ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4238/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 488/ A din 11 mai 2011 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.C. și a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimbat sentința apelată în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 31 martie 2010, reclamantul C.C.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să oblige pârâtul, la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei,la cursul B.N.R., din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea mamei sale prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, conform disp. art. 5 si urm, din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009. Prin Sentința civilă nr. 1601 din 05 noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, în parte, cererea și cererea conexă formulată de reclamantul C.C., a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.000 euro la cursul de schimb valutar B.N.R.

din ziua plății, reprezentând despăgubiri cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit și la 1.000 euro la cursul de schimb valutar B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de autoarea acestuia. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, reclamantul C.C. împreună cu mama sa, C.T. și întreaga familie au fost dislocați la data de 18 iunie 1951 din zona frontierei de vest din localitatea Săcălaz, județul Timiș acolo unde aveau locuința și strămutați în localitatea Zagna Vădeni, județul Brăila, unde li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, iar prin decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955 li s-a ridicat reclamantului, mamei acestuia C.T.

și familiei acestora restricțiile domiciliare. Prin hotărârea nr. 2684 din 15 mai 1991 Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 s-a recunoscut că reclamantul a fost privat de libertate, stabilindu-se totodată că perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, respectiv 4 ani o lună și 9 zile constituie vechime în muncă neîntreruptă în aceiași unitate și s-a acordat reclamantului o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de deportare, stabilindu-se o indemnizație lunară de 822 lei drepturi bănești pe care reclamantul a început să le primească de la data de 01 mai 1990. În baza aceluiași Decretul-lege nr. 118/1990 reclamantul a beneficiat și de alte drepturi prevăzute de art. 3 alin. (2), respectiv asistență medicală în mod gratuit în unitățile sanitare de stat.

Art. 5 din Legea nr. 221/2009 recunoaște dreptul oricăror persoane, care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al Il-lea inclusiv, de a solicita instanței de judecată obligarea statului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin măsuri administrative luate, până la 10.000 de euro, atunci când măsura luată privește pe titularul cererii de chemare în judecată și până la 5.000 euro, atunci când cerere de chemare în judecată este formulată de descendentul de gradul I pentru măsura luată asupra ascendentului.

Tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptățit să primească despăgubiri, atât pentru prejudiciul moral suferit prin măsura dislocării luată asupra sa, cât și pentru prejudiciul moral suferit de autoarea C.T., ca urmare a dislocării acesteia. Cât privește criteriile de stabilire al cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit de reclamant, cât și de prejudiciul moral suferit de mama sa, numita C.T., tribunalul a avut în vedere faptul că, în materia daunelor morale principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică acestor daune.

Totuși, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a reținut că prin măsura administrativă luată împotriva sa și a mamei sale, prezumată de drept ca având caracter politic, acestuia și mamei sale li s-au cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, respectiv relațiile cu prietenii, apropriații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime.

Tribunalul a avut în vedere faptul că reclamantului i s-au considerat vechime în muncă neîntreruptă în aceiași unitate perioada de 4 ani 1 o lună și 9 zile atât cât a durat măsura administrativă cu caracter politic, precum și indemnizația lunară stabilită în cuantum de 822 lei lunar, pe care reclamantul a primit-o începând cu data de 01 mai 1990. Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse ce a fost găsit justificat numai în parte și dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 1.000 euro echivalent în lei la data plății, pentru prejudiciul moral suferit de reclamant și 1000 de euro echivalent în lei la data plății pentru prejudiciul moral suferit de mama reclamantului numita, C.T.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantul C.C., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Curtea de Apel a constatat că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. S-a arătat că primul argument pe care se întemeiază această decizie este acela că anterior adoptării Legii nr. 221/2009, Statul Român a adoptat o serie de acte normative prin care s-au acordat drepturi, inclusiv bănești, persoanelor persecutate în perioada comunistă, Curtea făcând referire concretă la prevederile art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990.

în opinia Curții Constituționale, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea apreciază că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Totodată, Curtea Constituțională observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale, ceea ce diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.

Prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății O altă cauză de neconstituționalitate reținută în motivarea acestei decizii este aceea că art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 încalcă principii prevăzute într-o altă lege, respectiv Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă: unicitatea reglementării, evitarea paralelismelor, temeinicia fundamentării actului normativ, precizia și claritatea normei juridice și obligația Guvernului de a respecta normele de tehnică legislativă la redactarea proiectului de act normativ.

Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală. Instanța de apel a reținut că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție: „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Alin. (4) al aceluiași articol al Legii fundamentale a Statului Român prevede că: „Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor". în virtutea acestor prevederi, Curții Constituționale îi revine rolul de „legislator", fiind mai apropiată, din perspectiva efectelor deciziilor pe care le pronunță, de organul legiuitor. Însă atribuția de „legislator" pe care Curtea Constituțională o exercită potrivit menirii sale constituționale funcționează exclusiv în sens negativ, deoarece prin declararea neconstituționalității reglementarea constatată ca fiind contrară Legii fundamentale „își încetează efectele juridice" (așa cum prevede expressis verbis art. 147 alin. (1) din Constituție), adică se desființează, dispărând din câmpul juridic.

