ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7733/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7733/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 18 decembrie 2009, D.M. a solicitat, în

contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea

pârâtului la plata sumei de 250.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru

prejudiciul suferit urmare a măsurii administrative abuzive, cu caracter

politic, luate împotriva sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest și

stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 august

1955, măsură dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, în conformitate cu

dispozițiile art. 5 și următ. din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 459 din 1 aprilie 2010 a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul D.M. în contradictoriu cu Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pe pârât la plata către reclamant a

echivalentului în lei a sumei de 3.000 euro, calculat la cursul BNR din ziua

plății, reprezentând daune morale, ca urmare a aplicării măsurii administrative

cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie

1951 - 27 iulie 1955.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 s-a

dispus dislocarea reclamantului din zona frontierei de vest și stabilirea

domiciliului obligatoriu în Regiunea Galați, în perioada 18 iunie 1951 - 27

iulie 1955, măsură ridicată prin decizia nr. 6100/1955 a M.A.I.

Prevalându-se de

dispozițiile art. 3 și art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a

reținut că reclamantul este persoană îndreptățită la acordarea daunelor morale,

iar la stabilirea cuantumului acestora a ținut seama și de măsurile reparatorii

deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr.

214/1999.

În ceea ce privește

paguba suferită, prima instanță a constatat că prejudiciul, ca element

primordial al răspunderii civile, reprezintă rezultatul dăunător, de natură

patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective și

intereselor legitime ale unei persoane.

Spre deosebire de

prejudiciul patrimonial, care are un conținut economic și poate fi evaluat

pecuniar, prejudiciul moral (daunele morale) reprezintă acele consecințe

dăunătoare care nu pot fi evaluabile în bani, care rezultă din încălcarea

drepturilor personale nepatrimoniale, cum ar fi moartea persoanei, dureri fizice

sau psihice, atingeri aduse onoarei, cinstei, demnității, restrângerea

posibilităților ființei umane de a se bucura de plăcerile firești ale vieții,

etc.

Tribunalul a avut în

vedere că prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, reclamantului i-au

fost cauzate suferințe fizice și psihice, atingerea adusă onoarei și demnității

sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată datorită izolării.

În acest sens,

tribunalul a ținut seama și de faptul că perioada petrecută în comuna ... l-a

împiedicat pe reclamant să desfășoare o activitate socială și profesională

normală, să se realizeze din punct de vedere material și moral, să se bucure de

plăcerile firești ale vieții.

În consecință, în

raport de situația de fapt menționată, tribunalul a apreciat că reclamantului i

s-a cauzat un prejudiciu moral evident, care impune acordarea unor daune morale

în cuantum de 3.000 euro, considerate ca necesare, suficiente și rezonabile

pentru repararea prejudiciului.

La aprecierea

cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere atât faptul că

reclamantul nu a fost condamnat, nu a executat o pedeapsă în detenție, ci doar

i s-a stabilit un domiciliu obligatoriu într-o altă localitate, dar și faptul

că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinței morale, iar

faptul recunoașterii prin Legea nr. 221/2009 și prin Decretul-lege nr. 118/1990

a caracterului politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparație morală

de care a beneficiat reclamantul.

Este adevărat că

legea sau jurisprudența nu oferă critici clare de cuantificare a daunelor

morale, însă în materia daunelor morale, principiul refacerii integrale și a

repunerii părților în situația anterioară nu poate avea decât un caracter

aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească o

alinare în condiții de viață mai confortabile, de a găsi anumite satisfacții de

ordin moral în respectiva sumă, care să înlocuiască valoarea de care a fost

privată.

Totodată, tribunalul

a avut în vedere că potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, la

stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile

reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990, or, în speța dedusă judecății, reclamantul beneficiază din anul 1991

de o indemnizație acordată potrivit respectivului decret, care în momentul de

față este de 849 RON, adică o sumă considerabilă acordată de Statul Român

reclamantului numai în considerarea reparării prejudiciului pentru măsura

stabilirii domiciliului obligatoriu (distinctă de suma primită ca pensie pentru

limita de vârstă).

Tribunalul nu a

primit susținerile reclamantului de obligare a pârâtului la plata unei sume de

250.000 euro, întrucât această sumă este una exorbitantă, iar acordarea de

daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuțire pentru cel care

le solicită, astfel încât suma de 3.000 euro acordată a fost apreciată ca fiind

suficientă și rezonabilă.

A arătat că daunele

morale nu pot fi acordate în cuantumul solicitat de către reclamant, întrucât,

pe de o parte, ar reprezenta o sumă mult mai mare decât venitul pe care l-ar

putea obține un cetățean român mediu pe tot timpul vieții sale, iar, pe de altă

parte, ar reprezenta un efort financiar al Statului Român mult prea mare față

de posibilitățile economice concrete ale țării.

