ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4233/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4233/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Curtea de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin

decizia nr. 74/ A din 1 martie 2011

în

majoritate, a admis apelul apelantului-pârât Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București împotriva Sentinței civile nr. 903 din 23 iunie 2010,

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 51332/3/2009.

A

schimbat în parte sentința apelată în sensul că suma la care a fost obligat

pârâtul către reclamant este în cuantum de 5000 euro.

În unanimitate,

a respins ca nefondat apelul apelantului-reclamant B.P. împotriva aceleiași

sentințe.

Pentru a

pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la

data de 31 decembrie 2009, sub nr. 51332/3/2009,

reclamantul B.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro,

echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României din data efectuării

plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a

măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea sa prin

dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu,

în perioada 18 iunie 1951-27 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr.

200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, și

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Hotărârea

nr. 2430 din 30 martie 1991 a Comisiei pentru Aplicarea unor Drepturi

Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului-lege nr.

118/1990, s-a constatat calitatea reclamantului de deținut politic și s-au

stabilit în favoarea sa drepturile prevăzute de această lege.

Prin

Decizia nr. 1044 din 07 iunie 2007 Comisia pentru Constatarea Calității de

Luptător în Rezistența Anticomunistă, i-a recunoscut reclamantului calitatea de

luptător în rezistența anticomunistă, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 214/1999.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 5 si următoarele din Legea nr. 221

din 02 iunie 2009.

Prin

sentința civilă nr. 903 din 23 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V- a civilă,

a admis în parte cererea

formulată de reclamantul B.P., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul să plătească reclamantului

suma de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter

politic.

Prima

instanță a reținut că la data de 18 iunie 1951, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951,

reclamantul B.P. a fost dislocat din zona frontierei de vest și i s-a stabilit

domiciliu obligatoriu în localitatea Frumușița, jud. Galați. Restricțiile

domiciliare i-au fost ridicate reclamantului după 4 ani, prin Decizia M.A.I.

nr. 6100 din 27 iulie 1955.

Prin

hotărârea nr. 2430 din 30 aprilie 1991 emisă de Comisia pentru Acordarea unor

Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului-lege

nr. 118/1990 s-a stabilit că perioada de la 18 iunie 1951 la 27 iulie 1955 cât

reclamantul a avut domiciliu obligatoriu, respectiv 4 ani,o lună și 9 zile

constituie vechime în muncă. Prin aceeași hotărâre i s-a acordat reclamantului

o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an în care a fost lipsit de

libertate,adică suma de 822 lei lunar.

Potrivit

art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora,pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989,măsura luată de organele fostei miliții sau securități

având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, întemeiată

pe Decizia nr. 200/1951 a M.A.I. reprezintă o măsură administrativă cu caracter

politic.

Potrivit

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau

care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,precum

și,după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la

gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată,în termen de 3 ani

de la data intrării în vigoare a legii,obligarea statului la acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Având în

vedere situația de fapt reținută mai sus și dispozițiile legale amintite,

tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptățit la acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu

caracter politic luată față de acesta.

În ceea

ce privește prejudiciul moral reclamat, tribunalul a apreciat că o cuantificare

exactă a acestuia nu poate fi realizată ținând cont de natura nepatrimonială a

acestuia.

Pe de

altă parte s-a reținut că legea nu stabilește criterii de individualizare a

prejudiciului și nici un cuantum maxim al daunelor ce pot fi acordate.

În

aceste condiții, revine instanței rolul de a stabili cuantumul daunelor morale

acordate în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei. Stabilirea daunelor

morale se face prin apreciere,ca urmare a aplicării de către instanța de

judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în

cauză pe plan fizic și psihic,importanța valorilor lezate și măsura în care au

fost lezate aceste valori,intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt

subordonate conotației aprecierii rezonabile,pe o bază echitabilă,ceea ce

exclude ideea ca prin suma stabilită ca despăgubire să i se creeze celui în

cauză posibilitatea de câștig nejustificat.

