ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4233/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 74/ A din 1 martie 2011 în majoritate, a admis apelul apelantului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Sentinței civile nr. 903 din 23 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 51332/3/2009. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că suma la care a fost obligat pârâtul către reclamant este în cuantum de 5000 euro. În unanimitate, a respins ca nefondat apelul apelantului-reclamant B.P.

împotriva aceleiași sentințe. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 31 decembrie 2009, sub nr. 51332/3/2009, reclamantul B.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea sa prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-27 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin Hotărârea nr. 2430 din 30 martie 1991 a Comisiei pentru Aplicarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului-lege nr. 118/1990, s-a constatat calitatea reclamantului de deținut politic și s-au stabilit în favoarea sa drepturile prevăzute de această lege. Prin Decizia nr. 1044 din 07 iunie 2007 Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, i-a recunoscut reclamantului calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 214/1999.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 5 si următoarele din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009. Prin sentința civilă nr. 903 din 23 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V- a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul B.P., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic. Prima instanță a reținut că la data de 18 iunie 1951, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, reclamantul B.P. a fost dislocat din zona frontierei de vest și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Frumușița, jud. Galați.

Restricțiile domiciliare i-au fost ridicate reclamantului după 4 ani, prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955. Prin hotărârea nr. 2430 din 30 aprilie 1991 emisă de Comisia pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 s-a stabilit că perioada de la 18 iunie 1951 la 27 iulie 1955 cât reclamantul a avut domiciliu obligatoriu, respectiv 4 ani,o lună și 9 zile constituie vechime în muncă. Prin aceeași hotărâre i s-a acordat reclamantului o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an în care a fost lipsit de libertate,adică suma de 822 lei lunar. Potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,măsura luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a M.A.I.

reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic. Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,precum și,după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată,în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii,obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Având în vedere situația de fapt reținută mai sus și dispozițiile legale amintite, tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic luată față de acesta.

În ceea ce privește prejudiciul moral reclamat, tribunalul a apreciat că o cuantificare exactă a acestuia nu poate fi realizată ținând cont de natura nepatrimonială a acestuia. Pe de altă parte s-a reținut că legea nu stabilește criterii de individualizare a prejudiciului și nici un cuantum maxim al daunelor ce pot fi acordate. În aceste condiții, revine instanței rolul de a stabili cuantumul daunelor morale acordate în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei. Stabilirea daunelor morale se face prin apreciere,ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic,importanța valorilor lezate și măsura în care au fost lezate aceste valori,intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile,pe o bază echitabilă,ceea ce exclude ideea ca prin suma stabilită ca despăgubire să i se creeze celui în cauză posibilitatea de câștig nejustificat. În speță, tribunalul a avut in vedere faptul că măsura administrativă luată față de reclamant,constând în mutarea forțată într-o altă localitate și stabilirea unui domiciliu obligatoriu a fost de natură să lezeze valori morale esențiale ale reclamantului, fiindu-i afectată situația socială și familială, imaginea și sursele de venit. Astfel,reclamantul a fost pus într-o situație umilitoare, fiindu-i afectată imaginea în societate,relațiile cu prietenii,cu apropiații,a fost lipsit de posibilitatea de a-și câștiga existența și de a avea condițiile necesare unui trai decent(o locuință corespunzătoare,hrană adecvată,servicii medicale,acces la cultură),toate acestea pe o perioadă destul de îndelungată(peste 4 ani).

Îngrădirea dreptului la libertate al reclamantului a avut repercusiuni asupra vieții acestuia și după momentul încetării măsurii,fiindu-i restrânsă,datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989 posibilitatea de a progresa pe scara socială și profesională,de a dobândi un statut potrivit așteptărilor sale. La stabilirea cuantumului despăgubirii,tribunalul a reținut și faptul că reclamantul a mai beneficiat de măsuri reparatorii,constând în indemnizația primită în temeiul decretului-lege nr. 118/1990, în sumă de 822 lei pe lună. Concluzionând, tribunalul a apreciat că acordarea unor despăgubiri în cuantum de 10.000 euro reclamantului constituie o reparație echitabilă și suficientă a prejudiciului moral suferit de acesta,în deplin acord cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valorile de care acesta a fost privat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Curtea a reținut următoarele: Asupra apelului declarat în cauză de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea în majoritate a reținut că acesta este fondat doar sub aspectul criticilor formulate privitor la cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului. Referitor la primul motiv de apel invocat de Statul Roman, prin care se susține ca beneficiari ai dreptului prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009 sunt doar cei care au fost condamnați, nu si cei supuși masurilor administrative cu caracter politic, instanța de apel a apreciat că acest motiv este nefondat.

