ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3257/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3257/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, sub

nr. 16433/3/2010, reclamantul D.T. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei

de 250.000 euro, reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor

administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva mamei sale D.V.,

prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu

în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin decizia M.A.I. nr.

200/1951 și ridicată prin decizia nr. 6100/1955, conform dispozițiilor art. 5

și urm; din Legea nr. 221/2009, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor

de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat în esență că, prin decizia M.A.I. sus menționată mama sa a fost

strămutată din zona frontierei de vest în comuna Brateș, județul Galați,

stabilindu-se totodată și domiciliul obligatoriu în această localitate până la

data de 27 iulie 1955.

Totodată, prin acțiunea înregistrată,

pe rolul . Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, sub nr. 16434/3/2010

reclamantul D.T. a solicitat despăgubiri morale în sumă de 250.000 euro și ca

urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva

tatălui său D.G. prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea

domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură

luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin decizia nr. 6100/1955,

conform dispozițiilor art. 5 și urm. din Legea nr. 221/2009, motivarea acțiunii

fiind identică cu cea care face obiectul prezentului dosar.

La termenul din data de 18 octombrie 2010,

Tribunalul, în temeiul art. 164 C. proc. civ. a dispus conexarea Dosarului nr.

16434/3/2010 al Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, la prezentul dosar,

având în vedere că cele două cauze au aceleași părți și obiect, cu precizarea

că în Dosarul nr. 16434/3/2010 al Tribunalului București, secția a IlI-a civilă,

reclamantul solicită despăgubiri în numele tatălui său, iar în prezentul dosar

reclamantul solicită despăgubiri pentru mama sa.

Prin sentința civilă nr. 1406 din 18

octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a

admis în parte acțiunea principală și cererea conexă formulată de reclamantul D.T.,

în contradictoriu cu pârâtul Statui Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a

fost obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în lei a sumei

de 500 euro, calculat la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune morale

suferite ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic a

stabilirii domiciliului obligatoriu față de mama reclamantului, D.V. în

perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955 și a fost obligat pârâtul la către

reclamant a echivalentului în lei a sumei de 500 euro, calculat la cursul BNR

din ziua plății, reprezentând daune morale suferite ca urmare a aplicării

măsurii administrative cu caracter politic a stabilirii domiciliului

obligatoriu față de tatăl reclamantului D.G. în aceeași perioada.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 3 și art. 5 lit. a)

din Legea nr. 221/2009, constatând ca reclamantul este îndreptățit la acordarea

daunelor morale.

S-a avut în vedere că prin măsura stabilirii

domiciliului obligatoriu autorilor, reclamantului i-au fost cauzate suferințe

fizice și psihice, atingerea adusă onoarei și demnității sale ca persoană,

sentimentul de frustrare accentuată datorită izolării, că perioada petrecută în

comuna Brateș i-a împiedicat pe părinții reclamantului să desfășoare o

activitate socială și profesională normală, să se realizeze din punct de vedere

material și moral, să se bucure de plăcerile firești ale vieții.

Tribunalul a apreciat ca se impune

acordarea unor daune morale în cuantum de 500 euro pentru acțiunea principală

și 500 euro pentru acțiunea conexă, sume care au fost considerate necesare,

suficiente și rezonabile pentru repararea prejudiciului reclamantului.

S-a mai apreciat ca daunele morale nu

pot fi acordate în cuantumul de 250.000 euro solicitat de către reclamant

pentru fiecare acțiune (500.000 euro în total) întrucât, pe de o parte, ar

reprezenta chiar o sumă mult mai mare decât venitul pe care l-ar putea obține

un cetățean român mediu pe tot timpul vieții sale, iar pe de altă parte, ar

reprezenta un efort financiar al statului român mult prea mare față de

posibilitățile economice concrete ale României.

De asemenea, tribunalul nu a avut în

vedere disp. O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a modificat art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, apreciind că acestea nu se pot aplica proceselor

deja înregistrate dar nesoluționate, întrucât în caz contrar s-ar încălca

principiul neretroactivității legii civile, prevăzut de art. 1 C. civ.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamantul D.T., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Public

și Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Tribunalul București.