În

speță, tribunalul a avut in vedere faptul că măsura administrativă luată față

de reclamant,constând în mutarea forțată într-o altă localitate și stabilirea

unui domiciliu obligatoriu a fost de natură să lezeze valori morale esențiale

ale reclamantului, fiindu-i afectată situația socială și familială, imaginea și

sursele de venit. Astfel,reclamantul a fost pus într-o situație umilitoare, fiindu-i

afectată imaginea în societate,relațiile cu prietenii,cu apropiații,a fost

lipsit de posibilitatea de a-și câștiga existența și de a avea condițiile

necesare unui trai decent(o locuință corespunzătoare,hrană adecvată,servicii

medicale,acces la cultură),toate acestea pe o perioadă destul de

îndelungată(peste 4 ani). Îngrădirea dreptului la libertate al reclamantului a

avut repercusiuni asupra vieții acestuia și după momentul încetării

măsurii,fiindu-i restrânsă,datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989

posibilitatea de a progresa pe scara socială și profesională,de a dobândi un

statut potrivit așteptărilor sale.

La

stabilirea cuantumului despăgubirii,tribunalul a reținut și faptul că

reclamantul a mai beneficiat de măsuri reparatorii,constând în indemnizația

primită în temeiul decretului-lege nr. 118/1990, în sumă de 822 lei pe lună.

Concluzionând,

tribunalul a apreciat că acordarea unor despăgubiri în cuantum de 10.000 euro

reclamantului constituie o reparație echitabilă și suficientă a prejudiciului

moral suferit de acesta,în deplin acord cu ideea procurării unei satisfacții de

ordin moral susceptibile de a înlocui valorile de care acesta a fost privat.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul cât și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea a

reținut următoarele:

Asupra

apelului declarat în cauză de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, Curtea în majoritate a reținut că acesta este fondat doar sub aspectul

criticilor formulate privitor la cuantumul despăgubirilor acordate

reclamantului.

Referitor

la primul motiv de apel invocat de Statul Roman, prin care se susține ca

beneficiari ai dreptului prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009 sunt doar cei care au fost condamnați, nu si cei supuși masurilor

administrative cu caracter politic, instanța de apel a apreciat că acest motiv

este nefondat.

Astfel,

termenul „condamnare

”

din art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 a fost folosit de legiuitor in sens generic, acesta

desemnând atât condamnările politice stricto sensu, in sensul de pedepse

penale, cat si masurile administrative cu caracter politic. De altfel,

caracterul unitar al reglementarii celor doua tipuri de masuri reiese din

partea introductiva a art. 5 alin. (1), unde sunt desemnați beneficiarii

dispozițiilor cuprinse in respectivul articol, respectiv „Orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la

gradul al II-lea inclusiv...”.

Curtea a

analizat și critica pârâtului privind cuantumul despăgubirilor acordate din

perspectiva criteriilor generale de evaluare si din perspectiva incidenței

dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 referitoare la drepturile acordate

in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Astfel,

instanța de apel a reținut că este evident că măsura administrativă la care reclamantul

a fost supus i-a provocat acestuia suferințe fizice si psihice, prin lipsirea

de libertatea de circulație, prin condițiile de viață precare în care a fost

silit să trăiască împreuna cu familia, prin izolarea impusă de autorități față

de restul comunitarilor din zonă, față de rude și prieteni, prin împiedicarea

instruirii, alegerii ocupației si locului de munca. De asemenea, chiar după

ridicarea măsurii, viața socială și profesională a reclamantului a fost

afectată, fiind cunoscut că în perioada respectivă a face parte din categoria

supusa măsurii domiciliului obligatoriu constituia un stigmat social si

profesional.

Prin

urmare, la determinarea cuantumului despăgubirilor instanța a ținut seama atât

de valorile lezate, acestea fiind dreptul la libertate sub toate aspectele -

fizic, de alegere a domiciliului, de alegere a relațiilor sociale, de alegere a

ocupației și locului de munca, dreptul la onoare, demnitate, reputație și

imagine publică, cât și de împrejurarea ca lezarea unora din aceste drepturi,

cu excepția celui la liberate, a continuat în timp și după ridicarea măsurii,

datorită stigmatului social și profesional pe care îl lasă luarea unei astfel

de măsuri.

