ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 245/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 245/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr.

50163/3/2009, la data de 18 decembrie 2009, reclamantul F.N., a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Statul Roman, prin M.F.P., ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250000 euro

echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor

administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea sa prin

dislocarea din zona frontierei de vest si stabilirea domiciliului obligatoriu,

în perioada 18 iunie 1951-27 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr.

200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, conform

dispozițiilor art. 5 si urm. din Legea nr. 221/02 iunie 2009 și obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 274 C. proc. civ.

Prin sentința civilă

nr. 883 din 11 iunie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis

acțiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 euro, în

echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive,

cu caracter politic, luate împotrivea sa prin dislocarea din zona frontierei de

vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-27

august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și s-a luat act că

nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951

reclamantul și familia sa au fost dislocați din localitatea de domiciliu

situată în zona frontierei de Vest pentru faptul că erau de origine

macedoneană, făceau parte dintre cei mai gospodari și mai harnici astfel că au

fost smulși de la casele lor și duși către o destinație necunoscută, lăsați sub

cerul liber.

Familia reclamantului

a avut restricții domiciliare între 18 iunie 1951 – 27 august 1955, când aceste

restricții au fost ridicate prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

Comisia pentru Acordarea

unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform

Decretului-lege nr. 118/1990 prin Hotărârea nr. 3140 din 22 ianuarie 1991 a

recunoscut reclamantului aceste drepturi considerând perioada respectivă drept

vechime în muncă. În temeiul aceluiași Decret-lege nr. 118/1990 s-a acordat

reclamantului o indemnizație lunară.

Prin Decizia nr. 1678

din 10 iulie 2008 a Comisiei pentru Constatarea Calității de Luptător în

Rezistența Anticomunistă, s-a constatat calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă a reclamantului F.N.

Tribunalul a

considerat că în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 3 lit. a) din

Legea nr. 221/2009 potrivit cu care măsura dislocării și stabilirea

domiciliului obligatoriu în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 reprezintă o

măsură administrativă cu caracter politic.

Întrucât prin măsura

dispusă și anume deportarea într-o altă localitate decât cea de domiciliu în

perioada 18 iunie 1951 – 27 august 1955 s-au creat reclamantului și familiei

acestuia suferințe în plan moral, social și profesional marcându-i întreaga

existență, tribunalul a considerat că se impune obligarea Statului Român la

acordarea unor despăgubiri în condițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr.

221/2009, în sumă de 5.000 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua

plății, deși nicio despăgubire materială nu poate acoperi suferințele morale și

drepturile nepatrimoniale lezate prin măsura administrativă abuzivă dispusă de

către stat.

Prin decizia civilă

nr. 102/ A din 04 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă a respins apelul declarat de reclamantul F.N. și a admis apelul declarat

de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva sentinței civile nr. 883 din 11

iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București.

A fost schimbată în

parte sentința civilă apelată în sensul că a fost obligat pârâtul la plata

sumei de 1000 euro, echivalent în lei la data plății efective la cursul B.N.R.,

reprezentând despăgubiri, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că cererea de chemare în judecată dedusă

judecății în dosarul de față, formulată la data de 18 decembrie 2009, a fost

întemeiată în drept pe prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

La data formulării

cererii de chemare în judecată era în vigoare Legea nr. 221/2009, în forma cum

a fost publicată în M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009.

Prin art. I pct. 1

din O.U.G. nr. 62/2010, ce a fost publicată în M. Of. nr. 446 din 01 iulie

2010, deci a intrat în vigoare după data pronunțării hotărârii de primă

instanță, a fost modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în

sensul că a fost stabilită o limită maximă a cuantumului despăgubirilor, însă

aceste dispoziții legale modificatoare au fost declarate neconstituționale prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.

De asemenea,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea

avută anterior modificării prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, au fost

declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, la inițiativa Statului Român.

Curtea de apel a

constatat că în mod corect instanța de fond a reținut faptul că reclamantul

este îndreptățit la repararea prejudiciului moral suferit prin luarea măsurii

administrative a strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și că despăgubirile morale se

acordă și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, nu

doar în cazul condamnărilor, atâta timp cât această posibilitate este expres

prevăzută de lege.

Instanța de apel a

reținut că, pe parcursul soluționării apelului au fost pronunțate și publicate

în M. Of. deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, 1358

și 1360 din 21 octombrie 2010, în raport de care, la cuvântul pe fond,

apelantul-pârât a solicitat să se constate că acțiunea a rămas fără temei

legal, iar prin concluziile scrise intimatul-apelant-reclamant a solicitat să

se aplice dispozițiile art. 20 din Constituția României referitoare la

aplicarea cu prioritate a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte și față de interpretările

acestor dispoziții date de forurile internaționale competente:

Curtea de apel a

analizat consecințele deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 asupra drepturilor intimatului-reclamant, din perspectiva

art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și

libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și art. 6 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces

echitabil.

