ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4512/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4512/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul Ș.S., în calitate de

fiu al defunctei Ș.S., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P.,

solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei

la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu

caracter politic, luate împotriva mamei sale prin dislocarea din zona

frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie

1951 - 18 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și

ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, conform dispozițiilor art. 5 și

următoarele din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 și obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces, conform dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ.

În motivarea cererii

reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951, mama sa Ș.S., împreună cu

familia, a fost strămutată din zona Frontierei de Vest, în comuna Brateș, județ

Galați, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, stabilindu-se totodată

și domiciliul obligatoriu până la data când au fot ridicate restricțiile prin

Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.

Datorită acestor

măsuri cu caracter politic a avut de suferit, prin faptul că a fost deportată,

i-a fost instituit domiciliul obligatoriu și alte măsuri abuzive, a fost mereu

marginalizată de întreaga societate, fiind considerată dușman al poporului, a

fost traumatizată psihic și fizic neîncetat, tratată cu ură și dușmănie.

Consideră că prin

toate aceste abuzuri au fost cauzate mamei sale prejudicii materiale și morale

ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, i-a fost

știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce

țin de relațiile sociale, respectiv onoarea și reputația, impunându-se

repararea integrală de către Stat a pagubei pricinuite.

Situația în care a

fost plasată autoarea sa, reclamanta a fost împiedicată să-și dezvolte în

condiții corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social

și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător

așteptărilor sale datorită traumelor prin care a trebuit să treacă la vremea

respectivă.

De asemenea, toate

acestea au produs consecințe și în planul vieții private, fiindu-i afectate

viața de familie, imaginea și sursele de venit.

Comisia pentru

Aplicarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform

Decretului - Lege nr. 118/1990, a constatat calitatea de deținut politic a

mamei Ș.S. și s-au stabilit în favoarea sa drepturile prevăzute de această

lege, în completarea cărora reclamantul solicită despăgubiri morale.

Prin Decizia nr. 313

din 12 februarie 2009 Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența

Anticomunistă i-a recunoscut și calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă autoarei Ș.S., în temeiul dispozițiilor Ordonanței de Urgență a

Guvernului nr. 214/1999.

Prin sentința civilă nr.

1238 din 05 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 2.000 euro, echivalent

în lei la data plății efective, cu titlu de daune morale către reclamant și a

respins cererea privind cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul a constatat că reclamantul dovedit faptul că în perioada

18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, mama sa a fost supusă unei măsuri administrative

cu caracter politic, care i-a adus prejudicii morale, fizice și psihice,

apreciindu-se îndeplinite cerințele art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Conform art. 5 alin.

(4) din Legea nr. 221/2009, de dispozițiile legale menționate beneficiază și

reclamantul, astfel că în raport de suferințele fizice și psihice la care a

fost supusă autoarea sa, dar ținând seama și de faptul că aceasta a decedat în

anul 2009 și a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute prin Decretul-lege nr.

118/1990, a apreciat că suma de 2.000 euro este suficientă și rezonabilă pentru

a acoperi prejudicial material suferit, suma de 250.000 euro solicitată fiind

excesivă.

Împotriva sentinței

primei instanțe au formulat apel reclamantul, pârâtul și M.P. - Parchetul de pe

lângă Tribunalul București.

Prin Decizia civilă nr.

633/ A din 23 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantei, a admis

apelurile pârâtului și al M.P., a schimbat în tot sentința apelată în sensul

respingerii acțiunii.

În motivarea acestei

soluții, curtea de apel a reținut că în cadrul cererii de chemare în judecată,

reclamantul a indicat în mod expres, temeiul juridic al acțiunii ca fiind art. 5

din Legea nr. 221/2009.

Teza juridică

susținută de către reclamant constă în faptul că mama sa a suferit o măsură

administrativă cu caracter politic, în perioada 18 iunie 1951 - 18 august 1955,

prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor

fizice și psihice suportate în urma acțiunilor represive a autorităților

statului comunist, ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu

dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009 - art. 5 lit. a).

Dat fiind acest cadru

procesual, câtă vreme acțiunea reclamantului s-a întemeiat pe prevederile art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009, ca și susținerile din apelurile cu care a

fost sesizată Curtea, constată că, în urma sesizării Curții Constituționale cu

soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin Deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că

aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din

Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată: "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei

legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare este definitivă și obligatorie”.

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile [.]

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul [.], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Aceste Decizii nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Așadar, la data

soluționării apelului, Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010

erau deja publicate în M. Of., iar termenul de 45 zile, anterior menționat, era

de asemenea împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că instanța de apel nu

poate decât să constate aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în

prezenta cauză.

