ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7733/2011

Asupra recursurilor constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 18 decembrie 2009, D.M. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit urmare a măsurii administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955, măsură dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, în conformitate cu dispozițiile art. 5 și următ. din Legea nr. 221/2009. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 459 din 1 aprilie 2010 a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.M.

în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pe pârât la plata către reclamant a echivalentului în lei a sumei de 3.000 euro, calculat la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune morale, ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 s-a dispus dislocarea reclamantului din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în Regiunea Galați, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură ridicată prin decizia nr. 6100/1955 a M.A.I.

Prevalându-se de dispozițiile art. 3 și art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a reținut că reclamantul este persoană îndreptățită la acordarea daunelor morale, iar la stabilirea cuantumului acestora a ținut seama și de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999. În ceea ce privește paguba suferită, prima instanță a constatat că prejudiciul, ca element primordial al răspunderii civile, reprezintă rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane.

Spre deosebire de prejudiciul patrimonial, care are un conținut economic și poate fi evaluat pecuniar, prejudiciul moral (daunele morale) reprezintă acele consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluabile în bani, care rezultă din încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, cum ar fi moartea persoanei, dureri fizice sau psihice, atingeri aduse onoarei, cinstei, demnității, restrângerea posibilităților ființei umane de a se bucura de plăcerile firești ale vieții, etc. Tribunalul a avut în vedere că prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, reclamantului i-au fost cauzate suferințe fizice și psihice, atingerea adusă onoarei și demnității sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată datorită izolării.

În acest sens, tribunalul a ținut seama și de faptul că perioada petrecută în comuna ... l-a împiedicat pe reclamant să desfășoare o activitate socială și profesională normală, să se realizeze din punct de vedere material și moral, să se bucure de plăcerile firești ale vieții. În consecință, în raport de situația de fapt menționată, tribunalul a apreciat că reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu moral evident, care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 3.000 euro, considerate ca necesare, suficiente și rezonabile pentru repararea prejudiciului.

La aprecierea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere atât faptul că reclamantul nu a fost condamnat, nu a executat o pedeapsă în detenție, ci doar i s-a stabilit un domiciliu obligatoriu într-o altă localitate, dar și faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinței morale, iar faptul recunoașterii prin Legea nr. 221/2009 și prin Decretul-lege nr. 118/1990 a caracterului politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparație morală de care a beneficiat reclamantul.

Este adevărat că legea sau jurisprudența nu oferă critici clare de cuantificare a daunelor morale, însă în materia daunelor morale, principiul refacerii integrale și a repunerii părților în situația anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească o alinare în condiții de viață mai confortabile, de a găsi anumite satisfacții de ordin moral în respectiva sumă, care să înlocuiască valoarea de care a fost privată.

Totodată, tribunalul a avut în vedere că potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, or, în speța dedusă judecății, reclamantul beneficiază din anul 1991 de o indemnizație acordată potrivit respectivului decret, care în momentul de față este de 849 RON, adică o sumă considerabilă acordată de Statul Român reclamantului numai în considerarea reparării prejudiciului pentru măsura stabilirii domiciliului obligatoriu (distinctă de suma primită ca pensie pentru limita de vârstă).

Tribunalul nu a primit susținerile reclamantului de obligare a pârâtului la plata unei sume de 250.000 euro, întrucât această sumă este una exorbitantă, iar acordarea de daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuțire pentru cel care le solicită, astfel încât suma de 3.000 euro acordată a fost apreciată ca fiind suficientă și rezonabilă. A arătat că daunele morale nu pot fi acordate în cuantumul solicitat de către reclamant, întrucât, pe de o parte, ar reprezenta o sumă mult mai mare decât venitul pe care l-ar putea obține un cetățean român mediu pe tot timpul vieții sale, iar, pe de altă parte, ar reprezenta un efort financiar al Statului Român mult prea mare față de posibilitățile economice concrete ale țării.