Mai mult decât atât,

pe lângă indemnizația de 849 RON lunar pe care reclamantul o primește în baza

Decretului-lege nr. 118/1990, acesta beneficiază în temeiul art. 8 din același

act normativ de scutire de la plata impozitelor și a taxelor locale, precum și

de alte drepturi.

În consecință, pentru

măsura administrativă constând în stabilirea domiciliului obligatoriu,

reclamantul beneficiază deja de o indemnizație rezonabilă dar și de alte

drepturi, ceea ce în opinia tribunalului a reprezentat un efort financiar

deosebit al statului, suficient pentru a acoperi prejudiciul cauzat

reclamantului.

Susținerile pârâtului

în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere că potrivit

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubirile

morale se acordă doar în cazul condamnărilor nu și în cazul aplicării unor

măsuri administrative cu caracter politic nu au fost luate în considerare,

având în vedere că respectivul text de lege dă posibilitatea acordării unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral inclusiv pentru măsurile administrative cu

caracter politic, iar interpretarea contrară ar lipsi legea de orice

finalitate, cu atât mai mult cu cât la stabilirea cuantumului legiuitorul se

face trimitere la indemnizația încasată în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

prin Decizia nr. 652 din 3 noiembrie 2010, prin care s-au respins ca nefondate

apelurile declarate de părți împotriva sentinței tribunalului.

Instanța de apel a

constatat că este neîntemeiată susținerea că persoanele împotriva cărora s-au

luat măsuri administrative cu caracter politic nu beneficiază de plata unor

despăgubiri morale, întrucât prin modificările aduse Legii nr. 221/2009 prin

O.U.G. nr. 62/2010 se statuează expres asupra dreptului acestei categorii de

persoane la acordarea daunelor morale.

Asupra cuantumului

despăgubirilor, critică ce se regăsește în ambele apeluri, curtea, în raport de

probele aflate la dosar, a apreciat că tribunalul a pronunțat o soluție legală

și temeinică, raportată la durata și circumstanțele măsurii administrative

luate împotriva reclamantului.

Curtea a avut în

vedere faptul că prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, reclamantului

i-au fost cauzate suferințe fizice și psihice, împiedicându-l să desfășoare o

activitate socială și profesională normală, să se realizeze din punct de vedere

material și moral și i-a creat un sentiment accentuat de frustrare, determinat

de traiul în izolare. Toate acestea conduc la reținerea unui prejudiciu

personal nepatrimonial care impune acordarea unor daune morale, într-un cuantum

suficient și rezonabil.

La aprecierea

cuantumului daunelor morale, curtea a avut în vedere atât limitările prevăzute

prin O.U.G. nr. 62/2010, cât și împrejurarea că reclamantul a beneficiat și de

dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, conform Hotărârii nr. 1262 din 28

februarie 1991, aflată în dosarul de fond.

De asemenea, curtea a

constatat că suma de 3000 euro stabilită de tribunal, a avut în vedere

circumstanțele concrete ale cauzei, astfel cum au fost acestea dovedite prin

actele depuse la dosar.

În materia daunelor

morale, principiul refacerii integrale și repunerii părților în situația

anterioară, nu are decât un caracter aproximativ, iar acordarea de daune

morale, nu se poate transforma într-un mod de îmbogățire pentru cel care le

solicită.

Împotriva acestei

ultime decizii au declarat recursuri părțile.

Prin motivele de

recurs, întemeiate pe dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.,

reclamantul D.M. a solicitat admiterea acestuia, modificarea în parte a

deciziei atacate (respectiv doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor

acordate cu titlu de daune morale) și, pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel

cum a fost formulată.

A arătat că se impune

acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere măsurile abuzive la care a

fost supus, daunele morale suferite fiind imense, chiar și numai sub aspectul

că pentru o perioadă de 4 ani, libertatea de mișcare și dreptul de liberă

circulație i-au fost abuziv încălcate, fără celelalte repercusiuni colaterale.

A precizat astfel că,

deși indubitabil nu există un echivalent pecuniar al suferinței morale,

instanța de apel trebuia însă să țină seama de toate cele expuse prin acțiune,

de realitățile crude ale vremurilor respective, fiind incontestabil și mai

presus de orice probatorii, faptul că supunerea la un astfel de tratament i-a

cauzat suferințe psihice imense, șocul resimțit fiind extrem, nicio persoană

neputând fi ferită de repercusiunile negative aferente.

Deportarea și

stabilirea domiciliului obligatoriu a condus la lezarea drepturilor

fundamentale, respectiv onoarea, reputația, nume, încrederea acordată în

societate, libertatea de mișcare, dreptul la liberă circulație, motiv pentru

care deși repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică problema

dificilă a modului și a criteriilor de stabilire a indemnizației, aceasta

trebuie să țină cont de importanța valorilor morale lezate.

A considerat că în reaprecierea

cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere

existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a

măsurilor abuzive la care a fost supus și nu a se limita a-și motiva

respingerea apelului pentru faptul că nu s-a făcut dovada suferințelor și

bolilor dobândite sau că fiecare este subiectiv în raport cu realitatea

înconjurătoare.