Totodată, Curtea a

constatat, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009,

introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod

expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a

constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009,

au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009, ca fiind neconstituțional.

Așadar, deși în apel,

reclamantul face referire la declararea ca neconstituțională a prevederilor O.U.G.

62/2010, Curtea constatând că deși susținerea reclamantului este corectă,

argumentul invocat este lipsit de relevanță, în condițiile în care prin cele

două decizii a fost declarat neconstituțional însăși textul de lege modificat prin

O.U.G. 62/2010 - art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Or, în cadrul cererii

prezente de chemare în judecată, reclamantul a indicat în mod expres ca temei

juridic al acțiunii sale Legea nr. 221/2009.

Curtea a reținut că,

față de dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia Curții

Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate

și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.

În plus, de la data

publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) și nu sunt limitate

doar la părțile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția (inter

partes).

Soluția se impune ca

urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituționale de Curte ca

urmare a soluționării a astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte

excepții de neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror

constituționalitate a fost stabilită conform art. 145 alin. (1) din

Constituție. Este consecința faptului că prevederea declarată neconstituțională

rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației

Constituției, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată.

Având în vedere, pe

de o parte, că efectele admiterii excepției se produc erga omnes și ca atare în

aceleași condiții atât față de autorul excepției, cât și față de toate

celelalte subiecte de drept, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii

excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat

excepția nu mai face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză

ulterior sesizării instanței, concluzia care se impune este aceea că norma

juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi

aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data

publicării deciziei Curții Constituționale.

Deși, în apel, prin

notele scrise, reclamantul a susținut că această decizie nu produce efecte în

speță, invocându-se prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, Curtea nu a

validat acest punct de vedere.

S-a avut în vedere

că, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia de admitere a

excepției de neconstituționalitate, fiind obligatorie, este aplicabilă tuturor proceselor

în curs de desfășurare, consecința logică fiind aceea că atunci când se decide,

pe calea excepției de neconstituționalitate, că legea (norma inferioară) a

înfrânt, în conținutul ei, procesual sau substanțial, Constituția, judecătorul

să nu o mai poată aplica la speța dedusă judecății, în caz contrar ajungându-se

la încălcarea principiului fundamental pe care se întemeiază statul de drept,

înscris în Constituția României în art. 1 alin. (5), potrivit cu care „În

România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.

Pe de altă parte, pe

calea excepției de neconstituționalitate se asigură protecția jurisdicțională

în contra legislativului, plecând de la principiul care stă la baza controlului

constituționalității legilor, potrivit căruia judecătorul trebuie să facă

întotdeauna să prevaleze norma superioară asupra normei inferioare, deci

Constituția asupra legii: Constituția este superioară legii, așadar orice lege

contrară Constituției nu este lege.

A admite contrariul

înseamnă însă și a obliga pe judecător să aplice o normă legală care înfrânge

Constituția, fiind evident lipsită de validitate, atunci când este examinată

prin prisma normei superioare, adică atunci când este cercetată prin prisma

acordului/dezacordului acestuia cu Constituția.

În speța de față, nu

se aplică o nouă lege, pentru a se putea susține că s-a încălcat principiul statuat

în jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care statuează în

sensul aplicării legii mai favorabile în favoarea petiționarului, invocată de

reclamant, ci s-a declarat neconstituționalitatea textului dintr-o lege ce a

constituit fundamentul pretențiilor deduse judecății, astfel că nu se poate

aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale

neconstituționale, neputându-se susține că, pe de o parte, la momentul la care

deciziile Curții Constituționale își produc efectele obligatorii, ne-am găsi în

prezența unei situații juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar

faptul că o atare situație juridică ar putea fi opusă principiului supremației

Constituției în cadrul legislației naționale, având în vedere ca argument

suplimentar procedura excepției de neconstituționalitate prin care Curtea

Constituțională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru

stabilirea constituționalității unei legi aplicabile în litigiul respectiv și

efectul constatării neconstituționalității chiar și în cazul pronunțării între

timp a unei hotărârii definitive de către instanța de judecată.

În ceea ce privește art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului, trebuie în primul rând avut în vedere faptul că, pornind de la

caracterul autonom al noțiunilor utilizate de Convenție și de actele sale

adiționale, Curtea a extins noțiunea de „bun”, în sensul textului menționat, la

situații în care apar puse în discuție anumite interese economice ale unui

subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub

forma unor speranțe legitime la obținerea unor indemnizări (cauza Pressos

Compania Naviera S.A. împotriva Belgiei, hotărârea din 25 martie 1999).