Astfel, termenul „condamnare ” din art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost folosit de legiuitor in sens generic, acesta desemnând atât condamnările politice stricto sensu, in sensul de pedepse penale, cat si masurile administrative cu caracter politic. De altfel, caracterul unitar al reglementarii celor doua tipuri de masuri reiese din partea introductiva a art. 5 alin. (1), unde sunt desemnați beneficiarii dispozițiilor cuprinse in respectivul articol, respectiv „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv...”.

Curtea a analizat și critica pârâtului privind cuantumul despăgubirilor acordate din perspectiva criteriilor generale de evaluare si din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 referitoare la drepturile acordate in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. Astfel, instanța de apel a reținut că este evident că măsura administrativă la care reclamantul a fost supus i-a provocat acestuia suferințe fizice si psihice, prin lipsirea de libertatea de circulație, prin condițiile de viață precare în care a fost silit să trăiască împreuna cu familia, prin izolarea impusă de autorități față de restul comunitarilor din zonă, față de rude și prieteni, prin împiedicarea instruirii, alegerii ocupației si locului de munca.

De asemenea, chiar după ridicarea măsurii, viața socială și profesională a reclamantului a fost afectată, fiind cunoscut că în perioada respectivă a face parte din categoria supusa măsurii domiciliului obligatoriu constituia un stigmat social si profesional. Prin urmare, la determinarea cuantumului despăgubirilor instanța a ținut seama atât de valorile lezate, acestea fiind dreptul la libertate sub toate aspectele - fizic, de alegere a domiciliului, de alegere a relațiilor sociale, de alegere a ocupației și locului de munca, dreptul la onoare, demnitate, reputație și imagine publică, cât și de împrejurarea ca lezarea unora din aceste drepturi, cu excepția celui la liberate, a continuat în timp și după ridicarea măsurii, datorită stigmatului social și profesional pe care îl lasă luarea unei astfel de măsuri.

Instanța de apel a avut în vedere și faptul că, datorită împrejurării că măsura a fost aplicată reclamantului când acesta avea vârsta de 31 ani, încetând când acesta avea vârsta de 35 ani, efectele au fost grave având în vedere că la acea vârstă acesta ar fi putut avea o viață socială de care a fost privat cu consecințe grave pentru acesta; a menționat și perspectiva stigmatului social și profesional aplicat reclamantului chiar ulterior ridicării măsurii administrative în considerarea măsurii ce îi fusese aplicată cu ani în urmă, stigmat care totuși s-a diminuat de-a lungul timpului, precum și perspectiva modului în care reclamantul a fost afectat emoțional de măsura ce îi fusese aplicată, și aceasta consecință fiind însă diminuată de trecerea anilor.

Curtea de Apel a ținut seama și de sumele pe care reclamantul, în calitate de urmaș al soțului său, începând cu 2007 le-a primit în temeiul Decretului nr. 118/1990. În prezenta cauză nu se poate considera că simpla recunoaștere, prin lege sau prin hotărâre judecătorească, a abuzurilor la care reclamantul a fost supus ar fi de natură să repare în totalitate prejudiciile morale suferite de acesta, întrucât aceasta recunoaștere este mult prea îndepărtată în timp față de momentul aplicării măsurii. Instanța de apel, în raport de prevederile O.U.G.

nr. 62/2010 art. 5 alin. (1) lit. a) care prevăd un cuantum maxim de 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic, de gravitatea măsurii administrative cu caracter politic aplicată reclamantului - domiciliu obligatoriu de 4 ani si 1 luna, de faptul că efectele emoționale, sociale si profesionale asupra reclamantului se estompaseră deja într-o oarecare măsură, precum și în raport de despăgubirile deja primite în temeiul Decretului nr. 118/1990, a apreciat că cuantumul despăgubirilor stabilit de prima instanța este prea mare. Referitor la criticile formulate de apelantul reclamant B.P.

privind cuantumul despăgubirilor acordate, în sensul că acestea sunt disproporționat de mici în raport cu toate suferințele la care reclamantul a fost supus datorită măsurii administrative cu caracter politic ce i-a fost aplicată, instanța de apel a arătat că este de necontestat că măsura respectivă a afectat viața familiei reclamantului, însă în prezenta cauză nu sunt analizate decât consecințele suferite strict de către reclamant și modul în care aceste suferințe i-au afectat acestuia dezvoltarea ulterioară, precum și consecințele în plan social ale măsurii, iar toate acestea nu pot fi analizate decât ținând seama de vârsta pe care reclamantul o avea la acel moment. Totodată, s-a arătat că, ceea ce se cuantifică prin hotărârea judecătoreasca nu sunt aceste suferințe, ci despăgubirile de ordin patrimonial prin care sa se aducă o satisfacție compensatoare.