Instanța

de apel a avut în vedere și faptul că, datorită împrejurării că măsura a fost aplicată

reclamantului când acesta avea vârsta de 31 ani, încetând când acesta avea

vârsta de 35 ani, efectele au fost grave având în vedere că la acea vârstă

acesta ar fi putut avea o viață socială de care a fost privat cu consecințe

grave pentru acesta; a menționat și perspectiva stigmatului social și

profesional aplicat reclamantului chiar ulterior ridicării măsurii

administrative în considerarea măsurii ce îi fusese aplicată cu ani în urmă,

stigmat care totuși s-a diminuat de-a lungul timpului, precum și perspectiva

modului în care reclamantul a fost afectat emoțional de măsura ce îi fusese

aplicată, și aceasta consecință fiind însă diminuată de trecerea anilor.

Curtea

de Apel a ținut seama și de sumele pe care reclamantul, în calitate de urmaș al

soțului său, începând cu 2007 le-a primit în temeiul Decretului nr. 118/1990.

În

prezenta cauză nu se poate considera că simpla recunoaștere, prin lege sau prin

hotărâre judecătorească, a abuzurilor la care reclamantul a fost supus ar fi de

natură să repare în totalitate prejudiciile morale suferite de acesta, întrucât

aceasta recunoaștere este mult prea îndepărtată în timp față de momentul

aplicării măsurii.

Instanța

de apel, în raport de prevederile O.U.G. nr. 62/2010 art. 5 alin. (1) lit. a)

care prevăd un cuantum maxim de 10.000 euro pentru persoana care a suferit

condamnarea cu caracter politic, de gravitatea măsurii administrative cu

caracter politic aplicată reclamantului - domiciliu obligatoriu de 4 ani si 1

luna, de faptul că efectele emoționale, sociale si profesionale asupra

reclamantului se estompaseră deja într-o oarecare măsură, precum și în raport

de despăgubirile deja primite în temeiul Decretului nr. 118/1990, a apreciat că

cuantumul despăgubirilor stabilit de prima instanța este prea mare.

Referitor

la criticile formulate de apelantul reclamant B.P. privind cuantumul

despăgubirilor acordate, în sensul că acestea sunt disproporționat de mici în

raport cu toate suferințele la care reclamantul a fost supus datorită măsurii

administrative cu caracter politic ce i-a fost aplicată, instanța de apel a

arătat că este de necontestat că măsura respectivă a afectat viața familiei

reclamantului, însă în prezenta cauză nu sunt analizate decât consecințele

suferite strict de către reclamant și modul în care aceste suferințe i-au

afectat acestuia dezvoltarea ulterioară, precum și consecințele în plan social

ale măsurii, iar toate acestea nu pot fi analizate decât ținând seama de vârsta

pe care reclamantul o avea la acel moment.

Totodată,

s-a arătat că, ceea ce se cuantifică prin hotărârea judecătoreasca nu sunt

aceste suferințe, ci despăgubirile de ordin patrimonial prin care sa se aducă o

satisfacție compensatoare. Or, din aceasta perspectivă, determinarea

cuantumului despăgubirilor bănești trebuie să se realizeze ținându-se seama de

toate reparațiile de ordin moral si patrimonial ce au fost acordate în

considerarea reparării prejudiciilor cauzate prin măsura administrativa cu

caracter politic.

Astfel,

instanța de apel a ținut seama de faptul că a avut loc deja o condamnare

publică a regimului comunist, că prin Hotărârea nr. 2430/1991 a Comisiei pentru

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform

Decretului-lege 118/1990 i-a fost recunoscut reclamantului dreptul la o

indemnizație lunară de care a beneficiat până în prezent, că prin decizia nr.

1044 din 07 iunie 2007 s-a acordat reclamantului calitatea de „luptător in

rezistenta anticomunista

”

, că atât Decretul nr. 118/1990, cât

și Legea nr. 221/2009 au recunoscut caracterul politic și abuziv al măsurilor

de natura celei la care a fost supus și reclamantul, toate acestea fiind de

natura sa compenseze deja în parte suferințele morale ale reclamantului. În

plus, s-a mai arătat că efectele în plan social ale măsurii începuseră să se

atenueze încă înainte de 1989, ele încetând complet odată cu Revoluția din

decembrie 1989.

