ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 245/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 50163/3/2009, la data de 18 decembrie 2009, reclamantul F.N., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman, prin M.F.P., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea sa prin dislocarea din zona frontierei de vest si stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-27 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, conform dispozițiilor art. 5 si urm. din Legea nr. 221/02 iunie 2009 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 274 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 883 din 11 iunie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea sa prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-27 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 reclamantul și familia sa au fost dislocați din localitatea de domiciliu situată în zona frontierei de Vest pentru faptul că erau de origine macedoneană, făceau parte dintre cei mai gospodari și mai harnici astfel că au fost smulși de la casele lor și duși către o destinație necunoscută, lăsați sub cerul liber. Familia reclamantului a avut restricții domiciliare între 18 iunie 1951 – 27 august 1955, când aceste restricții au fost ridicate prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955. Comisia pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 prin Hotărârea nr. 3140 din 22 ianuarie 1991 a recunoscut reclamantului aceste drepturi considerând perioada respectivă drept vechime în muncă.

În temeiul aceluiași Decret-lege nr. 118/1990 s-a acordat reclamantului o indemnizație lunară. Prin Decizia nr. 1678 din 10 iulie 2008 a Comisiei pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, s-a constatat calitatea de luptător în rezistența anticomunistă a reclamantului F.N. Tribunalul a considerat că în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care măsura dislocării și stabilirea domiciliului obligatoriu în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.

Întrucât prin măsura dispusă și anume deportarea într-o altă localitate decât cea de domiciliu în perioada 18 iunie 1951 – 27 august 1955 s-au creat reclamantului și familiei acestuia suferințe în plan moral, social și profesional marcându-i întreaga existență, tribunalul a considerat că se impune obligarea Statului Român la acordarea unor despăgubiri în condițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sumă de 5.000 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, deși nicio despăgubire materială nu poate acoperi suferințele morale și drepturile nepatrimoniale lezate prin măsura administrativă abuzivă dispusă de către stat. Prin decizia civilă nr. 102/ A din 04 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamantul F.N.

și a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva sentinței civile nr. 883 din 11 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București. A fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că a fost obligat pârâtul la plata sumei de 1000 euro, echivalent în lei la data plății efective la cursul B.N.R., reprezentând despăgubiri, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că cererea de chemare în judecată dedusă judecății în dosarul de față, formulată la data de 18 decembrie 2009, a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009. La data formulării cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, în forma cum a fost publicată în M. Of.

nr. 396 din 11 iunie 2009. Prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, ce a fost publicată în M. Of. nr. 446 din 01 iulie 2010, deci a intrat în vigoare după data pronunțării hotărârii de primă instanță, a fost modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul că a fost stabilită o limită maximă a cuantumului despăgubirilor, însă aceste dispoziții legale modificatoare au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010. De asemenea, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea avută anterior modificării prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la inițiativa Statului Român.

Curtea de apel a constatat că în mod corect instanța de fond a reținut faptul că reclamantul este îndreptățit la repararea prejudiciului moral suferit prin luarea măsurii administrative a strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și că despăgubirile morale se acordă și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor, atâta timp cât această posibilitate este expres prevăzută de lege. Instanța de apel a reținut că, pe parcursul soluționării apelului au fost pronunțate și publicate în M. Of.

deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, în raport de care, la cuvântul pe fond, apelantul-pârât a solicitat să se constate că acțiunea a rămas fără temei legal, iar prin concluziile scrise intimatul-apelant-reclamant a solicitat să se aplice dispozițiile art. 20 din Constituția României referitoare la aplicarea cu prioritate a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și față de interpretările acestor dispoziții date de forurile internaționale competente: Curtea de apel a analizat consecințele deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor intimatului-reclamant, din perspectiva art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Astfel, instanța de apel a considerat că în cauză sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acțiunii, pentru următoarele argumente: Principiul de drept aplicabil în căile de atac, din punctul de vedere al aplicării legii în timp, este acela conform căruia instanța de control judiciar va verifica legalitatea și temeinicia (sau numai legalitatea, în situația căii extraordinare de atac a recursului) hotărârii pronunțate de instanța ierarhic inferioară în funcție de legea de drept substanțial în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate, tempus regit actum.

Aplicarea în continuare a legii de drept substanțial de la data introducerii acțiunii nu contravine principiului aplicării imediate a legii civile noi, deoarece în cauză nu este vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi, care să fi modificat/abrogat dispozițiile legii vechi, ci de constatarea neconstituționalității normei de drept invocate de către reclamant în susținerea acțiunii.