Or, din aceasta perspectivă, determinarea cuantumului despăgubirilor bănești trebuie să se realizeze ținându-se seama de toate reparațiile de ordin moral si patrimonial ce au fost acordate în considerarea reparării prejudiciilor cauzate prin măsura administrativa cu caracter politic.

Astfel, instanța de apel a ținut seama de faptul că a avut loc deja o condamnare publică a regimului comunist, că prin Hotărârea nr. 2430/1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege 118/1990 i-a fost recunoscut reclamantului dreptul la o indemnizație lunară de care a beneficiat până în prezent, că prin decizia nr. 1044 din 07 iunie 2007 s-a acordat reclamantului calitatea de „luptător in rezistenta anticomunista ” , că atât Decretul nr. 118/1990, cât și Legea nr. 221/2009 au recunoscut caracterul politic și abuziv al măsurilor de natura celei la care a fost supus și reclamantul, toate acestea fiind de natura sa compenseze deja în parte suferințele morale ale reclamantului.

În plus, s-a mai arătat că efectele în plan social ale măsurii începuseră să se atenueze încă înainte de 1989, ele încetând complet odată cu Revoluția din decembrie 1989. În concluzie, Curtea de Apel a apreciat că sunt neîntemeiate criticile formulate de reclamant cu privire la cuantumul despăgubirilor stabilit de către prima instanță și că, dimpotrivă, acest cuantum este prea mare în raport cu toate criteriile reținute mai sus, impunându-se a fi diminuat ca urmare a admiterii apelului formulat de Statul Roman. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul B.P. cât și pârâtul Statul Român prin M.F.P. Recurentul - reclamant, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia pronunțată de instanța de apel cu privire la cuantumul acordat cu titlu de daune morale pentru suferințele îndurate prin condamnarea abuzivă, daune pe care le consideră mult prea mici în raport de suferințele prin care a trecut.

Despre îmbogățirea tară justă cauză invocată de Statul Român, nici nu poate fi vorba, dar a considera că suma acordată este suficientă, în opinia sa echivalează cu o nouă condamnare, motivat de faptul că au fost acordate daune în alte cauze similare, mult mai consistente. Recurentul - reclamant consideră ca se impunea acordarea unei sume mult mai mari având în vedere măsurile abuzive Ia care a fost supus, faptul că daunele morale suferite sunt imense, și numai sub aspectul că pentru o perioadă de 4 ani libertatea de mișcare sau dreptul de liberă circulație i-a fost abuziv încălcate, fără celelalte repercusiuni colaterale. Arată că, indubitabil, nu există un echivalent pecuniar al suferinței morale, însă instanța de apel trebuia să țină seama de toate cele expuse în acțiune, de realitățile crude din acele vremuri, dar arhicunoscute, fiind de notorietate perioada la care se face referire.

Recurentul-reclamant consideră că, instanța de apel, în reaprecierea cuantumului daunelor morale, ar fi trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supus. În raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune si luarea in considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, mai ales acestea fiind de notorietate, ceea ce impune si existent unei anumite eventualități de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari eventualități, fiind totuși necesar sa fie avute in vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, care sunt consecințele negative suportate, sub aspect fizic si psihic suportat, precum si urmările produse prin aceasta lezare a celui care se considera victima măsurii luate.

Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Recurentul - reclamant invocă soluțiile CEDO, respectiv cauza Niță contra României (în care CEDO a hotărât că pentru doar 4 zile de reținere abuzivă Statul Român să fie obligat la plata sumei de 7 000 euro către petent), cauza Bursuc contra României (CEDO a hotărât să acorde petentului suma de 10 000 euro pentru-3 zile de reținere ilegală și o lună internare în spital, ceea ce diferă mult cu cei 4 ani la care recurentul a fost supus în regimul anterior, iar condițiile sunt de necomparat), cauza Barbu Anghelescu contra României ( pentru 10 zile de reținere s-au acordat 7 000 euro).