A invocat în

susținere jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv

hotărârile pronunțate în cauzele Niță contra României, Bursuc contra României,

Barbu Anghelescu contra României.

În raport de

modificările suferite prin deciziile Curții Constituționale, în ceea ce

privește declararea ca neconstituțional a art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, după învestirea tribunalului cu o acțiune întemeiată pe prevederile

respectivei legi, a arătat că înțelege să-și precizeze acțiunea, în sensul de a

se avea în vedere la soluționarea cauzei, temeiurile de drept cuprinse la art.

20 din Constituția României, Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei,

Rezoluția 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr.

40/34 din 29 noiembrie 1985, art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

A solicitat astfel

majorarea cuantumului daunelor morale acordate, arătând că au fost probate

consecințele dăunătoare, instanța urmând a avea în vedere principiul reparării

integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu

reală funcție reparatorie.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice

a municipiului București a solicitat, prin motivele de recurs întemeiate pe

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului și modificarea deciziei

atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar,

reducerea cuantumului daunelor morale.

A invocat prevederile

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care a fost declarat

neconstituțional art. 5 din Legea nr. 221/2009, considerând astfel că trimiterile

la respectivele norme au rămas fără obiect.

A înțeles a se

prevala și de practica curților de apel, menționând o serie de decizii

pronunțate în 17 și 18 noiembrie 2010, prin care s-au admis apelurile Statului

Român, motivat de faptul că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a fost

declarat neconstituțional.

A concluzionat că

dispoziția legală declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, în

prezent nemaiexistând un temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca

măsuri reparatorii.

În subsidiar, a

solicitat a se observa că suma acordată este exagerat de mare, instanța de apel

neavând în vedere faptul că rațiunea dispozițiilor cuprinse în Legea nr.

221/2009 constă în primul rând în dezdăunarea celor nevinovați, iar în al

doilea rând realizând o funcție preventivă.

Ținându-se seama de

echivalentul real al consecințelor negative la care s-a făcut referire și al

suferințelor suportate de reclamant, a solicitat a se cenzura cuantumul

daunelor morale, prin aprecierea corectă a probelor și nu prin întemeierea doar

pe prezumții.

Recursurile sunt

nefondate, urmând a fi respinse ca atare în considerarea argumentelor ce

succed.

Referitor la

criticile formulate vizând cuantumul daunelor morale, se vor analiza împreună

din ambele recursuri.

Astfel, situația de

fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor

administrate și care, față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot

fi reapreciate în faza de judecată a recursului, a relevat faptul că

reclamantul a fost supus măsurii administrative cu caracter politic de

strămutare și de stabilire a domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie

1951 - 27 iulie 1955, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Se constată că în

aprecierea asupra cuantumului daunelor morale trebuie ținut seama că în

operațiunea jurisdicțională de cuantificare a unor asemenea despăgubiri nu se

poate realiza o reparare integrală a prejudiciului produs, dată fiind natura

valorilor lezate prin săvârșirea faptei.

Scopul acordării

daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale

pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale.

Este motivul pentru

care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate și păstrând

principiul proporționalității și justului echilibru între natura valorilor

lezate și sumele acordate.

Fiind vorba de

prejudicii morale ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani,

întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate bănesc, existând practic

o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul

patrimonial al despăgubirii.

Faptul că reparația

trebuie să fie una echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor

nesocotite dar și că ea nu se poate constitui în temei al îmbogățirii, întrucât,

în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care,

așa cum s-a menționat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv

și moral.

Prin urmare, chiar

dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora

îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are posibilitatea să

aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească, dacă și în ce

cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral

produs.

În raport de acestea,

de perioada aplicării măsurii administrative cu caracter politic, de

suferințele fizice și psihice încercate, ținând seama și de consecințele

produse ulterior, pe plan social și profesional, Înalta Curte constată că

daunele morale acordate de instanțele fondului respectă funcția compensatorie

morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri.

Același principiu, al

statuării în echitate în legătură cu daunele morale pretinse pentru încălcarea

unor drepturi fundamentale protejate de Convenție se desprinde și din

jurisprudența instanței de contencios european.

Este adevărat că

dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate

neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, critică ce

se constituie ca motiv de recurs al pârâtului, însă la data pronunțării

deciziei de către instanța de apel, decizia Curții Constituționale nu fusese

publicată în M. Of. al României, pentru a deveni obligatorie și a-și produce

efectele erga omnes.

Pentru aceste

considerente, statuând în echitate și respectând principiul justului echilibru

între natura valorilor lezate și sumele acordate, între interesul particular și

cel general, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor

respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul D.M. și de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice

a municipiului București împotriva deciziei nr. 652 din 3 noiembrie 2010 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 noiembrie 2011.

Procesat

de GGC - CL