ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4321/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4321/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 792 din 07 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta T.M.

A dispus obligarea pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de

5

.

000 euro cu titlu de daune

morale, sau echivalentul în RON al acestei sume, la data plății efective.

A respins cererea reclamantei privind cheltuielile de

judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data

de 11 ianuarie 2010, reclamanta T.M. a chemat în judecată pe pârâtul mai sus menționat,

solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro sau echivalentul în

RON, la cursul Băncii Naționale Române din data efectuării plății, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative

abuzive, cu caracter politic luate împotrivea sa, prin dislocarea din zona frontierei

de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu.

În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 221/2009, reclamantul a arătat că în perioada 18 iunie 1951-27

iulie 1955 i s-a aplicat măsura administrativă prin decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Instanța de fond a constatat să sunt incidente în cauză

dispozițiile art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009 și a admis în parte acțiunea, apreciind

cuantumul daunelor morale la suma de 5.000 euro, sumă proporțională cu suferințele

reclamantei, cu durata și gravitatea măsurii administrative stabilită și în raport

de beneficiile acordate, ca efect al Decretului-Lege nr. 118/1990, în favoarea acesteia

fiind emisă hotărârea din 26 martie 1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice.

Împotriva sentinței civile nr. 792 din 07 iunie 2010 a

Tribunalului București, au declarat apel reclamanta T.M., Ministerul Public-Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

În conținutul criticilor sale din apel, reclamanta T.M.

a invocat nelegalitatea hotărârii atacate sub aspectul cuantumului daunelor morale

acordate, susținând că instanța de fond nu a avut în vedere criteriul de proporționalitate

al daunelor, în raport cu suferințele cauzate reclamantei.

Apelul declarat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă

Tribunalul București a invocat nelegalitatea sentinței Tribunalului, față de lipsa

de temei legal a acțiunii, urmare declarării neconstituționalității prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009, solicitând admiterea

căii ordinare de atac, desființarea sentinței nr. 792/2010 a Tribunalului București

și respingerea acțiunii, motive comune criticilor din apelul declarat și de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Prin decizia nr. 600/A din 07 iunie 2011, Curtea de Apel

București, secția a-IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta T.M. împotriva

sentinței civile sus menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a dispus

obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către

reclamantă a sumei de 10.000 euro, sau echivalentul în RON la data plății efective,

cu titlu de daune morale.

A respins ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerul Public-Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a

reținut, în esență, următoarele:

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție: „dispozițiile

din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate

ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea

Deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul,

după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept".

Alin. (4) al aceluiași art. prevede că: „Deciziile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".

În

contextul litigiului

de față, Curtea a constatat că interpretarea efectului Deciziei nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale în sensul suprimării temeiului de drept

al acțiunii formulată de reclamantă și respingerii, în consecință, a acțiunii, ar

determina încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției Europene a Drepturilor

Omului, respectiv, art. 6 parag. 1 privind dreptul la un proces echitabil, art.

1 din Protocolul 1 adițional la Convenție privind proprietatea și art. 14 combinat

cu Protocolul 12 privind discriminarea.

Astfel, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială

a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune și respectarea

principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția

legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Din perspectiva art. 6 al Convenției, aplicarea unor norme

legale noi, într-un proces pendinte, poate fi analizată, fie din unghiul dreptului

de acces la un tribunal, fie din perspectiva garanției egalității armelor, în funcție

de circumstanțele concrete ale cauzei.

Principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces

echitabil se opun, cu excepția unor motive imperioase de interes general, ingerinței

puterii legiuitoare în administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul

judiciar al litigiului și impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea

măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecție (cauza Rafinăriile Grecești

Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994).

În

ceea ce privește

garanția egalității armelor, Curtea, a reținut că, în jurisprudența instanței europene,

aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în

fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii

unui just echilibru între interesele părților.

Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare

a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât

este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv

la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, s-a considerat că această garanție

poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantei la un proces

echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Efectul de abrogare retroactivă a temeiului de drept al

acțiunii este rezultatul mecanismului de control al constituționalității, care se

realizează prin Curtea Constituțională, în ultimă instanță, organ al statului.

Ca atare, se poate afirma că decizia de neconstituționalitate

reprezintă o formă de intervenție a statului în proces, prin intermediul unuia dintre

organele sale, în condițiile în care statul este inițiatorul sesizării de neconstituționalitate,

dar nu de pe o poziție independentă, ci tocmai în calitate de pârât, în cadrul proceselor

intentate împotriva sa de persoanele particulare îndreptățite la despăgubiri.