În

concluzie, Curtea de Apel a apreciat că sunt neîntemeiate criticile formulate

de reclamant cu privire la cuantumul despăgubirilor stabilit de către prima

instanță și că, dimpotrivă, acest cuantum este prea mare în raport cu toate

criteriile reținute mai sus, impunându-se a fi diminuat ca urmare a admiterii

apelului formulat de Statul Roman.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul B.P. cât și pârâtul Statul

Român prin M.F.P.

Recurentul

- reclamant,

invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia pronunțată de

instanța de apel cu privire la cuantumul acordat cu titlu de daune morale

pentru suferințele îndurate prin condamnarea abuzivă, daune pe care le

consideră mult prea mici în raport de suferințele prin care a trecut.

Despre

îmbogățirea tară justă cauză invocată de Statul Român, nici nu poate fi vorba,

dar a considera că suma acordată este suficientă, în opinia sa echivalează cu o

nouă condamnare, motivat de faptul că au fost acordate daune în alte cauze

similare, mult mai consistente.

Recurentul

- reclamant consideră ca se impunea acordarea unei sume mult mai mari având în

vedere măsurile abuzive Ia care a fost supus, faptul că daunele morale suferite

sunt imense, și numai sub aspectul că pentru o perioadă de 4 ani libertatea de

mișcare sau dreptul de liberă circulație i-a fost abuziv încălcate, fără

celelalte repercusiuni colaterale.

Arată

că, indubitabil, nu există un echivalent pecuniar al suferinței morale, însă

instanța de apel trebuia să țină seama de toate cele expuse în acțiune, de

realitățile crude din acele vremuri, dar arhicunoscute, fiind de notorietate

perioada la care se face referire.

Recurentul-reclamant

consideră că, instanța de apel, în reaprecierea cuantumului daunelor morale, ar

fi trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o

consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supus.

În

raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor

presupune si luarea in considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile

nemijlocit prin elemente probatorii, mai ales acestea fiind de notorietate,

ceea ce impune si existent unei anumite eventualități de aproximare, pentru

limitarea efectelor unei atari eventualități, fiind totuși necesar sa fie avute

in vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real

suferit, care sunt consecințele negative suportate, sub aspect fizic si psihic

suportat, precum si urmările produse prin aceasta lezare a celui care se

considera victima măsurii luate.

Legea

trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului

acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor

abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Recurentul

- reclamant invocă soluțiile CEDO, respectiv cauza Niță contra României (în

care CEDO a hotărât că pentru doar 4 zile de reținere abuzivă Statul Român să

fie obligat la plata sumei de 7 000 euro către petent), cauza Bursuc contra

României (CEDO a hotărât să acorde petentului suma de 10 000 euro pentru-3 zile

de reținere ilegală și o lună internare în spital, ceea ce diferă mult cu cei 4

ani la care recurentul a fost supus în regimul anterior, iar condițiile sunt de

necomparat), cauza Barbu Anghelescu contra României ( pentru 10 zile de

reținere s-au acordat 7 000 euro).

Se arată

că asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impusă și de

principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a

autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea

unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi

diferite și chiar contradictorii.

Practica

neunitară este sancționată de CEDO, iar jurisprudența divergentă, profundă și

persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice,

definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de

asemenea sancționată.

Consideră

că s-ar încălca prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele

din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai

1994.

Invocă

cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marea Britanie în care

Curtea a statuat că există discriminare în sensul art.14 atunci când persoane

aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele

fata de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate

între mijloacele folosite și scopul urmărit.

În ceea

ce privește garanția egalității armelor, arată că în jurisprudența instanței

europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea

procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege,

în sensul menținerii unui echilibru între interesele părților. Or. câtă vreme,

pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a

stat la baza declanșării unor litigii, în care pârâtul este Statul, la

inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la

neconformitate cu normele constituționale, apreciază că această garanție poate

fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces

echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din CEDO. Invocă

hotărârea dată recent (10 februarie 2010) de CEDO, pronunțata în cauza Klaus si

lori Kiladze contra Georgiei.

