ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8445/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8445/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele :
Prin Decizia civilă nr. 21A din 20 ianuarie
2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind
proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de reclamanta P.L.,
împotriva Sentinței civile nr. 902 din 23 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul
București, secția a V-a civilă, ca nefondat.
A admis apelurile
declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a
Municipiului București și de M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București;
a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța
această decizie, Curtea a reținut următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a V-a civilă, la data de 31
decembrie 2009, reclamanta P.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman
prin M.F.P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună
obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în RON la data
efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca
urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva
bunicii sale, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea
domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955 (măsură
luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia Ministerului
Afacerilor Interne nr. 6100 din 27 iulie 1955) și obligarea pârâtului la plata
cheltuielilor de judecată.
Prin Sentința civilă
nr. 902 din 23 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a
civilă, a fost admisă în parte cererea și a fost obligat pârâtul să plătească
reclamantei suma de 15.000 euro, în echivalent în RON la data plății,
reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura
administrativă cu caracter politic.
În motivarea
sentinței, s-au reținut următoarele:
La data de 18 iunie
1951, prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, numita G.E. a
fost dislocată din zona frontierei de vest și i s-a stabilit domiciliu
obligatoriu în localitatea Urleasca Nouă, jud. Galați, restricțiile domiciliare
fiind ridicate după 4 ani, prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr.
6100 din 27 iulie 1955.
Potrivit art. 3 lit.
e) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile
administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, măsura luată de organele fostei miliții sau securități, având
ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, întemeiată pe
Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, reprezintă o măsură
administrativă cu caracter politic.
Potrivit art. 5 alin.
(1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu
caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut
obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după
decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al
II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la
data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor
despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Din actele de stare
civilă depuse la dosar rezultă că reclamanta P.L. este nepoata numitei G.E. și,
prin urmare, este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul
moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic luată față de
bunica sa, astfel cum rezultă din dispozițiile legale sus-menționate.
În ceea ce privește
prejudiciul moral reclamat, tribunalul a avut în vedere că măsura
administrativă luată față de bunica reclamantei a fost de natură să lezeze valori
morale esențiale ale acesteia, fiindu-i afectată situația socială și familială,
imaginea și sursele de venit. Astfel, bunica reclamantei a fost pusă într-o
situație umilitoare, fiindu-i afectată imaginea în societate, relațiile cu
prietenii, cu apropiații, a fost lipsită de posibilitatea de a-și câștiga
existența și de a avea condițiile necesare unui trai decent (o locuință
corespunzătoare, hrană adecvată, servicii medicale, acces la cultură), toate
aceste consecințe ale restrângerii dreptului la libertate producându-se o
perioadă destul de îndelungată (peste 4 ani).
La stabilirea
cuantumului despăgubirii, tribunalul a avut în vedere și faptul că bunica
reclamantei nu a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-Lege
nr. 118/1990.
În analiza apelurile
declarate de pârât și M.P., instanța a avut în vedere, cu prioritate, motivul
de apel de ordine publică referitor la Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a
Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010), prin care au
fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza
întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și
măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare.
În motivarea
hotărârii s-au redat, în esență, considerentele deciziei Curții
Constituționale, subliniindu-se că în conformitate cu prevederile art. 147
alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale
își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții
Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul, după caz, nu pun de acord
prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui
termen dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate.
La data soluționării
prezentului apel, acest termen de 45 de zile a expirat, fără a se realiza
operațiunea de punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile
Constituției.
Ca urmare a
prevederii constituționale, încetarea efectelor dispoziției legale declarate
neconstituționale duce la lipsirea de suport legal a cererii.
Față de considerarea
ca fondat a acestui motiv de apel de ordine publică, s-a apreciat că nu se mai
impune analizarea celorlalte motive, legate de reducerea sau majorarea
cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs reclamanta P.L., criticând-o pentru următoarele
motive:
La data introducerii
cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un
drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul
întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de
chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Deciziile
Curții Constituționale nu se pot situa în afara principiului neretroactivității
legii, pentru că, în caz contrar, li s-ar conferi o forță juridică ce depășește
interdicția instituită de art. 15 alin. (2) din Constituție.
De altfel, în lumina
dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul
neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României
trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt
obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse
judecății încă.
În măsura în care
s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică
retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Legea trebuie
interpretată în favoarea petiționarului, în vederea atingerii scopului
acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor
abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
Premisa pe care se
sprijină decizia Curții Constituționale e total greșită, la fel ca și
susținerile instanței de apel, întrucât drepturile conferite de Decretul-Lege
nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi
(indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc.; mai mult,
chiar Legea 221 arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a
beneficiat de decret.
Sunt încălcate
prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul
Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a
Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai
1994.
S-a stabilit un drept
subiectiv patrimonial în favoarea recurentului prin această lege specială,
drept subiectiv care se subsumează noțiunii de "bun" în sensul art. 1
din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești, astfel cum aceasta noțiune este
definită în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg.
În reaprecierea
cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere
existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a
măsurilor abuzive la care a fost supusă, și nu a se limita să-și motiveze respingerea
apelului pe deciziile Curții Constituționale.
Înalta Curte constată
că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
Prin Decizia în
interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011
s-a statuat că,
Urmare a Deciziilor
Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5
alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu
caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat
efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate
definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional
în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate
prin cererea de recurs:
Prin Deciziile nr.
1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M.
Of. al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din
Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile
administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989.
Potrivit art. 147
alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare,
precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții
Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu
pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe
durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt
suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții
Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării,
deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Împrejurarea că
deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie
unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că
nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor
juridice deja constituite.
Aceasta presupune, în
ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în
curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în
vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este
supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor
deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.
Promovarea acțiunii
la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe
toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un
act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus
regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și
obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la
momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă
ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința
părților).
Art. 6 parag. 1 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane
la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent,
echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și
obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.
Instanța europeană,
în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art.
6 parag. 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază
conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției
Europene a Drepturilor Omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept,
prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6
parag. 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept
care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în
cauză".
Or, problema
analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situație, în care
dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de
altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de "bun" din
perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține
protecția art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În acest context
trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția
Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere
procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism
normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă,
preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea
fundamentală.
În ceea ce privește
legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge
din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de
ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale
(înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble
reglementări în aceeași materie).
Așadar, prin
intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării
acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui
mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori
de constituționalitate.
De aceea, nu se poate
susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea
lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că
acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și
constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul
preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Atunci când intervine
controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile
procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii
echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă
pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),
pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în
sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate
și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor
acte normative, să fie astfel înlăturat.
Pe de altă parte,
noțiunea de "bunuri" din perspectiva art. 1 din Primul Protocol
Adițional la Convenție, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate
cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv
creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o
speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a
Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora
intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști
condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru
că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a
calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ
jurisdicțional.
În jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi
considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost
constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului
judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea
din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absența
unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării
deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun
în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce privește
noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes
patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit
ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1
decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv
atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și
concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României,
parag. 137).
O asemenea
jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării
deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu
definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care
să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu
exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de
"speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui
drept de creanță și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea
dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
Aplicând decizia în
interesul legii la situația în speță și cum sentința primei instanțe nu era
definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție,
dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind
condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora
și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea
acțiunii.
În consecință, având
în vedere că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale
incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va
dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C.
proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de reclamanta P.L. împotriva Deciziei nr. 21/A din 20
ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze
privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 29 noiembrie 2011.