În

această situație,

se pune problema dacă respingerea acțiunii în prezenta cauză, exclusiv pe motivul

intervenției deciziei de neconstituționalitate, respectă echitatea procesului, sub

aspectul „egalității armelor", principiu care presupune obligația de a oferi

fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care

nu o plasează într-o situație de net dezavantaj în raport cu adversarul său.

În

speță, aplicarea

cu efect retroactiv a deciziei de neconstituționalitate în ceea ce privește litigiul

început înainte de

publicarea deciziei în M. Of., determină în mod inevitabil,

soluționarea litigiului în sensul respingerii acțiunii ca lipsită de temei legal,

lăsând fără obiect orice examinare pe fond a cauzei.

În

acest caz, soluția

de respingere a acțiunii ar fi rezultatul exclusiv al intervenției statului, prin

organul său constituțional, intervenția statului fiind decisivă pentru a asigura

rezultatul favorabil pentru sine a unui litigiu în care este parte și care a pierdut

procesul în prima instanță.

Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare,

art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și

libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există

discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage

sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică

urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate,

între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Principiul egalității în fața legii presupune instituirea

unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite.

În

consecință,

un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului,

ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor

în fața legii.

Curtea Constituțională însăși a statuat în mod constant

în jurisprudența sa, că situațiile în care se află anumite categorii de persoane

trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic,

iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării

daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce

declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile,

poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele

unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice,

beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei

hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Instanța de apel a precizat că legea aflată în vigoare

la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot

parcursul procesului,

apreciind că efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale,

fără a avea vreo înrâurire asupra cauzei civile de față.

Prin urmare, instanța de apel, a stabilit că reclamanta

este îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pentru prejudiciul moral suferit ca urmare

a măsurii, căreia legiuitorul i-a conferit de drept caracter politic, prin prevederile

art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Ca atare, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții

suficiente și echitabile, Curtea de Apel, a constatat că instanța de fond nu a acordat

o reparație justă a prejudiciului moral suferit de reclamantă și a admis cererea

de apel formulată de reclamantă, obligând pârâtul la plata către aceasta a sumei

de 10.000 euro, suma pe care instanța de apel a considerat-o ca reprezentând o despăgubire

echitabilă, în raport de prejudiciul suferit de reclamantă.

A fost înlăturată susținerea apelantului-pârât Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, conform căreia, drepturile încasate de

reclamantă în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1999 ar fi suficiente

în sine pentru acoperirea prejudiciului reclamantei, instanța de control judiciar

considerând, pentru argumentele expuse, că aceste drepturi nu reprezintă o acoperire

integrală și echitabilă a prejudiciului, iar pe de altă parte, în ce privește atenuarea

acestui prejudiciu față de timpul scurs de la producerea lui, Curtea de Apel a avut

în vedere faptul că, pe de o parte această susținere lipsește de rațiune însăși

Legea nr. 221/2009, prin definiție legiuitorul considerând la edictarea acestei

legi, că timpul scurs nu a anihilat efectele măsurilor cu caracter politic ale regimului

trecut, iar pe de altă parte, legea are în vedere prejudiciul moral suferit la momentul

producerii, iar nu cel resimțit la momentul actual.

Împotriva deciziei nr. 600/A din 07 iunie 2011 a Curții

de Apel București, secția a-IV-a civilă, au declarat recurs reclamanta T.M., pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București, precum și Ministerul Public-Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București, criticând-o pentru nelegalitate.

Astfel, în cuprinsul motivului prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut critici,

în sensul că instanța

de apel nu a avut în vedere criteriile corecte de determinare a cuantumului daunelor

morale și, deși le-a majorat, de la 5.000 euro, la 10.000 euro, în realitate suma

stabilită urmare admiterii apelului reclamantei nu reprezintă o reparație echitabilă,

compensatorie și proporțională cu suferințele produse acesteia, deportarea și stabilirea

domiciliului obligatoriu conducând la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv

onoarea, reputația, încrederea acordată în societate, libertatea de mișcare, dreptul

la liberă circulație.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei Curții de Apel, în sensul majorării cuantumului daunelor acordate

acesteia, de la 10.000 euro, la suma inițial solicitată prin acțiune.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București

a dezvoltat critici, potrivit cărora decizia Curții de Apel este nelegală,

întrucât aceasta a interpretat greșit aplicabilitatea

în speță a Deciziilor Curții Constituționale cu nr. 1358, 1360 și 1354 din octombrie

2010, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1),

precum și dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea

și completarea Legii nr. 221/2009.