Curtea Europeană a

apreciat că este greu de admis că un act normativ care imediat după intrarea în

vigoare a fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor

constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest

motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul

jurisprudenței Curții. Într-adevăr, Curtea Supremă de Casație, ulterior, a

statuat că declararea neconstituționalității textului respectiv nu a invalidat

redobândirea dreptului de proprietate. Cu toate acestea, după cum a arătat

Curtea Supremă Administrativă, statuarea respectivă se referă numai la bunurile

care au rămas intacte și a căror restituire în natură ar putea fi pretinsă în

cadrul unei proceduri civile, și nu la dreptul la despăgubire în conformitate

cu Legea privind compensarea din 1997. Reclamanții nu aveau, prin urmare, o

„speranță legitimă" că cererile lor vor fi soluționate în conformitate cu

această lege, după invalidarea sa. De asemenea, nici nu au putut spera în mod

legitim că soluționarea cererilor de compensare se va face prin raportare la

dispozițiile legale așa cum se prezentau acestea la momentul în care au fost

depuse, mai degrabă decât pe dispozițiile legale de la data soluționării lor.

Curtea a apreciat că

pe baza jurisprudenței actuale a Curții Europene a Drepturilor Omului, declararea

ca neconstituțională a normei juridice reprezentate de art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, pe parcursul judecării prezentei cauze, ulterior

introducerii cererii de chemare în judecată, nu este de natură sa conducă la

concluzia că reclamantul are o „speranță legitimă” de a obține despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă a dislocării și

stabilirii domiciliului obligatoriu dispusă, în timpul regimului comunist față

de autorul său, în plus față de cele acordate prin actele normative anterioare

și nici un,,bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

care a interpretat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Referitor la

incidența art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului,

trebuie pornit de la faptul că instanța europeană a fost confruntată cu

problema de a ști în ce măsură intervenția puterii legislative sau a puterii

executive într-o procedură judiciară aflată în curs de derulare este de natură

să pună în discuție dreptul la un tribunal garantat de acest text.

În ceea ce privește

Rezoluțiile nr. 1096/1996 și 1481/2006 adoptate de Adunarea Parlamentară a

Consiliului Europei, respectiv Rezoluția 40/34 a Adunării Generale a ONU din 29

noiembrie 1985, din analiza conținutul acestor documente internaționale, Curtea

constată că acestea au caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru

statele membre ale Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în

conștiința comunității internaționale necesitatea condamnării ferme a

comunismului, atât ca doctrină, cât și ca regim politic, precum și de a inspira

statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor față

de victimele unui astfel regim de guvernare.

În plus, numai

tratatele, iar nu și actele organizațiilor internaționale, cum sunt Consiliul

Europei și Organizația Națiunilor Unite, sunt menționate de art. 11 și 20 din

Constituție și ca atare, chiar admițând că rezoluțiile în discuție ar avea

caracter normativ, ele fac parte din ordinea juridică internațională, în care

subiecte de drept nu sunt și cetățenii, iar nu din ordinea juridică internă,

nebucurându-se de aplicabilitate directă.

Așa cum a reținut și

Curtea Constituțională în decizia anterior analizată, nici comunitatea

internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor

omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de acorda

despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui

stat îi este recunoscută și respectată o marja largă de apreciere a măsurilor

reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii

comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.

Pe de altă parte,

Curtea a constatat că lipsirea de libertate invocată de reclamant și implicit atingerile

aduse, au avut loc anterior ratificării de către România a Convenției Europene

pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv 20 iunie 1994, astfel că art. 5

din această Convenție, nu poate fi aplicat în cauză ratione temporis.

În ceea ce privește

incidența articolului 14 din Convenția europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului, Curtea a reținut că această normă dispune că exercitarea tuturor

drepturilor și libertăților pe care ea le recunoaște trebuie să fie asigurată

fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie,

opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.

Având în vedere jurisprudența Curții europene, diferența de tratament, devine

discriminare numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între

situații analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe o

„justificare rezonabilă și obiectivă” (cauza Fredin împotriva Suediei,

hotărârea din 18 februarie 1991, cauza Hoffmann împotriva Austriei, hotărârea

din 23 iunie 1993, cauza Spadea și Scalabrino împotriva Italiei, hotărârea din

28 septembrie 1995, cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit,

hotărârea din 22 octombrie 1996).

