ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4512/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul Ș.S., în calitate de fiu al defunctei Ș.S., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva mamei sale prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 18 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I.

nr. 6100/1955, conform dispozițiilor art. 5 și următoarele din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces, conform dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951, mama sa Ș.S., împreună cu familia, a fost strămutată din zona Frontierei de Vest, în comuna Brateș, județ Galați, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, stabilindu-se totodată și domiciliul obligatoriu până la data când au fot ridicate restricțiile prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955. Datorită acestor măsuri cu caracter politic a avut de suferit, prin faptul că a fost deportată, i-a fost instituit domiciliul obligatoriu și alte măsuri abuzive, a fost mereu marginalizată de întreaga societate, fiind considerată dușman al poporului, a fost traumatizată psihic și fizic neîncetat, tratată cu ură și dușmănie.

Consideră că prin toate aceste abuzuri au fost cauzate mamei sale prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, i-a fost știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoarea și reputația, impunându-se repararea integrală de către Stat a pagubei pricinuite. Situația în care a fost plasată autoarea sa, reclamanta a fost împiedicată să-și dezvolte în condiții corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător așteptărilor sale datorită traumelor prin care a trebuit să treacă la vremea respectivă.

De asemenea, toate acestea au produs consecințe și în planul vieții private, fiindu-i afectate viața de familie, imaginea și sursele de venit. Comisia pentru Aplicarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului - Lege nr. 118/1990, a constatat calitatea de deținut politic a mamei Ș.S. și s-au stabilit în favoarea sa drepturile prevăzute de această lege, în completarea cărora reclamantul solicită despăgubiri morale. Prin Decizia nr. 313 din 12 februarie 2009 Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența Anticomunistă i-a recunoscut și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă autoarei Ș.S., în temeiul dispozițiilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 214/1999.

Prin sentința civilă nr. 1238 din 05 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 2.000 euro, echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de daune morale către reclamant și a respins cererea privind cheltuielile de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a constatat că reclamantul dovedit faptul că în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, mama sa a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, care i-a adus prejudicii morale, fizice și psihice, apreciindu-se îndeplinite cerințele art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Conform art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, de dispozițiile legale menționate beneficiază și reclamantul, astfel că în raport de suferințele fizice și psihice la care a fost supusă autoarea sa, dar ținând seama și de faptul că aceasta a decedat în anul 2009 și a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute prin Decretul-lege nr. 118/1990, a apreciat că suma de 2.000 euro este suficientă și rezonabilă pentru a acoperi prejudicial material suferit, suma de 250.000 euro solicitată fiind excesivă. Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel reclamantul, pârâtul și M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Prin Decizia civilă nr. 633/ A din 23 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantei, a admis apelurile pârâtului și al M.P., a schimbat în tot sentința apelată în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea acestei soluții, curtea de apel a reținut că în cadrul cererii de chemare în judecată, reclamantul a indicat în mod expres, temeiul juridic al acțiunii ca fiind art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Teza juridică susținută de către reclamant constă în faptul că mama sa a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în perioada 18 iunie 1951 - 18 august 1955, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice și psihice suportate în urma acțiunilor represive a autorităților statului comunist, ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009 - art. 5 lit. a). Dat fiind acest cadru procesual, câtă vreme acțiunea reclamantului s-a întemeiat pe prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, ca și susținerile din apelurile cu care a fost sesizată Curtea, constată că, în urma sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”. În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile [.] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [.], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Aceste Decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Așadar, la data soluționării apelului, Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 erau deja publicate în M. Of., iar termenul de 45 zile, anterior menționat, era de asemenea împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că instanța de apel nu poate decât să constate aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză. Totodată, Curtea a constatat, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, ca fiind neconstituțional. Așadar, deși în apel, reclamantul face referire la declararea ca neconstituțională a prevederilor O.U.G. 62/2010, Curtea constatând că deși susținerea reclamantului este corectă, argumentul invocat este lipsit de relevanță, în condițiile în care prin cele două decizii a fost declarat neconstituțional însăși textul de lege modificat prin O.U.G. 62/2010 - art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Or, în cadrul cererii prezente de chemare în judecată, reclamantul a indicat în mod expres ca temei juridic al acțiunii sale Legea nr. 221/2009. Curtea a reținut că, față de dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției. În plus, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) și nu sunt limitate doar la părțile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția (inter partes). Soluția se impune ca urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituționale de Curte ca urmare a soluționării a astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte excepții de neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror constituționalitate a fost stabilită conform art. 145 alin. (1) din Constituție.

Este consecința faptului că prevederea declarată neconstituțională rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată. Având în vedere, pe de o parte, că efectele admiterii excepției se produc erga omnes și ca atare în aceleași condiții atât față de autorul excepției, cât și față de toate celelalte subiecte de drept, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanței, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale.

Deși, în apel, prin notele scrise, reclamantul a susținut că această decizie nu produce efecte în speță, invocându-se prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, Curtea nu a validat acest punct de vedere. S-a avut în vedere că, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate, fiind obligatorie, este aplicabilă tuturor proceselor în curs de desfășurare, consecința logică fiind aceea că atunci când se decide, pe calea excepției de neconstituționalitate, că legea (norma inferioară) a înfrânt, în conținutul ei, procesual sau substanțial, Constituția, judecătorul să nu o mai poată aplica la speța dedusă judecății, în caz contrar ajungându-se la încălcarea principiului fundamental pe care se întemeiază statul de drept, înscris în Constituția României în art. 1 alin. (5), potrivit cu care „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.