Prin

urmare, cată vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care

întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând astfel acest act

normativ, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei privind „Masurile de eliminare a moștenirii fostelor

sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale

Justiției privind

Victimele Infracțiunilor și ale

Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generala a O.N.U. prin Rezoluția nr.

40/34 din 29 noiembrie 1985, consideră că avem o bază suficientă în dreptul

intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca

urmare a epuizării unui proceduri echitabile.

Recurentul

- reclamant arată că autoritățile statului erau obligate să pună de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, atunci când este în

joc o chestiune de interes general, să reacționeze în timp util, în mod corect

și cu cea mai mare coerență, iar dacă acest fapt nu s-a întâmplat, subliniază

faptul că o astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în

jurisprudența sa, reținând că incertitudinea - indiferent că este de natura

legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități -

este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita

statului (vezi, mutatis mutandis, Broniowschi împotriva Poloniei).

Niciuna

din dispozițiile invocate de Curtea Constituționala nu prevede un efect

retroactiv al deciziei prin care este declarată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale. Dimpotrivă, se prevede expres ca o astfel de decizie are

efecte numai pentru viitor.

Arată că

în mod corect a reținut Curtea de Apel că, aplicarea în continuare a legii de

drept substanțial de la data introducerii acțiunii nu contravine principiului

aplicării imediate a legii civile noi, în cauză nefiind vorba de intrarea în

vigoare a unei legi noi, ci de constatarea neconstituționalității unui articol

din lege.

Susține

considerentele reținute de instanța de apel conform cărora, dacă s-ar constata

faptul că acțiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelare la efectele

Deciziei nr. 1358 a Curții Constituționale, s-ar crea premisele unei situații

discriminatorii pentru recurent, prin raportare la situația altor persane ale

căror procese au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești

definitive anterior acestei decizii.

Recurentul

- pârât, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea instanței de apel

întrucât aceasta în mod greșit a dispus obligarea Statului Roman prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 5000 de euro

fără a avea in vedere Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale.

Astfel,

ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții

Constituționale, s-a constatat că „prevederea normativă a cărei

neconstituționalitate a fost constatata nu mai poate fi aplicată de nici un

subiect de drept încetându-si de drept efectul, pentru viitor”.

Arată

că, întrucât dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost

declarate neconstituționale trimiterile la acesta norma au rămas fără obiect.

Prin urmare litera a din art. 5 care constituia temeiul de drept al acțiunii,

nu mai exista deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional.

Susține

totodată că, la soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre

irevocabilă se aplică legea în vigoare la acel moment.

Învederează

instanței a observa că din punct de vedere al efectelor produse, există

identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau

abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală

este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația

de a aduce legea sau dispoziția legala în acord cu Constituția. Astfel,

consideră că în cauză sunt de reținut aserțiunile cu privire la aplicarea legii

civile in timp, din Decizia nr. 6 din 27 septembrie 1999 pronunțata de Curtea

Supremă de Justiție în cadrul recursului în interesul legii cu privire la

aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauza de utilitate publică în cazul cererilor având ca

obiect retrocedarea de bunuri imobile expropriate anterior intrării in vigoare

a acestei legi.

În

concluzie, recurentul - pârât arata că în speță se aplică legea în forma

dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă aceasta declarare

s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are

caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă

”

(forma legii după data la care

decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea

principiului aplicării imediate a legii civile.

Recurentul

- pârât arată argumentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010, referitor la această excepție de

neconstituționalitate, respectiv faptul că în ceea ce privește acordarea

despăgubirilor nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda

despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă; ca „a fortiori nu se

poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite

de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului

de a le acorda” și că „despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada

comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu

gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau masuri administrative”.

Or, despăgubirile

prevăzute de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

care au același scop ca si indemnizația prevăzuta de art. 4 din Decretul-lege

nr. 118/1990 nu pot fi considerate drepte, echitabile si rezonabile.