Astfel, instanța de

apel a considerat că în cauză sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii

nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acțiunii, pentru

următoarele argumente:

Principiul de drept

aplicabil în căile de atac, din punctul de vedere al aplicării legii în timp,

este acela conform căruia instanța de control judiciar va verifica legalitatea

și temeinicia (sau numai legalitatea, în situația căii extraordinare de atac a

recursului) hotărârii pronunțate de instanța ierarhic inferioară în funcție de

legea de drept substanțial în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate,

tempus regit actum.

Aplicarea în

continuare a legii de drept substanțial de la data introducerii acțiunii nu

contravine principiului aplicării imediate a legii civile noi, deoarece în

cauză nu este vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi, care să fi

modificat/abrogat dispozițiile legii vechi, ci de constatarea

neconstituționalității normei de drept invocate de către reclamant în

susținerea acțiunii.

În interpretarea

dispozițiilor din art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, care prevăd că deciziile

Curții Constituționale au efect numai pentru viitor, coroborate cu principiile

constituționale ale neretroactivității legii și asigurarea securității

juridice, curtea de apel a constatat că norma juridică de drept substanțial

cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (ce a fost

declarată neconstituțională prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010) nu va rămâne fără efect și pentru trecut, adică de la data

introducerii acțiunii prin care reclamantul a invocat respectiva normă

juridică, deoarece în acest caz s-ar pune problema retroactivității efectelor

deciziilor de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate, respectiv al

aplicării lor de la un moment anterior publicării în M. Of.

În al doilea rând,

curtea a arătat că, dacă s-ar constata faptul că acțiunea a rămas lipsită de

temei legal, prin apelarea la efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, s-ar crea premisele unei situații discriminatorii pentru

intimatul-reclamant, care, la fel ca orice altă persoană cu o situație identică

cu a sa, a declanșat procedura judiciară permisă și reglementată la acel moment

de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale,

să se constate că aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale,

cu consecințe asupra finalității procesului, prin raportare la situația altor

persoanele ale căror procese, formulate în baza aceluiași temei juridic, au

fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive

anterior declarării neconstituționalității normei juridice în discuție.

Jurisprudența

C.E.D.O. în materia principiului nediscriminării a statuat constant că „orice

diferență de tratament făcută de stat între persoane aflate în situații

similare trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă”.

De asemenea, art. 16

din Legea fundamentală instituie principiul egalității, care stabilește că va

fi considerat încălcat atunci când se aplică un tratament diferențiat unor

cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă

există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și

mijloacele folosite.

Aplicând la cazul

concret imperativul constituțional al respectării principiului egalității și

nediscriminării, instanța de apel a apreciat că există un tratament juridic

diferit ce se aplică unor persoane aflate în situații juridice egale.

Tratamentul juridic

diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare sau pentru luarea măsurilor administrative asimilate

acestora este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de

către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești

definitive, de gradul de operativitate a organelor judiciare, de anumite incidente

legate de îndeplinirea procedurii de citare, de complexitatea cazului, de

exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și de alte

împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

În ceea ce privește

condiția de a exista o justificare obiectivă și rezonabilă a acestui tratament

juridic diferit, în acord cu rațiunea pentru care Curtea Constituțională a

constatat încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție prin adoptarea O.U.G.

nr. 62/2010, expusă în decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, curtea de apel a

considerat că instituirea acestui tratament distinct între persoanele

îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice cu caracter politic

sau pentru măsurile administrative asimilate acestora, în funcție de momentul în

care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, se face în funcție

de un criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, astfel încât el nu

are o justificare obiectivă și rezonabilă.

Instanța de apel a

considerat că acest criteriu al duratei procesului și al datei rămânerii

definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv și rezonabil, deoarece nu

depinde de atitudinea reclamantului, ci de considerente ce țin de organizarea

și gradul de încărcare al instanței.

Ca urmare a

constatării lipsei unei justificări obiective și rezonabile pentru acest

tratament juridic diferit, curtea de apel a constatat că nu se mai pune

problema analizei celei de-a treia condiții pentru respectarea principiului

egalității în drepturi a cetățenilor și al nediscriminării (aceea de a exista

un raport de proporționalitate între scopul urmărit prin tratamentul inegal și

mijloacele folosite).

Întrucât art. 14 din

C.E.D.O. stipulează că discriminarea se analizează prin prisma legăturii sale

cu unul dintre drepturile și libertățile garantate de Convenție, instanța de

apel a analizat respectarea în speță a imperativului procesului echitabil,

consacrat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., drept care include, ca o componentă

a sa, și principiul „egalității armelor” (principiul egalității armelor, ca o

garanție implicită a dreptului la un proces echitabil, semnifică tratarea egală

a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unei instanțe, fără

ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces).