În motivarea apelului declarat,

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că,

dată fiind incidența în cauză a deciziei referitoare la excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a), teza întâi din

Legea nr. 221/2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 761 la data de 15

noiembrie 2010, nu mai pot fi acordate despăgubiri cu titlu de daune morale.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a arătat că, întrucât art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 în baza cărora instanța de fond a acordat despăgubiri morale

reclamantului au fost declarate de către Curtea Constituționala prin Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, ca fiind neconstituționale, sentința instanței

de fond este nelegală și se impune schimbarea sentinței, în sensul respingerii

acțiunii ca neîntemeiate.

În subsidiar, apelantul pârât a

solicitat reducerea cuantumului daunelor morale, apreciind ca suma de 1.000

euro este exagerat de mare, ținându-se seama de echivalentul real al

consecințelor negative si al suferințelor suportate de autorii reclamantului.

În motivarea apelului, reclamantul D.T.

a criticat hotărârea tribunalului sub aspectul cuantumului despăgubirilor,

considerând că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere

măsurile abuzive la care au fost supuși autorii săi.

Cu privire la declararea

neconstituționalității art. 5 alin. (1) din Legea 221/2007, apelantul reclamant

a arătat ca, în cauzele de față, Curtea Constituțională, nerespectând propriile

decizii, uita că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare,

ce-i drept, pe alt temei de drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la

acel moment, și care sunt beneficiari ai indemnizațiilor conferite de Decretul-lege

nr.118/1990.

Mai mult, apelantul reclamant

consideră că sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor

Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin

Legea nr.30/ 1994.

Apelantul invocă dispozițiile art. 20

din Constituția României, în raport de care, statuările Curții Europene a

Drepturilor Omului de la Strasbourg, au prioritate față de cele ale Curții

Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.

Prin decizia nr. 416/ A din 14 aprilie

2011, Curtea de Apel București a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamantul

D.T., a admis apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Tribunalul București, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că

a respins cererea principală și cererea conexă, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

La data de 25 noiembrie 2010 a intrat

în vigoare Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010, privind unele măsuri pentru

accelerarea soluționării proceselor, prin care se aduc modificării Legii nr.

221/2009 în legătură cu aspecte ce nu țin de temeiul juridic al despăgubirilor

pentru prejudiciul moral.

Prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea

Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Dispozițiile din legile și ordonanțele

în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, dispozițiile constatate fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea

nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții

Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Față de precizările de mai sus, în

condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate

neconstituționale, în acord cu Constituția, în cadrul termenului arătat, Curtea

a constatat că litera a) din articolul 5, care constituia temeiul de drept al introducerii

acțiunii, nu mai există deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional

conform celor arătate mai sus.

Din punctul de vedere al efectelor

produse, s-a reținut că există identitate între situația în care o lege veche

este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care

o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională, iar

legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția

legală în acord cu constituția.

La soluționarea unui proces în care nu

s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel

moment. In măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite,

în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca

neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea

consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor

produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii

este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor

modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor

efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea

ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile

durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele

constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se

produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară

sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru

satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se

aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât

ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de

uniformă obligativitate pentru toți.

În concluzie se aplică legea în forma

dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare

s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are

caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă

”

(forma legii după data de la care

decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea

principiului aplicării imediate a legii civile.

Într-o altă ordine de idei, dar în

același sens, trebuie observat că instanțele pot sesiza Curtea Constituțională

cu excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei dispoziții din

aceasta, doar în situațiile în care respectiva lege sau dispoziție sunt

incidente într-un proces în curs, indiferent dacă acesta se judecă în fond în

apel sau în recurs. Or, în măsura în care legea sau textul de lege vizate, sunt

declarate neconstituționale, cele stabilite prin decizia Curții Constituționale

sunt obligatorii și de imediată aplicare, de la data publicării în Monitorul

Oficial, atât în procesul care a determinat sesizarea Curții Constituționale

cât și în celelalte procese aflate pe rolul instanțelor (în fond, în apei ori

în recurs) al căror raport juridic era reglementat de dispozițiile legale

declarate neconstituționale.

