ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4238/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4238/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 488/ A din 11 mai 2011 a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantul C.C. și a admis apelurile declarate de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimbat sentința

apelată în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 31 martie 2010,

reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să

oblige pârâtul, la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei,la cursul B.N.R.,

din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic,

luate împotrivea mamei sale prin dislocarea din zona frontierei de vest și

stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955,

măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr.

6100/1955, conform disp. art. 5 si urm, din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009.

Prin Sentința civilă nr.

1601 din 05 noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis,

în parte, cererea și cererea conexă formulată de reclamantul C.C., a obligat

pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.000 euro la cursul de schimb

valutar B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri cu titlu de daune

morale pentru prejudiciul suferit și la 1.000 euro la cursul de schimb valutar

B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri cu titlu de daune morale

pentru prejudiciul suferit de autoarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, reclamantul C.C.

împreună cu mama sa, C.T. și întreaga familie au fost dislocați la data de 18

iunie 1951 din zona frontierei de vest din localitatea Săcălaz, județul Timiș

acolo unde aveau locuința și strămutați în localitatea Zagna Vădeni, județul

Brăila, unde li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, iar prin decizia M.A.I. nr.

6100 din 27 iulie 1955 li s-a ridicat reclamantului, mamei acestuia C.T. și

familiei acestora restricțiile domiciliare.

Prin hotărârea nr. 2684

din 15 mai 1991 Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate

din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 s-a recunoscut că

reclamantul a fost privat de libertate, stabilindu-se totodată că perioada 18

iunie 1951 - 27 iulie 1955, respectiv 4 ani o lună și 9 zile constituie vechime

în muncă neîntreruptă în aceiași unitate și s-a acordat reclamantului o

indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de deportare, stabilindu-se o

indemnizație lunară de 822 lei drepturi bănești pe care reclamantul a început

să le primească de la data de 01 mai 1990.

În baza aceluiași

Decretul-lege nr. 118/1990 reclamantul a beneficiat și de alte drepturi

prevăzute de art. 3 alin. (2), respectiv asistență medicală în mod gratuit în

unitățile sanitare de stat.

Art. 5 din Legea nr. 221/2009

recunoaște dreptul oricăror persoane, care au suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul

acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al Il-lea

inclusiv, de a solicita instanței de judecată obligarea statului la plata unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin măsuri administrative

luate, până la 10.000 de euro, atunci când măsura luată privește pe titularul

cererii de chemare în judecată și până la 5.000 euro, atunci când cerere de

chemare în judecată este formulată de descendentul de gradul I pentru măsura

luată asupra ascendentului.

Tribunalul a constatat că

reclamantul este îndreptățit să primească despăgubiri, atât pentru prejudiciul

moral suferit prin măsura dislocării luată asupra sa, cât și pentru prejudiciul

moral suferit de autoarea C.T., ca urmare a dislocării acesteia.

Cât privește criteriile

de stabilire al cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral

suferit de reclamant, cât și de prejudiciul moral suferit de mama sa, numita C.T.,

tribunalul a avut în vedere faptul că, în materia daunelor morale principiul

reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter

aproximativ, având în vedere natura neeconomică acestor daune.

Totuși, la stabilirea

cuantumului despăgubirilor, tribunalul a reținut că prin măsura administrativă

luată împotriva sa și a mamei sale, prezumată de drept ca având caracter

politic, acestuia și mamei sale li s-au cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a

constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani, ce au rezultat din

atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu

consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii

confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care

influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se

situează în domeniul afectiv al vieții umane, respectiv relațiile cu prietenii,

apropriații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală

încercată de victime.

Tribunalul a avut în

vedere faptul că reclamantului i s-au considerat vechime în muncă neîntreruptă

în aceiași unitate perioada de 4 ani 1 o lună și 9 zile atât cât a durat măsura

administrativă cu caracter politic, precum și indemnizația lunară stabilită în

cuantum de 822 lei lunar, pe care reclamantul a primit-o începând cu data de 01

mai 1990.

Drept urmare, în

stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative

suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate,

cuantumul sumei pretinse ce a fost găsit justificat numai în parte și dându-se

eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost

admisă pentru suma de 1.000 euro echivalent în lei la data plății, pentru

prejudiciul moral suferit de reclamant și 1000 de euro echivalent în lei la

data plății pentru prejudiciul moral suferit de mama reclamantului numita, C.T.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel reclamantul C.C., pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București.

Curtea de Apel a

constatat că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 sunt neconstituționale.