Consideră

că hotărârea instanței de apel este nelegală, având în vedere că această

dispoziție în baza căreia instanța a admis acțiunea reclamantului cu consecința

obligării Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de

5.000 de euro cu titlu de despăgubiri morale a fost declarata neconstituțională

de către Curtea Constituționala prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010.

Invocă

practică judiciară, respectiv decizii pronunțate de Curtea de Apel Craiova,

instanța reținând in motivarea acestora că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, având in vedere ca acestea au

fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, publicata in Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010,

suspendarea echivalând cu inexistenta normei juridice.

Totodată

Curtea de Apel Craiova a mai reținut ca in condițiile stabilite de art. 31

alin. (1) si (3) din Legea nr. 47/1992 si art. 147 alin. (4) din Constituție

decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legala este definitiva

si obligatorie, efectele sale se răsfrâng si in alte cauze, nu numai in cauza

in care a fost invocata excepția. Decizia este general obligatorie, opozabila

erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești si are putere numai pentru

viitor, ceea ce înseamnă ca după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate

in curs de soluționare sau care se vor soluționa in viitor.

În

consecința, concluzia care se impune este aceea ca dispoziția de lege declarata

neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investita cu soluționarea

unei acțiuni căreia i se aplica norma declarata neconstituțională care continua

soluționarea cauzei are obligația sa nu aplice in acea cauza dispozițiile

legale a căror neconstituționalitate a fost constatata prin decizia Curții

Constituționale.

Prin

urmare arată că în prezent nu mai exista un temei juridic pentru acordarea

daunelor morale, ca măsuri reparatorii.

Consideră

că prin Decretul lege nr. 118/1990 legiuitorul a stabilit condițiile și

cuantumul indemnizațiilor lunare astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 de ani de la adoptarea primei

reglementari cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate una

din valorile esențiale ale statului de drept.

Recurentul

- pârât arată că repararea prejudiciului moral suferit de reclamant a fost

acoperit prin despăgubirile acordate in baza Decretului Lege nr. 118/1990 si

care sunt acordate și în prezent reclamantului lunar, precum si prin alte

drepturi de care aceasta beneficiază in baza alin. (1) si (2) al art. 6 din

același decret, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite

de persoanele persecutate in perioada comunista este nu atât repararea

prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate intr-o situație

similara cu cea avuta anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme

reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși

recunoașterea si condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu

care reiese din actele normative interne, fiind in deplina concordanta cu

recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Referitor

la incidența art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, recurentul -

pârât susține că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului sau a

executivului în vederea influențării soluționării litigiului de natură să aducă

atingere principiului preeminentei dreptului și noțiunii de proces echitabil,

ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său este o autoritate

publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției,

iar pe de alta parte, intervenția a avut loc în principal, așa cum s-a reținut

anterior pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat de către

autoritatea cu competente în această materie, contrar normelor de tehnica

legislativa si principiilor.

În acest

sens arată că însăși jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului admite

o atare intervenție, în acele situații de excepție în care există motive extrem

de importante de interes general „umplerea unui vid juridic

”

, adică îndreptarea unei situații

create printr-o eroare sau lacuna a legiuitorului ( cauza Zielinski, Pradal,

Gonzales si alții împotriva Franței , hotărârea din 28 octombrie 1999, cauza

Eeg - Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, Hotărârea din 10 noiembrie 2005).

Recurentul

- pârât mai arată că nu se poate retine existenta unei „speranțe legitime” a

reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului

moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar devenit

iluzorie, sens în care trebuie avută în vedere jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului în privința conținutului de speranță legitimă, în sensul ca aceasta

este legata de modul in care o cerere de chemare in judecată poate fi

soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranța trebuie sa aibă o

bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil

justificat intr-o norma de drept cu o bază legală solidă.

Î

n această situație dreptul la despăgubiri

nu se năștea ex lege (automat), ci era supus condiției de a formula o cerere și

de a fi admisă aceasta cerere de autoritatea judiciara competenta; petentul nu

putea astfel sa aștepte ca dreptul sau la despăgubiri se va materializa tară

urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei

perioade de timp și în cursul căreia autoritățile trebuiau sa verifice daca

petentul îndeplinea condițiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate

retine ca un act legislativ , care la scurt timp după emiterea lui, a fost

contestat ca fiind contrar principiilor constituționale esențiale și a fost găsit

ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă

în sensul jurisprudenței CEDO.