Având în vedere că actualul cadru

legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condițiile fostei

litere a, de la art. 5 alin. (1), nici pentru condamnări politice, nici pentru

măsuri administrative cu caracter politic, Curtea a constatat că pretențiile

apelantului reclamant de acordare a daunelor morale nu mai pot fi primite.

În ceea ce privește precizările

formulate de apelantul reclamant cu privire la temeiul juridic al acțiunii din

perspectiva reglementarilor internaționale invocate, s-a reținut că susținerile

apelantului conform cărora instanțele ar trebui să dea eficiență prevederilor

reglementarilor internaționale sunt în principiu adevărate, dar ele sunt

pertinente și aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare)

contravine principiilor statuate prin acestea. Dimpotrivă, atunci când o normă

de drept intern a fost declarată neconstituțională, ea nu mai există și prin

urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul

prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale sau a celorlalte reglementari internaționale.

Actuala ordine constituțională din

România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională

pentru că, altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat.

Faptul că din punct de vedere juridic

lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă și din Hotărârea Curții Europene

pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei.

Dată fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea

menționată, sunt valabile în speța de față și au constituit un argument

peremtoriu în sprijinul soluției asupra căreia s-a oprit instanța. Decizia de

admisibilitate pronunțată de Curtea Europeană în speța arătată, acordă o

importanță deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este

declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta

din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul

funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în

statul de drept.

De asemenea, Curtea Europeană

consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a

obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în

trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât,

deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului.

Prin urmare, nici în cauza de față

apelantul reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul 1

Adițional la Convenție, deoarece nu deține un „bun” în sensul articolului

menționat.

În fine, Curtea Europeană observa, la

momentul respectiv, că noțiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din

Convenție, nu era una autonomă, astfel că, dacă nu avea loc o încălcare a art.

1 din Protocolul I, nu se putea face aplicarea art. 14.

În prezent, chiar dacă se pleacă de la

premisa că interzicerea discriminării prin art. 14 a devenit un drept la

nediscriminare autonom și necondiționat de un alt drept garantat prin

Convenție, nu este posibilă tranșarea litigiului prin raportare la un alt

obiect și o altă cauză, deoarece s-ar încălca dispozițiile procedurale imperative

ale art. 294 C. proc. civ.

Împotriva deciziei pronunțate de

instanța de apel a declarat recurs reclamantul D.T. prin care a invocat

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

reclamantul a arătat că soluția pronunțată de instanța de apel este netemeinică

și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Astfel, a susținut că, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În sensul aplicării principiului

neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

(Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).

Consideră că legea trebuie

interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia,

respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive

luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

În ceea ce privește evitarea unei

duble reparații, reclamantul a arătat că este evident valabilă atât în privința

prejudiciului de ordin material, dar și mai mult în ceea ce privește a celui de

ordin moral, iar nerepararea adecvată a celui moral, reclamă o solicitare în

acest sens în temeiul și în condițiile normelor aplicabile.

A considerat reclamantul că instanța

de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art.

5, 6 și 14 din CEDO și Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei.

În raport de acestea dispoziții, dacă

instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte,

conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate

să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea

internațională mai favorabilă.

Procedând astfel, instanțele de

judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art. 20 din Constituția

României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului la care România este parte.

Chiar dacă, în exercitarea

atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la

dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului,

statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor

internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute

de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care-și

găsesc aplicarea.

Pentru soluționarea justă a cauzei

civile dedusă aprecierii judecătorești, consideră că justiția este un factor

esențial de echilibru și stabilitate socială în statul de drept, fiind necesară

abordarea unitară, cu consecința sporirii eficienței actului de justiție și de

asigurare a compatibilității sistemului judiciar și implicit a practici

românești, cu cele ale statelor UE.