Se arată că asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impusă și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii. Practica neunitară este sancționată de CEDO, iar jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancționată.

Consideră că s-ar încălca prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994. Invocă cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marea Britanie în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art.14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele fata de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. În ceea ce privește garanția egalității armelor, arată că în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui echilibru între interesele părților.

Or. câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârâtul este Statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitate cu normele constituționale, apreciază că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din CEDO. Invocă hotărârea dată recent (10 februarie 2010) de CEDO, pronunțata în cauza Klaus si lori Kiladze contra Georgiei.

Prin urmare, cată vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând astfel acest act normativ, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Masurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generala a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, consideră că avem o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unui proceduri echitabile.

Recurentul - reclamant arată că autoritățile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, atunci când este în joc o chestiune de interes general, să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență, iar dacă acest fapt nu s-a întâmplat, subliniază faptul că o astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudența sa, reținând că incertitudinea - indiferent că este de natura legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului (vezi, mutatis mutandis, Broniowschi împotriva Poloniei). Niciuna din dispozițiile invocate de Curtea Constituționala nu prevede un efect retroactiv al deciziei prin care este declarată neconstituționalitatea unei dispoziții legale.

Dimpotrivă, se prevede expres ca o astfel de decizie are efecte numai pentru viitor. Arată că în mod corect a reținut Curtea de Apel că, aplicarea în continuare a legii de drept substanțial de la data introducerii acțiunii nu contravine principiului aplicării imediate a legii civile noi, în cauză nefiind vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi, ci de constatarea neconstituționalității unui articol din lege. Susține considerentele reținute de instanța de apel conform cărora, dacă s-ar constata faptul că acțiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelare la efectele Deciziei nr. 1358 a Curții Constituționale, s-ar crea premisele unei situații discriminatorii pentru recurent, prin raportare la situația altor persane ale căror procese au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive anterior acestei decizii.

Recurentul - pârât, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea instanței de apel întrucât aceasta în mod greșit a dispus obligarea Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 5000 de euro fără a avea in vedere Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Astfel, ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, s-a constatat că „prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatata nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept încetându-si de drept efectul, pentru viitor”. Arată că, întrucât dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale trimiterile la acesta norma au rămas fără obiect.

Prin urmare litera a din art. 5 care constituia temeiul de drept al acțiunii, nu mai exista deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional. Susține totodată că, la soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă se aplică legea în vigoare la acel moment. Învederează instanței a observa că din punct de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legala în acord cu Constituția.

Astfel, consideră că în cauză sunt de reținut aserțiunile cu privire la aplicarea legii civile in timp, din Decizia nr. 6 din 27 septembrie 1999 pronunțata de Curtea Supremă de Justiție în cadrul recursului în interesul legii cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea de bunuri imobile expropriate anterior intrării in vigoare a acestei legi. În concluzie, recurentul - pârât arata că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă aceasta declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă ” (forma legii după data la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.

Recurentul - pârât arată argumentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, referitor la această excepție de neconstituționalitate, respectiv faptul că în ceea ce privește acordarea despăgubirilor nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă; ca „a fortiori nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda” și că „despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau masuri administrative”.

Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 care au același scop ca si indemnizația prevăzuta de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 nu pot fi considerate drepte, echitabile si rezonabile.

Consideră că hotărârea instanței de apel este nelegală, având în vedere că această dispoziție în baza căreia instanța a admis acțiunea reclamantului cu consecința obligării Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 5.000 de euro cu titlu de despăgubiri morale a fost declarata neconstituțională de către Curtea Constituționala prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Invocă practică judiciară, respectiv decizii pronunțate de Curtea de Apel Craiova, instanța reținând in motivarea acestora că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, având in vedere ca acestea au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicata in Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, suspendarea echivalând cu inexistenta normei juridice.

Totodată Curtea de Apel Craiova a mai reținut ca in condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) si (3) din Legea nr. 47/1992 si art. 147 alin. (4) din Constituție decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legala este definitiva si obligatorie, efectele sale se răsfrâng si in alte cauze, nu numai in cauza in care a fost invocata excepția. Decizia este general obligatorie, opozabila erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești si are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă ca după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate in curs de soluționare sau care se vor soluționa in viitor.