S-a arătat că primul

argument pe care se întemeiază această decizie este acela că anterior adoptării

Legii nr. 221/2009, Statul Român a adoptat o serie de acte normative prin care

s-au acordat drepturi, inclusiv bănești, persoanelor persecutate în perioada

comunistă, Curtea făcând referire concretă la prevederile art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990. în opinia Curții Constituționale, art. 5 lit. a)

din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată -

adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009. Curtea apreciază că despăgubirile prevăzute de

dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută

de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte,

echitabile și rezonabile.

Totodată, Curtea

Constituțională observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru

prima dată posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei

persecutate să beneficieze de despăgubiri morale, ceea ce diluează scopul

pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate

considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri

pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și

acesta din urmă. Prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de

a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele

persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile

care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și

dreptății

O altă cauză de

neconstituționalitate reținută în motivarea acestei decizii este aceea că art. 5

alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 încalcă principii prevăzute într-o altă

lege, respectiv Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă:

unicitatea reglementării, evitarea paralelismelor, temeinicia fundamentării

actului normativ, precizia și claritatea normei juridice și obligația

Guvernului de a respecta normele de tehnică legislativă la redactarea

proiectului de act normativ.

Ținând cont de toate

aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea

fundamentală.

Instanța de apel a

reținut că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție: „Dispozițiile din

legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Alin. (4) al aceluiași

articol al Legii fundamentale a Statului Român prevede că: „Deciziile Curții Constituționale

se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor".

în virtutea acestor

prevederi, Curții Constituționale îi revine rolul de „legislator", fiind

mai apropiată, din perspectiva efectelor deciziilor pe care le pronunță, de

organul legiuitor. Însă atribuția de „legislator" pe care Curtea

Constituțională o exercită potrivit menirii sale constituționale funcționează

exclusiv în sens negativ, deoarece prin declararea neconstituționalității

reglementarea constatată ca fiind contrară Legii fundamentale „își încetează

efectele juridice" (așa cum prevede expressis verbis art. 147 alin. (1)

din Constituție), adică se desființează, dispărând din câmpul juridic. Curtea

Constituțională nu poate înlocui prevederea legală criticată cu alta, care să

convină din punct de vedere constituțional, acest rol fiind rezervat, tot prin

Constituție, exclusiv puterii legiuitoare sau executive (atunci când aceasta

exercită prin delegare atribuții legislative).

Consecința declarării

neconstituționalității unei dispoziții legale este mai puternică decât cea

produsă prin abrogare, deoarece, ca urmare a „încetării efectelor

juridice" dispoziția legală nu se mai aplică nici chiar situațiilor

juridice născute sub imperiul său, deoarece o lege neconstituțională nu poate

avea niciun efect.

Instanța de apel a arătat

că aceasta este o concluzie care nu ar putea fi contestată din perspectiva

dreptului intern, perspectivă care îndreptățește susținerea apelanților Statul

Român și Ministerul Public în sensul că la acest moment temeiul juridic al

acțiunii formulate de reclamanți a dispărut.

Chiar dacă Constituția

prevede în art. 20 că în situația în care există neconcordanțe între pactele și

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România

este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu

excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile, potrivit principiului subsidiarității, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului nu se substituie autorităților interne ale statelor pentru a

reglementa care sunt cele mai bune mijloace de protecție și salvgardare a

drepturilor prevăzute de Convenție. Autoritățile interne și în primul rând instanțele

de judecată sunt chemate să interpreteze și să aplice regulile procedurale și

substanțiale relevante din dreptul intern în așa fel încât rezultatul

interpretării și aplicării legii interne să nu conducă la încălcarea

drepturilor fundamentale ale omului.

Ori, în condițiile în

care unul din argumentele în raport de care s-a admis excepția de

neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 l-a constituit

tocmai existența unor alte reglementări prin care s-au acordat drepturi,

inclusiv bănești, persoanelor persecutate în perioada comunistă, Curtea

considerând că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui

prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în

modalitatea de plată, nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 5, 6

sau 14 din Convenție.

Instanța de apel a

reținut că, actele internaționale invocate de reclamant, nu creează un drept

direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice, iar deciziile C.E.D.O

invocate în susținerea cauzei deduse judecății, nu sunt similare situației

concrete a apelantului.

În schimb, s-a arătat că

este relevantă decizia asupra admisibilității din 02 decembrie 2008, în cauza

Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios a drepturilor

omului a statuat că anularea dispozițiilor din legea referitoare la obținerea

compensațiilor pe calea exercitării controlului de constituționalitate a

acesteia, conduce la concluzia că reclamanții nu au putut dobândi o speranță

legitimă în obținerea compensațiilor respective.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul C.C., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

Recurentul - reclamant

arată că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul

Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept

la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii,

astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v.

Croația, paragraful 81). Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului

în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare

pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor

fundamentale ale omului.