Asigurarea caracterului unitar al

practicii judecătorești este impus și de principiul constituțional al

egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești,

acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași

prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar

contradictorii.

Practica neunitară este sancționată de

CEDO, iar jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp, cu

consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre

elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancționată.

În cauzele de fată, Curtea

Constituțională nerespectând propriile decizii, uită că au fost acordate daune

morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de

drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment, și care sunt

beneficiari ai indemnizațiilor conferite de Decretul-lege nr. 118/1990.

Mai mult decât atât, consideră că sunt

încălcate prevederile declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din

Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai

1994.

Rezoluția 1096 din 1996 a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Măsurile de eliminare a moștenirii

fostelor sisteme totalitare comuniste”, interzice limitarea despăgubirilor

datorate victimelor justiției totalitare comuniste (foștii condamnați

politici), și recunoaște expres regimul criminal de exterminare promovat de

sistemul comunist totalitar.

În reaprecierea cuantumului daunelor

morale, arată că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta

prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive

la care a fost supusă, și nu a se limita să și motiveze respingerea apelului

pentru deciziile Curții Constituționale.

În final, consideră că s-a stabilit un

drept subiectiv patrimonial în prin această lege specială, drept subiectiv care

se subsumează noțiunii de „BUN” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1

la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile

Cetățenești, astfel cum aceasta noțiune este definită în jurisprudența

constantă a Curții de la Strasbourg, iar respingerea acțiunii creează premizele

ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date în aceste

cauze.

Recursul va fi respins ca nefondat

pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, se poate observa

că deși recurentul și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu prevederilor textului

menționat.

Cauza va fi însă analizată prin prisma

motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se constată că problema care se impune

a fi analizată este cea cu privire la aplicarea dispoziției nr. 1358/2010,

pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-au declarat neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2007, tranșată prin

Decizia nr. 12/2011, pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte

de Casație și Justiție, în raport de care analizarea celorlalte critici este

inutilă.

Astfel, prin decizia în interesul Legii

nr. 12/2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 78917.11.2011, s-a

statuat că:

Urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial, în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate

prin cererea de recurs:

Prin deciziile nr. 1358 din 21

octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în Monitorul

Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a

admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a

teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele

din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în

acest interval, Parlamentul sau Guvernul,  după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata

acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții

Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data

publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se

poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice

deja constituite.

Aceasta presupune, în ipoteza

acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în curs de

constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009,- având în vedere

că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus

evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor

Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre

raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis

stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care

acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor

asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Art. 6 paragraful 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un

tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent,

echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și

obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană, în cadrul

controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6

paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante,

apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile

Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale

de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că

art. 6 paragraful „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept

care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în

cauză".

Or, problema analizată în prezentul

dosar vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are

niciun fundament în legislația internă.

Dreptul la nediscriminare, așa cum

rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția Europeană a, Drepturilor

Omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat

în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție,

considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre

articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la nediscriminare

poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar

putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul

măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează

celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Prin pronunțarea deciziilor Curții

Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de

neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și

nici dreptului la nediscriminare.

În același timp trebuie observat că

principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de

discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu

fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor

Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de

proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul situației în care se află

recurentul-reclamant constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea, înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Este vorba așadar de garantarea

dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților

recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată însă dreptul

pretins nu mai are o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului,

iar lipsirea lui de temei legal s-a datorat nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În ceea ce privește incidența art. 1

din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, înalta Curte a stabilit, în

cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei

Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Aplicând decizia în interesul legii la

situația în speță și cum hotărârea primei instanțe nu era definitivă la data

publicării deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii.

Pentru considerentele arătate, în raport

de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul D.T. împotriva deciziei civile nr. 416/ A din 14 aprilie

2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 11 mai 2012.