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa

dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a

acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens

contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și ceea

ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative,

să fie astfel înlăturat.

Continuând să aplice o

normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci

și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici Normele convenționale

europene nu i le legitimează.

Noțiunea de „bunuri",

potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale",

cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin ‚o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv

al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră

drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind,

în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor

și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este

„o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative,

această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi

considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol"

(Cauza Caracas împotriva României, publicată în M. Of. al României, Partea I,

nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. împotriva României, cererea nr. 36.782/1997,

hotărârea din 14 decembrie 2006, parag. 29), și anume că reclamantele s-ar putea

prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor

legale pentru restituirea imobilului trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este vorba așadar,

în ipoteza dată de recursul în interesul legii, de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată

un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza

Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției Deciziei

Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește noțiunea

de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are

o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată

printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

împotriva României, parag. 137).

O asemenea jurisprudență

nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării Deciziilor Curții

Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura

în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul

reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu exista

o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă,"

iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma

legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea

organului jurisdicțional.

În concluzie, se poate

afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai

în măsura în care la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre

definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.

Aprecierea în acest sens

este dată de faptul că, prin raportare la art. 376 C. proc.

civ., asemenea hotărâri reprezintă titluri executorii, susceptibile ca atare de

executare silită, apte să ducă la nașterea unei valori patrimoniale în favoarea

părții (mulți dintre beneficiarii unor asemenea hotărâri procedând de altfel, de

îndată, la punerea în executare silită).

Deși dreptul stabilit

prin hotărâri definitive era unul revocabil, întrucât nu fusese epuizat exercițiul

căilor de atac, această revocabilitate trebuie apreciată din perspectiva căii extraordinare

de atac ce mai putea fi exercitată și care nu permitea decât un control de legalitate

asupra temeiului juridic incident la momentul pronunțării hotărârii definitive.

Dreptul

la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art.

14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine stătătoare,

independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate

de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre

articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la

nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate

de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie,

nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul"

măcar al uneia dintre „clauzele ei normative", adică ale textului care garantează

celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea Deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării

acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la

un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia

deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma

dreptul la despăgubiri morale.

În același timp trebuie

observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor

motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj

sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră

soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării Deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri

de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege

lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor Deciziei Curții Constituționale).

Izvorul „discriminării"

constă în pronunțarea Deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea

înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

În același timp nu poate

fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva

art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de

art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau

orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională,

avere, naștere sau oricare altă situație”.

Este vorba așadar de garantarea

dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute

persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată

însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă

a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior,

nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Față de toate considerentele

expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate,

reprezentat de textele Convenției Europene a Drepturilor Omului și de jurisprudența

instanței europene creată în aplicarea acestora, se concluzionează că efectele Deciziilor

nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor

juridice aflate în curs de desfășurare.

Pe de altă parte, Deciziile

Curții Constituționale exced controlului de legalitate în fața acestei

instanțe, iar situația evocată de către reclamant nu se circumscrie dispozițiilor

art. 5 din Convenție.

Aplicând decizia în interesul

legii la situația în speță și cum reclamantul nu deținea o hotărâre definitivă

prin care să i se fi recunoscut dreptul la despăgubiri morale la data publicării

Deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii.

În consecință, constatând

că nu sunt fondate criticile de recurs, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului

ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul D.D. împotriva deciziei civile nr. 93A din 17 martie

2011 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 30 martie 2012.