Or, ar constitui o

diferență de tratament nejustificată a considera că efectele admiterii excepției,

deși se produc în mod necontestat în cauza în care a fost invocată, nu s-ar

produce totuși și pentru alte cauze aflate în curs de desfășurare la data

publicării deciziei Curții Constituționale, deoarece primul dosar în care ar fi

invocată ar fi stabilit în mod aleatoriu de autorul excepției.

Având în vedere că

Legea nr. 47/1992 nu permite invocarea unei noi excepții de constituționalitate

în cazul în care dispoziția legală a fost declarată neconstituțională, se

impune concluzia că admiterea excepției de neconstituționalitate trebuie să

producă erga omnes.

De asemenea, referitor

la susținerile reclamantului întemeiate pe Declarația Universala a Drepturilor

Omului adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generala a Organizației

Națiunilor Unite, Curtea a reținut că acest document politic nu cuprinde însa

prevederi privind sistemul internațional de garantare a drepturilor consacrate în

cuprinsul său. Din această perspectivă, ea are caracterul unui angajament al

statelor de a se orienta "în sistemul lor constituțional si legal"

din principiile pe care le enunță, constituind astfel, numai o sursă de

inspirație pentru dreptul intern al statelor.

Așadar, din punct de

vedere juridic, Declarația Universala a Drepturilor Omului reprezintă o

rezoluție a Adunării Generale a ONU, adică un act internațional lipsit de forță

obligatorie, având doar caracter de recomandare pentru statele membre ale

Organizației Națiunilor Unite, cum de altfel, se prevede și în art. 13 pct. 1

din Carta O.N.U. După cum a proclamat Adunarea Generală ONU, Declarația

reprezintă „un ideal comun care se dorește a fi atins de toate popoarele”,

forța sa morală fiind una deosebită, dincolo de toate încălcările uneori

atroce, ale drepturilor omului, produse în diverse regiuni ale globului.

În speță, așa cum

rezulta din situația de fapt, necontestată în apel, Curtea a apreciat că

autoarea reclamantului a avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită

de reglementarea anterioară, pe care de altfel, a și fructificat-o, beneficiind

astfel, de realizarea finalității speranței legitime amintite, constând în

producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume

de bani și prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare

drepturilor omului.

Astfel, în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, acesteia i s-au recunoscut drepturile recunoscute

de legislația incidentă (inclusiv, acordarea unei indemnizații pecuniare), ca

urmare a constatării caracterului politic al măsurii de stabilire a

domiciliului obligatoriu, măsura care reprezintă temeiul și al pretențiilor

deduse judecății în prezenta cauză.

Sub același aspect,

susținerile reclamantului din apel, privitoare la împrejurarea că

indemnizațiile acordate în temeiul actelor normative anterior valorificate, nu

au natura juridică a daunelor morale, ci sunt conexe legislației muncii, sunt

neîntemeiate, în condițiile în care, în cadrul deciziilor evocate obligatorii

ale Curții Constituționale, s-a stabilit sub chiar acest aspect în discuție,

paralelismul de reglementare și nicidecum, diferența de reglementare

echivalentă invocatei existențe a unor naturi juridice distincte ale

despăgubirilor stabilite prin cele două acte normative.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant care,

invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., a formulat următoarele critici:

La data introducerii

cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată

prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în

vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe

tot parcursul procesului.

Recurentul susține că

prin soluția pronunțată sunt încălcate prevederile Declarației Universale a

Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de

România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.

Totodată, arată că

potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, dispozițiile

constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie interpretate

și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu

pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, care au prioritate,

cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții

mai favorabile.

Așadar, dacă

instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte,

conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate

să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea

internațională mai favorabilă.

Constatarea Curții

Constituționale că Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1), este similar

Decretului – Lege nr. 118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică

instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea

fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Așa cum

reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în

fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de

la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții

Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe.

Prin aplicarea în

cauza de față a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, sunt încălcate

prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai

1994, precum și Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985

adoptată de Adunarea Generală a ONU.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de Decizia

nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamant în baza

lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Contrar susținerilor

recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către

instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza

procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat

neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune

morale.

Cu privire la

efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titular al unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, nu se

poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de dezavantaj

sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu

fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei

Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de

proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp, nu

poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14,

„exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată,

în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice

alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională,

avere, naștere sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de

garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și

libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor.

În speță însă,

drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaștere în

legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat,

după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci

controlului de constituționalitate.

Față de toate aceste considerente,

reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu

aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate.

Recurentul a invocat

și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care

să poată fi încadrate în acest motiv de nelegalitate.

În consecință,

nefiind întrunite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul Ș.S. împotriva Deciziei civile nr. 633/

A din 23 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 iunie 2012.