ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8445/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele : Prin Decizia civilă nr. 21A din 20 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de reclamanta P.L., împotriva Sentinței civile nr. 902 din 23 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondat. A admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București și de M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a V-a civilă, la data de 31 decembrie 2009, reclamanta P.L.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman prin M.F.P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în RON la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva bunicii sale, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955 (măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 6100 din 27 iulie 1955) și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 902 din 23 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă în parte cererea și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 15.000 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic. În motivarea sentinței, s-au reținut următoarele: La data de 18 iunie 1951, prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, numita G.E.

a fost dislocată din zona frontierei de vest și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Urleasca Nouă, jud. Galați, restricțiile domiciliare fiind ridicate după 4 ani, prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 6100 din 27 iulie 1955. Potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, măsura luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că reclamanta P.L. este nepoata numitei G.E. și, prin urmare, este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic luată față de bunica sa, astfel cum rezultă din dispozițiile legale sus-menționate.

În ceea ce privește prejudiciul moral reclamat, tribunalul a avut în vedere că măsura administrativă luată față de bunica reclamantei a fost de natură să lezeze valori morale esențiale ale acesteia, fiindu-i afectată situația socială și familială, imaginea și sursele de venit. Astfel, bunica reclamantei a fost pusă într-o situație umilitoare, fiindu-i afectată imaginea în societate, relațiile cu prietenii, cu apropiații, a fost lipsită de posibilitatea de a-și câștiga existența și de a avea condițiile necesare unui trai decent (o locuință corespunzătoare, hrană adecvată, servicii medicale, acces la cultură), toate aceste consecințe ale restrângerii dreptului la libertate producându-se o perioadă destul de îndelungată (peste 4 ani).

La stabilirea cuantumului despăgubirii, tribunalul a avut în vedere și faptul că bunica reclamantei nu a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. În analiza apelurile declarate de pârât și M.P., instanța a avut în vedere, cu prioritate, motivul de apel de ordine publică referitor la Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010), prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea hotărârii s-au redat, în esență, considerentele deciziei Curții Constituționale, subliniindu-se că în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale fiind suspendate. La data soluționării prezentului apel, acest termen de 45 de zile a expirat, fără a se realiza operațiunea de punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Ca urmare a prevederii constituționale, încetarea efectelor dispoziției legale declarate neconstituționale duce la lipsirea de suport legal a cererii. Față de considerarea ca fondat a acestui motiv de apel de ordine publică, s-a apreciat că nu se mai impune analizarea celorlalte motive, legate de reducerea sau majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.L., criticând-o pentru următoarele motive: La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Deciziile Curții Constituționale nu se pot situa în afara principiului neretroactivității legii, pentru că, în caz contrar, li s-ar conferi o forță juridică ce depășește interdicția instituită de art. 15 alin. (2) din Constituție. De altfel, în lumina dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă. În măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului, în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Premisa pe care se sprijină decizia Curții Constituționale e total greșită, la fel ca și susținerile instanței de apel, întrucât drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc.; mai mult, chiar Legea 221 arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.

Sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. S-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea recurentului prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești, astfel cum aceasta noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg. În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă, și nu a se limita să-și motiveze respingerea apelului pe deciziile Curții Constituționale.

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed: Prin Decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011 s-a statuat că, Urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate prin cererea de recurs: Prin Deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Aceasta presupune, în ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților). Art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 parag. 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 parag. 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză". Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală. În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).

Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

Pe de altă parte, noțiunea de "bunuri" din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea publicării deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

împotriva României, parag. 137). O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Aplicând decizia în interesul legii la situația în speță și cum sentința primei instanțe nu era definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii. În consecință, având în vedere că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.L. împotriva Deciziei nr. 21/A din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2011.