Recurentul susține că

legea prevede acordarea de drepturi și reafirmă în vederea asigurării unui

cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri,

care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție

garantat de Codul Civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de

art. 5, 6 și 14 din CEDO, care primează.

Invocă dispozițiile art. 20

din Constituție, prioritatea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte.

Recurentul consideră că

asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impus și de

principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a

autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea

unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi

diferite și chiar contradictorii.

Curtea Constituțională

nerespectând propriile decizii, uită că au fost acordate daune morale

consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de drept,

Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment, și care sunt beneficiari

ai indemnizațiilor conferite de Decretul-lege nr. 118/1990.

Mai mult decât atât,

consideră că sunt încălcate prevederile Declarației Universale Drepturilor

Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin

Legea nr. 30 din 18 mai 1994.

Invocă cauza Fredin

împotriva Suediei, Stubbings contra Marea Britanie, Rezoluția 1096 din 1996 a

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Măsurile de eliminare a

moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", Rezoluția 1481 din 2006

a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Necesitatea condamnării

internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare" recunoaște

expres același regim de exterminare a foștilor condamnați politici (înfometare,

deportări, tortură, munca forțată și alte forme de teroare fizică și psihică

colective, persecuția, atacuri la libertatea de conștiință etc.), Declarația

asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și

ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr.

40/34 din 29 noiembrie 1985, paragraful 103 și 104 din Hotărârea CEDO în cauza

Dumitru Popescu împotriva României (publicată în M. Of. nr 830/05 decembrie 2007).

În reaprecierea

cuantumului daunelor morale, recurentul - reclamant arată că instanța de apel

ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este

o consecință directă măsurilor abuzive la care a fost supusă, și nu a se limita

sa-și motiveze respingerea apelului pentru Deciziile Curții Constituționale.

Dacă s-ar constata faptul

că acțiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelare la efectele Deciziei nr.

1358 a Curții Constituționale, s-ar crea premisele unei situații

discriminatorii pentru recurent, prin raportare la situația altor persoane ale

căror procese au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri definitive

anterior acestei decizii.

Recurentul - reclamant

consideră că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea

recurentului prin aceasta lege specială, drept subiectiv care se subsumează

noțiunii de "BUN" în sensul art. l din Protocolul Adițional nr. 1 la

Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului si Libertățile

Cetățenești, astfel cum aceasta noțiune este definita in jurisprudența

constanta a Curții de la Strasbourg, iar respingerea acțiunii creează premizele

ca Statul Roman sa fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date in aceste

cauze.

Examinând decizia rec

urată prin prisma criticilor formulate înalta Curte constată că recursul este

nefondat.

Cu prioritate, este de

observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost

invocat de recurentul reclamant numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată

nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le

reglementează - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii și interpretarea greșită a

actului juridic dedus judecății.

Soluția pronunțată pe

fondul litigiului de către instanța de apel va fi confirmată de instanța de

recurs, avându-se în vedere decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată

în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, prin care s-a statuat că:

Urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., în

considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate prin cererea de

recurs:

Prin deciziile nr. 1.358

din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și

cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării,

deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face, însă,

distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică

legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește

validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice

voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în

curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât

acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse

de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența

noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la care

instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de

reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii ceea ce înseamnă

că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui

act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale

”

.

Continuând să aplice o

normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Cum deciziile nr. 1358 și

nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data

de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, sentința primei instanțe nu era definitivă

la data publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Prioritatea de aplicare a

dispozițiilor legale internaționale în materie, reglementată de art. 20 din

Constituția României, invocată de recurentul-reclamant, nu este incidență în

speță, întrucât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare

la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituționalitate, a

lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, precum și prevalenta

reglementărilor internaționale din materia drepturilor fundamentale ale omului

care stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată

de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în

cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009

cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de

recomandare al normelor internaționale arătate, situație care nu este de natură

să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Împrejurarea că în cauze

cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei

judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de

probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta

cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar

instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra

chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale maltei Curți de Casație și Justiție, s-a

statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului,

de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel

care revine asupra acestuia, lipsindu-1 de efecte, ci lipsirea de efecte se

datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai

aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice,

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea

uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea

componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă

parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic

al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod

discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens

contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și,

ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte

normative, să fie astfel înlăturat. Situația de dezavantaj sau de discriminare

în care recurentul susține că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese

soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții

Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În ce privește Declarația

Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei și Adunării Generale a ONU, acestea sunt documente politice

internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale ONU și,

respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu

au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din

Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Având în vedere

considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a

făcut aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

astfel că recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin.

(1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul C.C. împotriva deciziei civile nr. 488/ A din

11 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 08 iunie 2012.