În interpretarea dispozițiilor din art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, care prevăd că deciziile Curții Constituționale au efect numai pentru viitor, coroborate cu principiile constituționale ale neretroactivității legii și asigurarea securității juridice, curtea de apel a constatat că norma juridică de drept substanțial cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (ce a fost declarată neconstituțională prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010) nu va rămâne fără efect și pentru trecut, adică de la data introducerii acțiunii prin care reclamantul a invocat respectiva normă juridică, deoarece în acest caz s-ar pune problema retroactivității efectelor deciziilor de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate, respectiv al aplicării lor de la un moment anterior publicării în M. Of.

În al doilea rând, curtea a arătat că, dacă s-ar constata faptul că acțiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, s-ar crea premisele unei situații discriminatorii pentru intimatul-reclamant, care, la fel ca orice altă persoană cu o situație identică cu a sa, a declanșat procedura judiciară permisă și reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să se constate că aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale, cu consecințe asupra finalității procesului, prin raportare la situația altor persoanele ale căror procese, formulate în baza aceluiași temei juridic, au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive anterior declarării neconstituționalității normei juridice în discuție.

Jurisprudența C.E.D.O. în materia principiului nediscriminării a statuat constant că „orice diferență de tratament făcută de stat între persoane aflate în situații similare trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă”. De asemenea, art. 16 din Legea fundamentală instituie principiul egalității, care stabilește că va fi considerat încălcat atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. Aplicând la cazul concret imperativul constituțional al respectării principiului egalității și nediscriminării, instanța de apel a apreciat că există un tratament juridic diferit ce se aplică unor persoane aflate în situații juridice egale.

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau pentru luarea măsurilor administrative asimilate acestora este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, de gradul de operativitate a organelor judiciare, de anumite incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, de complexitatea cazului, de exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și de alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. În ceea ce privește condiția de a exista o justificare obiectivă și rezonabilă a acestui tratament juridic diferit, în acord cu rațiunea pentru care Curtea Constituțională a constatat încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție prin adoptarea O.U.G.

nr. 62/2010, expusă în decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, curtea de apel a considerat că instituirea acestui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice cu caracter politic sau pentru măsurile administrative asimilate acestora, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, se face în funcție de un criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, astfel încât el nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. Instanța de apel a considerat că acest criteriu al duratei procesului și al datei rămânerii definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv și rezonabil, deoarece nu depinde de atitudinea reclamantului, ci de considerente ce țin de organizarea și gradul de încărcare al instanței.

Ca urmare a constatării lipsei unei justificări obiective și rezonabile pentru acest tratament juridic diferit, curtea de apel a constatat că nu se mai pune problema analizei celei de-a treia condiții pentru respectarea principiului egalității în drepturi a cetățenilor și al nediscriminării (aceea de a exista un raport de proporționalitate între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite). Întrucât art. 14 din C.E.D.O.

stipulează că discriminarea se analizează prin prisma legăturii sale cu unul dintre drepturile și libertățile garantate de Convenție, instanța de apel a analizat respectarea în speță a imperativului procesului echitabil, consacrat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., drept care include, ca o componentă a sa, și principiul „egalității armelor” (principiul egalității armelor, ca o garanție implicită a dreptului la un proces echitabil, semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unei instanțe, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces).

Curtea de apel a apreciat că aplicarea deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale procesului de față, aflat în calea de atac la momentul publicării acestor decizii, fapt ce ar avea drept consecință suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoane ce declanșaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului, proces în care pârât este tot Statul, iar analiza constituționalității legii a fost declanșată din inițiativa acestuia.

În consecință, curtea de apel a considerat că respingerea acțiunii formulate de reclamant pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituționalității sale pe parcursul soluționării căii de atac, ar veni în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit, cât și principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din C.E.D.O, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează, prin raportare la principiul egalității armelor, consacrat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., care a fost explicitat în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în sensul că: intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere faptul că mutarea forțată într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, măsură ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei în cauză, producându-i incoveniente atât pe plan fizic (datorate pierderii confortului), cât în plan social (afectarea onoarei și reputației, a relațiilor cu prietenii, apropiații), valori care definesc personalitatea umană. Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză de aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

Spre acest demers, curtea de apel a constatat că, în baza Decretului-lege nr. 118/1990 reclamantului i s-a recunoscut perioada 18 iunie 1951-27 august 1995 ca fiind vechime neîntreruptă în muncă, la care s-a mai adăugat încă jumătate din această perioadă; i s-a acordat o indemnizație lunară în sumă de 838 lei (ulterior indexată), precum și toate celelalte drepturi acordate de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, prin hotărârea nr. 3140 din 22 ianuarie 1991; iar în baza O.U.G. nr. 214/1999 a fost emisă decizia nr. 1678 din 10 iulie 2008 a Comisiei pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă prin care reclamantului i-a fost recunoscută și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, reclamantul beneficiind de toate drepturile prevăzute de acest act normativ.