Curtea de apel a

apreciat că aplicarea deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții

Constituționale procesului de față, aflat în calea de atac la momentul

publicării acestor decizii, fapt ce ar avea drept consecință suprimarea

temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de

art. 5 din Legea nr. 221/2009, persoane ce declanșaseră procedurile judiciare

în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției

legislativului în timpul procesului, proces în care pârât este tot Statul, iar

analiza constituționalității legii a fost declanșată din inițiativa acestuia.

În consecință, curtea

de apel a considerat că respingerea acțiunii formulate de reclamant pe

considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării

neconstituționalității sale pe parcursul soluționării căii de atac, ar veni în

contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin.

(1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic

aplicat nu poate fi diferit, cât și principiului nediscriminării, consacrat de

art. 14 din C.E.D.O, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și

libertățile pe care Convenția le reglementează, prin raportare la principiul

egalității armelor, consacrat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., care a fost

explicitat în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor fundamentale

ale omului în sensul că: intervenția inopinată a legiuitorului creează un

obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile

unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce

atingere chiar substanței acestui drept.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere faptul că mutarea

forțată într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură

fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de

libertate, măsură ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și

profesionale a persoanei în cauză, producându-i incoveniente atât pe plan fizic

(datorate pierderii confortului), cât în plan social (afectarea onoarei și

reputației, a relațiilor cu prietenii, apropiații), valori care definesc

personalitatea umană.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de

regulă o doză de aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând

avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a

acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

Spre acest demers,

curtea de apel a constatat că, în baza Decretului-lege nr. 118/1990

reclamantului i s-a recunoscut perioada 18 iunie 1951-27 august 1995 ca fiind

vechime neîntreruptă în muncă, la care s-a mai adăugat încă jumătate din

această perioadă; i s-a acordat o indemnizație lunară în sumă de 838 lei

(ulterior indexată), precum și toate celelalte drepturi acordate de art. 3

alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, prin hotărârea nr. 3140 din 22

ianuarie 1991; iar în baza O.U.G. nr. 214/1999 a fost emisă decizia nr. 1678

din 10 iulie 2008 a Comisiei pentru Constatarea Calității de Luptător în

Rezistența Anticomunistă prin care reclamantului i-a fost recunoscută și

calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, reclamantul beneficiind de

toate drepturile prevăzute de acest act normativ.

În consecință,

dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile,

instanța de apel a găsit justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de

intimatul-reclamant cu titlu de prejudiciu moral și a apreciat că suma de 1.000

euro este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă

prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, prin decizia

M.A.I. nr. 200/1951, ridicată prin decizia M.A.I. nr. 2222/1955.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamantul F.N. și pârâtul

Statul Român, prin M.F.P.

Recurentul-reclamant

a criticat decizia atacată sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate

pentru suferințele îndurate ca urmare a deportării și stabilirii de domiciliu

obligatoriu și a arătat că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere Legea nr. 221/2009,

care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele

care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume

personal, cât și cele prevăzute de lege, motiv pentru care se impune

modificarea „sentinței” recurate și reținând cauza spre judecare să se

analizeze toate actele depuse și să se pronunțe o soluție temeinică și legală,

având în vedere că reclamantului din prezenta cauză i-au fost încălcate

drepturile conferite de lege.

Astfel, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, așa încât legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului

neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O.

Deciziile Curții

Constituționale au forța unei legi, de la data publicării lor în M. Of., acest

efect fiind clar precizat de Constituția României, însă tot în Constituția

României se regăsește și principiul neretroactivității legii, reflectat de

conținutul art. 15 alin. (2).

Or, dacă nu se

contestă puterea de lege a deciziilor Curții Constituționale la data publicării

acestora, aceste decizii nu se pot situa în afara principiului

neretroactivității legii, pentru că, în caz contrar, s-ar conferi deciziilor

Curții Constituționale o forță juridică ce depășește interdicția instituită de

art. 15 alin. (2) din Constituție și s-ar situa deasupra unui principiu

fundamental, considerat în mod expres de Constituție în acest sens.

În privința

proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziei Curții

Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situația fiind identică cu

cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se

modifică în timpul judecății, iar respectiva modificare nu poate fi avută în

vedere în raport de data sesizării instanței de judecată.

De altfel, în lumina

dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul

neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României

trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse

judecății încă.

Pe de altă parte, în

măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se

aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei

persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire

la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

A considera că

efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această

speță, cu consecința respingerii acțiunii promovate de reclamant, ar însemna să

se accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantului la o

instanță judecătorească, care nu este proporțional cu scopul urmărit.