Totodată, recurentul-pârât a precizat în motivele sale

de recurs, circumscrise art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., că cererea de acordare

a daunelor morale a fost lipsită de suport legal, în lumina deciziilor mai sus invocate,

solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii Curții de Apel și respingerea

acțiunii reclamantei.

Se arată că, potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, Deciziile

Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau

ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare sunt

definitive și obligatorii și că nu poate fi reținută existența unei „speranțe legitime".

Pe lângă criticile mai sus redate, în recursul declarat

de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, conform

art. 304 pct. 4 C. proc. civ. se susține că decizia instanței de apel este nelegală,

întrucât aceasta și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești și, totodată, a

formulat critici potrivit cărora, hotărârea instanței de apel este nelegală și sub

aspectul majorării cuantumului despăgubirilor, față de suma

acordată de către

instanța de fond.

Recurentul concluzionează criticile sale, în sensul că,

prin interpretarea nelegală dată efectelor deciziei de neconstituționalitate a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a pus sub semnul

egalității, ca efecte juridice, abrogarea unei norme juridice și încetarea efectelor

acesteia, ca urmare a declarării neconstituționalității.

Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice-Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

și de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate

și urmează a fi admise pentru considerentele ce succed:

Prin Decizia nr. 1358/2010 publicată în M. Of. al României

nr. 761/15.11.2010, la o dată anterioară pronunțării deciziei instanței de apel,

Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 care acordau dreptul la despăgubiri,

persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter

politic, sunt neconstituționale.

Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru

daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în

care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31

din Legea nr. 47/1992.

În

raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia

nr. 12

din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789

/

7.11.2011, în sensul că s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Constatând că instanța de apel a făcut o greșită apreciere

a legii, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei Curții Constituționale, având

în vedere și considerentele referitoare la obligativitatea Deciziilor Curții Constituționale,

mai sus redate, este de observat că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva

dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces

echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția

proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul

nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în pronunțarea recursului

în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut în motivarea acestei decizii, că dreptul

la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale

și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească

definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia),

intrând sub incidența efectelor Deciziei Curții Constituționale, decizie care este

de aplicare imediată.

Nu se poate susține cu temei că, fiind promovată acțiunea

la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional,

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În

acest sens,

s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În

cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată

acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă

parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al

pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul

actului.

Înalta Curte nu a apreciat că, prin aplicarea Deciziei

Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație

discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție.

S-a arătat că situația de dezavantaj sau de discriminare

în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate

de o manieră definitivă la momentul pronunțării Deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri

de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege

lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor Deciziei Curții Constituționale).

În

ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit,

în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, înaintea apariției Deciziei

Curții Constituționale,

nu s-ar putea vorbi despre existența unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1.

Recursul declarat de reclamanta T.M. este nefondat și

urmează a fi respins

pentru considerente

comune, ce țin de aplicabilitatea în cauză a deciziei nr. 12/2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, precum și de interpretarea corectă

a Deciziilor Curții Constituționale, la care s-a făcut referire.

Așa fiind, criticile referitoare la cuantumul daunelor

morale, nu pot fi analizate, sub aspectul criteriilor aplicabile, de vreme ce, temeiul

juridic al acordării daunelor morale, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 a fost suprimat, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Constatând că instanța de apel a făcut o greșită apreciere

a legii, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei Curții Constituționale,

Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cu consecința

modificării în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat

de reclamantă împotriva sentinței Tribunalului.

Vor fi admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice -Direcția Generală a Finanțelor Publice București

și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva

aceleiași hotărâri, pe care o va schimba în tot, în sensul că va respinge acțiunea.

Va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

T.M. împotriva aceleiași decizii, conform art. 312 alin. (1) teza a-II-a C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

împotriva deciziei nr. 600/A din 07 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Modifică decizia atacată, în sensul că respinge apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 792 din 7 iunie 2010 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă.

Admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

împotriva aceleiași hotărâri, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge acțiunea.

Respinge

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.M. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 iunie 2012.