În consecință, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, instanța de apel a găsit justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de intimatul-reclamant cu titlu de prejudiciu moral și a apreciat că suma de 1.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, ridicată prin decizia M.A.I. nr. 2222/1955. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamantul F.N. și pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

Recurentul-reclamant a criticat decizia atacată sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate pentru suferințele îndurate ca urmare a deportării și stabilirii de domiciliu obligatoriu și a arătat că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere Legea nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal, cât și cele prevăzute de lege, motiv pentru care se impune modificarea „sentinței” recurate și reținând cauza spre judecare să se analizeze toate actele depuse și să se pronunțe o soluție temeinică și legală, având în vedere că reclamantului din prezenta cauză i-au fost încălcate drepturile conferite de lege.

Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, așa încât legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O.

Deciziile Curții Constituționale au forța unei legi, de la data publicării lor în M. Of., acest efect fiind clar precizat de Constituția României, însă tot în Constituția României se regăsește și principiul neretroactivității legii, reflectat de conținutul art. 15 alin. (2). Or, dacă nu se contestă puterea de lege a deciziilor Curții Constituționale la data publicării acestora, aceste decizii nu se pot situa în afara principiului neretroactivității legii, pentru că, în caz contrar, s-ar conferi deciziilor Curții Constituționale o forță juridică ce depășește interdicția instituită de art. 15 alin. (2) din Constituție și s-ar situa deasupra unui principiu fundamental, considerat în mod expres de Constituție în acest sens.

În privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziei Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecății, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței de judecată. De altfel, în lumina dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă.

Pe de altă parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. A considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii acțiunii promovate de reclamant, ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanță judecătorească, care nu este proporțional cu scopul urmărit.

Astfel, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoaște reclamantului dreptul la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic, statul garantează beneficiarului acestui drept accesul la o instanță de judecată, garanție conferită și de art. 21 din Constituție. Premisa pe care se sprijină decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, aceea a evitării unei duble reparații, este total greșită, întrucât drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc.; mai mult, chiar Legea nr. 221 arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.

Instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O. și Rezoluția nr. 1096 din 1966 a C.E. Pe de altă parte, constatarea Curții Constituționale din această decizie, că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este similar Decretului-lege nr. 118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din Constituție și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările C.E.D.O. au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe.

Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea. Prin aplicarea în cauza de față a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, precum și Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

În acest context, sunt relevante și cauzele F. împotriva Suediei, S. contra Marea Britanie, în care Curtea Europeană a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Prin legea specială, s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea reclamantului, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții Europene.

În ceea ce privește garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusive la neconformitate cu constituționale, această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

Mai mult decât atât, într-o hotărâre dată recent (10 februarie 2010), pronunțată în cauza K. și I.K. contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existenta unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic, reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respective 1998 „art. 9 din legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)”. Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în baza art. 9 din „legea din 11 noiembrie 1997” o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.

Prin urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând astfel acest act normativ, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, aceste persoane aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile.

S-a conchis, că de vreme ce voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ, autoritățile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, atunci când este în joc o chestiune de interes general, să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență, iar dacă acest fapt nu s-a întâmplat trebuie luat în considerare că o astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudența sa.

Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P., a invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

este fondat, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Așa cum susține și recurentul-pârât, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a reținut instanța de apel. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile formulate de recurentul - pârât pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În concluzie, raportat la criticile privind inexistența temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursul declarat de pârât va fi admis, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată în parte. Întrucât la data judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamantul și-a fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, această cerere se impunea a fi respinsă, ceea ce justifica, în urma admiterii apelului pârâtului, schimbarea în tot a sentinței pe acest considerent, sens în care modificarea, în parte, a deciziei recurate se va face în sensul că, urmare a admiterii apelului pârâtului, se va schimba în tot sentința primei instanțe și se va respinge acțiunea formulată de reclamant, ca nefondată.

Se va înlătura dispoziția deciziei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Recursul declarat de reclamant este nefondat. Astfel, în raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept. În consecință, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamant, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.N. împotriva deciziei nr. 102/ A din 4 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. împotriva deciziei nr. 102/ A din 4 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică în parte decizia, în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de pârât, schimbă în tot sentința nr. 883 din 11 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și respinge acțiunea reclamantului F.N., ca nefondată. Înlătură dispoziția deciziei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2012.