Dispoziția

legala referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a

unui mecanism ad hoc, extraordinar și nici nu a fost abrogată de legiuitor,

neputându-se invoca o procedură neechitabila, prin schimbarea normelor legale

în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții

legale si-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea

controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate

vorbi despre faptul ca speranța legitimă ar fi devenit iluzorie, sens în care

invocă cauza Slavov contra Bulgariei, cât timp instanța de contencios european

a reținut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a

dobândi un bun, statul dispunând de o marja de apreciere în reglementarea

mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor

produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte,

este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât

atenuarea vechilor încălcări ale drepturilor omului să nu creeze noi

nedreptăți.

În

consecință, având în vedere că actualul cadru legal nu mai permite acordarea

despăgubirilor morale, în condițiile fostei litere a de la art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009, nici pentru condamnări politice nici pentru masuri

administrative cu caracter politic, recurentul - pârât arată că soluția care se

impune este aceea că instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni are

obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror

neconstituționalitate a fost constată prin decizia Curții Constituționale.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reține

următoarele:

Recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este

fondat, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii

de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 221/2009.

Problema

de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din

15 noiembrie 2010.

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de

la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin.

(4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de

la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema

dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a

stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv,

art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul

la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii

fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel,

s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru

obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și,

atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire {fada

pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale,

decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu

un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

În

considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub

aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6

par. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. în acest

sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional,

ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

În ceea

ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție,

înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii

judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre

existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Înalta

Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în

cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să

intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12

adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de

discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu

fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor

Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de

proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de

sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de

lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei

Curții Constituționale).

Având în

vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în

interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul

prezentei cauze nu poate fi decât respingerea capătului de cerere privind

daunele morale, în condițiile în care se constată că, în speță, la data

publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de

toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii

nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de

apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de

lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios

constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile

formulate de recurentul - pârât pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac

aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Întrucât

la data judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care

reclamantul și-a fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, această

cerere se impunea a fi respinsă, ceea ce justifică, în urma admiterii apelului

pârâtului, schimbarea în tot a sentinței pe acest considerent și respingerea

acțiunii formulate de reclamant, ca nefondată.

Recursul

declarat de reclamant este nefondat.

Astfel,

în raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate

de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în

totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de

evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a

acestora a rămas fără temei de drept.

Împrejurarea

că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul

analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt

și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din

prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept,

iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra

chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Susținerile

recurentului reclamant relative la aplicarea Convenției Europene a Drepturilor

Omului, a Declarației Universale a Drepturilor Omului și a Rezoluțiilor

menționate în motivele de recurs urmează a fi înlăturate, față de argumentele

detaliate care au justificat admiterea recursului pârâtului și care nu se mai

impune a fi reluate.

În materia

daunelor morale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

problema contrari etății reglementării naționale în raport cu Convenția

Europeană a Drepturilor Omului a format obiectul unui recurs în interesul

legii, soluționat în sensul anterior arătat (prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de casație și Justiție), astfel

încât o nouă analiză pe același aspect nu mai este posibilă.

Pentru

aceste considerente, față de prevederile art. 312 și art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 74/ A din 01

martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, și va modifica în parte decizia, în sensul

că va schimba în tot Sentința civilă nr. 903 din 23 iunie 2010 a Tribunalului

București, secția a V a civilă, și va respinge acțiunea reclamantului

;

va menține celelalte dispoziții ale

deciziei. Totodată, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.P.

împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

împotriva deciziei civile nr. 74/ A din 01 martie 2011 a

Curții

de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Modifică

în parte decizia în sensul că schimbă în tot Sentința civilă nr. 903 din 23

iunie 2010 a Tribunalului București, secția a V a civilă, și respinge acțiunea.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.P. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 08 iunie 2012.