Mai mult decât atât, pe lângă indemnizația de 849 RON lunar pe care reclamantul o primește în baza Decretului-lege nr. 118/1990, acesta beneficiază în temeiul art. 8 din același act normativ de scutire de la plata impozitelor și a taxelor locale, precum și de alte drepturi. În consecință, pentru măsura administrativă constând în stabilirea domiciliului obligatoriu, reclamantul beneficiază deja de o indemnizație rezonabilă dar și de alte drepturi, ceea ce în opinia tribunalului a reprezentat un efort financiar deosebit al statului, suficient pentru a acoperi prejudiciul cauzat reclamantului.

Susținerile pârâtului în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor nu și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic nu au fost luate în considerare, având în vedere că respectivul text de lege dă posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral inclusiv pentru măsurile administrative cu caracter politic, iar interpretarea contrară ar lipsi legea de orice finalitate, cu atât mai mult cu cât la stabilirea cuantumului legiuitorul se face trimitere la indemnizația încasată în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 652 din 3 noiembrie 2010, prin care s-au respins ca nefondate apelurile declarate de părți împotriva sentinței tribunalului. Instanța de apel a constatat că este neîntemeiată susținerea că persoanele împotriva cărora s-au luat măsuri administrative cu caracter politic nu beneficiază de plata unor despăgubiri morale, întrucât prin modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010 se statuează expres asupra dreptului acestei categorii de persoane la acordarea daunelor morale. Asupra cuantumului despăgubirilor, critică ce se regăsește în ambele apeluri, curtea, în raport de probele aflate la dosar, a apreciat că tribunalul a pronunțat o soluție legală și temeinică, raportată la durata și circumstanțele măsurii administrative luate împotriva reclamantului.

Curtea a avut în vedere faptul că prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, reclamantului i-au fost cauzate suferințe fizice și psihice, împiedicându-l să desfășoare o activitate socială și profesională normală, să se realizeze din punct de vedere material și moral și i-a creat un sentiment accentuat de frustrare, determinat de traiul în izolare. Toate acestea conduc la reținerea unui prejudiciu personal nepatrimonial care impune acordarea unor daune morale, într-un cuantum suficient și rezonabil. La aprecierea cuantumului daunelor morale, curtea a avut în vedere atât limitările prevăzute prin O.U.G. nr. 62/2010, cât și împrejurarea că reclamantul a beneficiat și de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, conform Hotărârii nr. 1262 din 28 februarie 1991, aflată în dosarul de fond.

De asemenea, curtea a constatat că suma de 3000 euro stabilită de tribunal, a avut în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, astfel cum au fost acestea dovedite prin actele depuse la dosar. În materia daunelor morale, principiul refacerii integrale și repunerii părților în situația anterioară, nu are decât un caracter aproximativ, iar acordarea de daune morale, nu se poate transforma într-un mod de îmbogățire pentru cel care le solicită. Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri părțile. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., reclamantul D.M. a solicitat admiterea acestuia, modificarea în parte a deciziei atacate (respectiv doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale) și, pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

A arătat că se impune acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere măsurile abuzive la care a fost supus, daunele morale suferite fiind imense, chiar și numai sub aspectul că pentru o perioadă de 4 ani, libertatea de mișcare și dreptul de liberă circulație i-au fost abuziv încălcate, fără celelalte repercusiuni colaterale. A precizat astfel că, deși indubitabil nu există un echivalent pecuniar al suferinței morale, instanța de apel trebuia însă să țină seama de toate cele expuse prin acțiune, de realitățile crude ale vremurilor respective, fiind incontestabil și mai presus de orice probatorii, faptul că supunerea la un astfel de tratament i-a cauzat suferințe psihice imense, șocul resimțit fiind extrem, nicio persoană neputând fi ferită de repercusiunile negative aferente.

Deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea, reputația, nume, încrederea acordată în societate, libertatea de mișcare, dreptul la liberă circulație, motiv pentru care deși repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică problema dificilă a modului și a criteriilor de stabilire a indemnizației, aceasta trebuie să țină cont de importanța valorilor morale lezate. A considerat că în reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supus și nu a se limita a-și motiva respingerea apelului pentru faptul că nu s-a făcut dovada suferințelor și bolilor dobândite sau că fiecare este subiectiv în raport cu realitatea înconjurătoare.

A invocat în susținere jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile pronunțate în cauzele Niță contra României, Bursuc contra României, Barbu Anghelescu contra României. În raport de modificările suferite prin deciziile Curții Constituționale, în ceea ce privește declararea ca neconstituțional a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, după învestirea tribunalului cu o acțiune întemeiată pe prevederile respectivei legi, a arătat că înțelege să-și precizeze acțiunea, în sensul de a se avea în vedere la soluționarea cauzei, temeiurile de drept cuprinse la art. 20 din Constituția României, Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei, Rezoluția 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A solicitat astfel majorarea cuantumului daunelor morale acordate, arătând că au fost probate consecințele dăunătoare, instanța urmând a avea în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reală funcție reparatorie. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București a solicitat, prin motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor morale. A invocat prevederile Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care a fost declarat neconstituțional art. 5 din Legea nr. 221/2009, considerând astfel că trimiterile la respectivele norme au rămas fără obiect.

A înțeles a se prevala și de practica curților de apel, menționând o serie de decizii pronunțate în 17 și 18 noiembrie 2010, prin care s-au admis apelurile Statului Român, motivat de faptul că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional. A concluzionat că dispoziția legală declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, în prezent nemaiexistând un temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii. În subsidiar, a solicitat a se observa că suma acordată este exagerat de mare, instanța de apel neavând în vedere faptul că rațiunea dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă în primul rând în dezdăunarea celor nevinovați, iar în al doilea rând realizând o funcție preventivă.

Ținându-se seama de echivalentul real al consecințelor negative la care s-a făcut referire și al suferințelor suportate de reclamant, a solicitat a se cenzura cuantumul daunelor morale, prin aprecierea corectă a probelor și nu prin întemeierea doar pe prezumții. Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Referitor la criticile formulate vizând cuantumul daunelor morale, se vor analiza împreună din ambele recursuri. Astfel, situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate și care, față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reapreciate în faza de judecată a recursului, a relevat faptul că reclamantul a fost supus măsurii administrative cu caracter politic de strămutare și de stabilire a domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, prin decizia M.A.I.

nr. 200/1951. Se constată că în aprecierea asupra cuantumului daunelor morale trebuie ținut seama că în operațiunea jurisdicțională de cuantificare a unor asemenea despăgubiri nu se poate realiza o reparare integrală a prejudiciului produs, dată fiind natura valorilor lezate prin săvârșirea faptei. Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale. Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate și păstrând principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate. Fiind vorba de prejudicii morale ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate bănesc, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Faptul că reparația trebuie să fie una echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite dar și că ea nu se poate constitui în temei al îmbogățirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care, așa cum s-a menționat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral. Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească, dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

În raport de acestea, de perioada aplicării măsurii administrative cu caracter politic, de suferințele fizice și psihice încercate, ținând seama și de consecințele produse ulterior, pe plan social și profesional, Înalta Curte constată că daunele morale acordate de instanțele fondului respectă funcția compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri. Același principiu, al statuării în echitate în legătură cu daunele morale pretinse pentru încălcarea unor drepturi fundamentale protejate de Convenție se desprinde și din jurisprudența instanței de contencios european. Este adevărat că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, critică ce se constituie ca motiv de recurs al pârâtului, însă la data pronunțării deciziei de către instanța de apel, decizia Curții Constituționale nu fusese publicată în M. Of.

al României, pentru a deveni obligatorie și a-și produce efectele erga omnes. Pentru aceste considerente, statuând în echitate și respectând principiul justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate, între interesul particular și cel general, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul D.M. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București împotriva deciziei nr. 652 din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2011. Procesat de GGC - CL