Astfel, din momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoaște reclamantului

dreptul la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit ca urmare a măsurii

administrative cu caracter politic, statul garantează beneficiarului acestui

drept accesul la o instanță de judecată, garanție conferită și de art. 21 din

Constituție.

Premisa pe care se

sprijină decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, aceea a evitării unei

duble reparații, este total greșită, întrucât drepturile conferite de

Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci

sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă

etc.; mai mult, chiar Legea nr. 221 arată că instanța va ține cont de faptul că

reclamantul a beneficiat de decret.

Instanța de judecată

trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14

din C.E.D.O. și Rezoluția nr. 1096 din 1966 a C.E.

Pe de altă parte,

constatarea Curții Constituționale din această decizie, că art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009 este similar Decretului-lege nr. 118/1990, cu consecințele

respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor

art. 20 din Constituție și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare

la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Așa cum

reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în

fața Constituției României, statuările C.E.D.O. au prioritate față de cele ale

Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe.

Chiar dacă, în

exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea

raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor

fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele

ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu

pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui

litigiu în care își găsesc aplicarea.

Prin aplicarea în

cauza de față a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, sunt încălcate

prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai

1994, precum și Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985

adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

În acest context,

sunt relevante și cauzele F. împotriva Suediei, S. contra Marea Britanie, în

care Curtea Europeană a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci

când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate

preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare obiectivă și

rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Prin legea specială,

s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea reclamantului, drept

subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum această noțiune este definită în

jurisprudența constantă a Curții Europene.

În ceea ce privește

garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta

semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața

unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii

unui echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul

procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza

declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia,

pentru considerente ce nu se raportează exclusive la neconformitate cu

constituționale, această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării

dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este

reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

Mai mult decât atât,

într-o hotărâre dată recent (10 februarie 2010), pronunțată în cauza K. și I.K.

contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existenta unei legi cu

caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau

represiuni cu caracter politic, reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la

momentul sesizării primei instanțe, respective 1998 „art. 9 din legea din 11

noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să

detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a

fost adoptată de autoritățile interne)”. Curtea de la Strasbourg a apreciat că

la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în baza art. 9 din

„legea din 11 noiembrie 1997” o creanță suficient de clară pentru a fi

considerată exigibilă.

Prin urmare, câtă

vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele

impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând astfel acest act normativ, în acord cu

Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare

comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind

Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, aceste

persoane aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în

mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri

echitabile.

S-a conchis, că de

vreme ce voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc

cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ,

autoritățile statului erau obligate să pună de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, atunci când este în joc o

chestiune de interes general, să reacționeze în timp util, în mod corect și cu

cea mai mare coerență, iar dacă acest fapt nu s-a întâmplat trebuie luat în

considerare că o astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în

jurisprudența sa.

Recurentul-pârât

Statul Român, prin M.F.P., a invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare

de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție,

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 și 14 din Convenția europeană a

drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci

când a considerat inaplicabilă în cauză decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale.

Recursul declarat de

pârâtul Statul Român, prin M.F.P. este fondat, în raport de criticile

referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale,

ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Așa cum susține și

recurentul-pârât, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către

instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr.

1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în

faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07

noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe

aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie

2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de

apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal

și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu

se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de

asemenea greșit a reținut instanța de apel.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Față de toate aceste

considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011

a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a

întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat

neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional,

publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile formulate

de recurentul - pârât pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În concluzie,

raportat la criticile privind inexistența temeiului juridic al cererii de

acordare de daune morale, recursul declarat de pârât va fi admis, conform art.

312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia

recurată va fi modificată în parte.

Întrucât la data

judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamantul și-a

fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, această cerere se

impunea a fi respinsă, ceea ce justifica, în urma admiterii apelului pârâtului,

schimbarea în tot a sentinței pe acest considerent, sens în care modificarea,

în parte, a deciziei recurate se va face în sensul că, urmare a admiterii

apelului pârâtului, se va schimba în tot sentința primei instanțe și se va

respinge acțiunea formulată de reclamant, ca nefondată. Se va înlătura

dispoziția deciziei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată.

Recursul declarat de

reclamant este nefondat.

Astfel, în raport de

dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamant

privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate

lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a

daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas

fără temei de drept.

În consecință, fără a

mai analiza celelalte critici formulate de reclamant, față de prevederile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul F.N. împotriva deciziei nr. 102/ A

din 4 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

împotriva deciziei nr. 102/ A din 4 februarie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Modifică în parte

decizia, în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de pârât, schimbă

în tot sentința nr. 883 din 11 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă și respinge acțiunea reclamantului F.N., ca nefondată.

Înlătură dispoziția

deciziei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 ianuarie 2012.