Curtea Constituțională nu poate înlocui prevederea legală criticată cu alta, care să convină din punct de vedere constituțional, acest rol fiind rezervat, tot prin Constituție, exclusiv puterii legiuitoare sau executive (atunci când aceasta exercită prin delegare atribuții legislative). Consecința declarării neconstituționalității unei dispoziții legale este mai puternică decât cea produsă prin abrogare, deoarece, ca urmare a „încetării efectelor juridice" dispoziția legală nu se mai aplică nici chiar situațiilor juridice născute sub imperiul său, deoarece o lege neconstituțională nu poate avea niciun efect. Instanța de apel a arătat că aceasta este o concluzie care nu ar putea fi contestată din perspectiva dreptului intern, perspectivă care îndreptățește susținerea apelanților Statul Român și Ministerul Public în sensul că la acest moment temeiul juridic al acțiunii formulate de reclamanți a dispărut.

Chiar dacă Constituția prevede în art. 20 că în situația în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, potrivit principiului subsidiarității, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu se substituie autorităților interne ale statelor pentru a reglementa care sunt cele mai bune mijloace de protecție și salvgardare a drepturilor prevăzute de Convenție. Autoritățile interne și în primul rând instanțele de judecată sunt chemate să interpreteze și să aplice regulile procedurale și substanțiale relevante din dreptul intern în așa fel încât rezultatul interpretării și aplicării legii interne să nu conducă la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Ori, în condițiile în care unul din argumentele în raport de care s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 l-a constituit tocmai existența unor alte reglementări prin care s-au acordat drepturi, inclusiv bănești, persoanelor persecutate în perioada comunistă, Curtea considerând că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată, nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 5, 6 sau 14 din Convenție. Instanța de apel a reținut că, actele internaționale invocate de reclamant, nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice, iar deciziile C.E.D.O invocate în susținerea cauzei deduse judecății, nu sunt similare situației concrete a apelantului.

În schimb, s-a arătat că este relevantă decizia asupra admisibilității din 02 decembrie 2008, în cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios a drepturilor omului a statuat că anularea dispozițiilor din legea referitoare la obținerea compensațiilor pe calea exercitării controlului de constituționalitate a acesteia, conduce la concluzia că reclamanții nu au putut dobândi o speranță legitimă în obținerea compensațiilor respective. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.C., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recurentul - reclamant arată că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81). Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Recurentul susține că legea prevede acordarea de drepturi și reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din CEDO, care primează. Invocă dispozițiile art. 20 din Constituție, prioritatea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Recurentul consideră că asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impus și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.

Curtea Constituțională nerespectând propriile decizii, uită că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment, și care sunt beneficiari ai indemnizațiilor conferite de Decretul-lege nr. 118/1990.

Mai mult decât atât, consideră că sunt încălcate prevederile Declarației Universale Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. Invocă cauza Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marea Britanie, Rezoluția 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare" recunoaște expres același regim de exterminare a foștilor condamnați politici (înfometare, deportări, tortură, munca forțată și alte forme de teroare fizică și psihică colective, persecuția, atacuri la libertatea de conștiință etc.), Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, paragraful 103 și 104 din Hotărârea CEDO în cauza Dumitru Popescu împotriva României (publicată în M. Of. nr 830/05 decembrie 2007). În reaprecierea cuantumului daunelor morale, recurentul - reclamant arată că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecință directă măsurilor abuzive la care a fost supusă, și nu a se limita sa-și motiveze respingerea apelului pentru Deciziile Curții Constituționale. Dacă s-ar constata faptul că acțiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelare la efectele Deciziei nr. 1358 a Curții Constituționale, s-ar crea premisele unei situații discriminatorii pentru recurent, prin raportare la situația altor persoane ale căror procese au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri definitive anterior acestei decizii.

Recurentul - reclamant consideră că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea recurentului prin aceasta lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de "BUN" în sensul art. l din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului si Libertățile Cetățenești, astfel cum aceasta noțiune este definita in jurisprudența constanta a Curții de la Strasbourg, iar respingerea acțiunii creează premizele ca Statul Roman sa fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date in aceste cauze. Examinând decizia rec urată prin prisma criticilor formulate înalta Curte constată că recursul este nefondat. Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. a fost invocat de recurentul reclamant numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății.

Soluția pronunțată pe fondul litigiului de către instanța de apel va fi confirmată de instanța de recurs, avându-se în vedere decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, prin care s-a statuat că: Urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate prin cererea de recurs: Prin deciziile nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face, însă, distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale ” . Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, sentința primei instanțe nu era definitivă la data publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Prioritatea de aplicare a dispozițiilor legale internaționale în materie, reglementată de art. 20 din Constituția României, invocată de recurentul-reclamant, nu este incidență în speță, întrucât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, precum și prevalenta reglementărilor internaționale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaționale arătate, situație care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale maltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-1 de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice, Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul susține că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Adunării Generale a ONU, acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale ONU și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale. Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.C. împotriva deciziei civile nr. 488/ A din 11 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 iunie 2012.