În consecința, concluzia care se impune este aceea ca dispoziția de lege declarata neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investita cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarata neconstituțională care continua soluționarea cauzei are obligația sa nu aplice in acea cauza dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatata prin decizia Curții Constituționale. Prin urmare arată că în prezent nu mai exista un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii. Consideră că prin Decretul lege nr. 118/1990 legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementari cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate una din valorile esențiale ale statului de drept.

Recurentul - pârât arată că repararea prejudiciului moral suferit de reclamant a fost acoperit prin despăgubirile acordate in baza Decretului Lege nr. 118/1990 si care sunt acordate și în prezent reclamantului lunar, precum si prin alte drepturi de care aceasta beneficiază in baza alin. (1) si (2) al art. 6 din același decret, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate in perioada comunista este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate intr-o situație similara cu cea avuta anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea si condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind in deplina concordanta cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Referitor la incidența art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, recurentul - pârât susține că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului sau a executivului în vederea influențării soluționării litigiului de natură să aducă atingere principiului preeminentei dreptului și noțiunii de proces echitabil, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de alta parte, intervenția a avut loc în principal, așa cum s-a reținut anterior pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat de către autoritatea cu competente în această materie, contrar normelor de tehnica legislativa si principiilor.

În acest sens arată că însăși jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului admite o atare intervenție, în acele situații de excepție în care există motive extrem de importante de interes general „umplerea unui vid juridic ” , adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacuna a legiuitorului ( cauza Zielinski, Pradal, Gonzales si alții împotriva Franței , hotărârea din 28 octombrie 1999, cauza Eeg - Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, Hotărârea din 10 noiembrie 2005). Recurentul - pârât mai arată că nu se poate retine existenta unei „speranțe legitime” a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar devenit iluzorie, sens în care trebuie avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința conținutului de speranță legitimă, în sensul ca aceasta este legata de modul in care o cerere de chemare in judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranța trebuie sa aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat intr-o norma de drept cu o bază legală solidă.

Î n această situație dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege (automat), ci era supus condiției de a formula o cerere și de a fi admisă aceasta cerere de autoritatea judiciara competenta; petentul nu putea astfel sa aștepte ca dreptul sau la despăgubiri se va materializa tară urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile trebuiau sa verifice daca petentul îndeplinea condițiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate retine ca un act legislativ , care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale esențiale și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul jurisprudenței CEDO.

Dispoziția legala referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad hoc, extraordinar și nici nu a fost abrogată de legiuitor, neputându-se invoca o procedură neechitabila, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale si-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre faptul ca speranța legitimă ar fi devenit iluzorie, sens în care invocă cauza Slavov contra Bulgariei, cât timp instanța de contencios european a reținut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marja de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor încălcări ale drepturilor omului să nu creeze noi nedreptăți.

În consecință, având în vedere că actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condițiile fostei litere a de la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, nici pentru condamnări politice nici pentru masuri administrative cu caracter politic, recurentul - pârât arată că soluția care se impune este aceea că instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni are obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constată prin decizia Curții Constituționale. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reține următoarele: Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este fondat, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 221/2009.

Problema de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire {fada pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. în acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea capătului de cerere privind daunele morale, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile formulate de recurentul - pârât pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Întrucât la data judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamantul și-a fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, această cerere se impunea a fi respinsă, ceea ce justifică, în urma admiterii apelului pârâtului, schimbarea în tot a sentinței pe acest considerent și respingerea acțiunii formulate de reclamant, ca nefondată. Recursul declarat de reclamant este nefondat. Astfel, în raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii. Susținerile recurentului reclamant relative la aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, a Declarației Universale a Drepturilor Omului și a Rezoluțiilor menționate în motivele de recurs urmează a fi înlăturate, față de argumentele detaliate care au justificat admiterea recursului pârâtului și care nu se mai impune a fi reluate.

În materia daunelor morale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, problema contrari etății reglementării naționale în raport cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului a format obiectul unui recurs în interesul legii, soluționat în sensul anterior arătat (prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de casație și Justiție), astfel încât o nouă analiză pe același aspect nu mai este posibilă. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 și art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 74/ A din 01 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, și va modifica în parte decizia, în sensul că va schimba în tot Sentința civilă nr. 903 din 23 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a V a civilă, și va respinge acțiunea reclamantului ; va menține celelalte dispoziții ale deciziei. Totodată, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.P. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 74/ A din 01 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Modifică în parte decizia în sensul că schimbă în tot Sentința civilă nr. 903 din 23 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a V a civilă, și respinge acțiunea. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.P. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 iunie 2012.