Pe de altă parte, pe calea excepției de neconstituționalitate se asigură protecția jurisdicțională în contra legislativului, plecând de la principiul care stă la baza controlului constituționalității legilor, potrivit căruia judecătorul trebuie să facă întotdeauna să prevaleze norma superioară asupra normei inferioare, deci Constituția asupra legii: Constituția este superioară legii, așadar orice lege contrară Constituției nu este lege. A admite contrariul înseamnă însă și a obliga pe judecător să aplice o normă legală care înfrânge Constituția, fiind evident lipsită de validitate, atunci când este examinată prin prisma normei superioare, adică atunci când este cercetată prin prisma acordului/dezacordului acestuia cu Constituția.

În speța de față, nu se aplică o nouă lege, pentru a se putea susține că s-a încălcat principiul statuat în jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care statuează în sensul aplicării legii mai favorabile în favoarea petiționarului, invocată de reclamant, ci s-a declarat neconstituționalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse judecății, astfel că nu se poate aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituționale, neputându-se susține că, pe de o parte, la momentul la care deciziile Curții Constituționale își produc efectele obligatorii, ne-am găsi în prezența unei situații juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situație juridică ar putea fi opusă principiului supremației Constituției în cadrul legislației naționale, având în vedere ca argument suplimentar procedura excepției de neconstituționalitate prin care Curtea Constituțională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituționalității unei legi aplicabile în litigiul respectiv și efectul constatării neconstituționalității chiar și în cazul pronunțării între timp a unei hotărârii definitive de către instanța de judecată.

În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie în primul rând avut în vedere faptul că, pornind de la caracterul autonom al noțiunilor utilizate de Convenție și de actele sale adiționale, Curtea a extins noțiunea de „bun”, în sensul textului menționat, la situații în care apar puse în discuție anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranțe legitime la obținerea unor indemnizări (cauza Pressos Compania Naviera S.A. împotriva Belgiei, hotărârea din 25 martie 1999). Curtea Europeană a apreciat că este greu de admis că un act normativ care imediat după intrarea în vigoare a fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenței Curții.

Într-adevăr, Curtea Supremă de Casație, ulterior, a statuat că declararea neconstituționalității textului respectiv nu a invalidat redobândirea dreptului de proprietate. Cu toate acestea, după cum a arătat Curtea Supremă Administrativă, statuarea respectivă se referă numai la bunurile care au rămas intacte și a căror restituire în natură ar putea fi pretinsă în cadrul unei proceduri civile, și nu la dreptul la despăgubire în conformitate cu Legea privind compensarea din 1997. Reclamanții nu aveau, prin urmare, o „speranță legitimă" că cererile lor vor fi soluționate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa. De asemenea, nici nu au putut spera în mod legitim că soluționarea cererilor de compensare se va face prin raportare la dispozițiile legale așa cum se prezentau acestea la momentul în care au fost depuse, mai degrabă decât pe dispozițiile legale de la data soluționării lor.

Curtea a apreciat că pe baza jurisprudenței actuale a Curții Europene a Drepturilor Omului, declararea ca neconstituțională a normei juridice reprezentate de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe parcursul judecării prezentei cauze, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este de natură sa conducă la concluzia că reclamantul are o „speranță legitimă” de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu dispusă, în timpul regimului comunist față de autorul său, în plus față de cele acordate prin actele normative anterioare și nici un,,bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care a interpretat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la incidența art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie pornit de la faptul că instanța europeană a fost confruntată cu problema de a ști în ce măsură intervenția puterii legislative sau a puterii executive într-o procedură judiciară aflată în curs de derulare este de natură să pună în discuție dreptul la un tribunal garantat de acest text.

În ceea ce privește Rezoluțiile nr. 1096/1996 și 1481/2006 adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, respectiv Rezoluția 40/34 a Adunării Generale a ONU din 29 noiembrie 1985, din analiza conținutul acestor documente internaționale, Curtea constată că acestea au caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conștiința comunității internaționale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor față de victimele unui astfel regim de guvernare.

În plus, numai tratatele, iar nu și actele organizațiilor internaționale, cum sunt Consiliul Europei și Organizația Națiunilor Unite, sunt menționate de art. 11 și 20 din Constituție și ca atare, chiar admițând că rezoluțiile în discuție ar avea caracter normativ, ele fac parte din ordinea juridică internațională, în care subiecte de drept nu sunt și cetățenii, iar nu din ordinea juridică internă, nebucurându-se de aplicabilitate directă. Așa cum a reținut și Curtea Constituțională în decizia anterior analizată, nici comunitatea internațională și nici organismele care acționează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de acorda despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă.

Fiecărui stat îi este recunoscută și respectată o marja largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moștenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social. Pe de altă parte, Curtea a constatat că lipsirea de libertate invocată de reclamant și implicit atingerile aduse, au avut loc anterior ratificării de către România a Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv 20 iunie 1994, astfel că art. 5 din această Convenție, nu poate fi aplicat în cauză ratione temporis.

În ceea ce privește incidența articolului 14 din Convenția europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Curtea a reținut că această normă dispune că exercitarea tuturor drepturilor și libertăților pe care ea le recunoaște trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.

Având în vedere jurisprudența Curții europene, diferența de tratament, devine discriminare numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe o „justificare rezonabilă și obiectivă” (cauza Fredin împotriva Suediei, hotărârea din 18 februarie 1991, cauza Hoffmann împotriva Austriei, hotărârea din 23 iunie 1993, cauza Spadea și Scalabrino împotriva Italiei, hotărârea din 28 septembrie 1995, cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, hotărârea din 22 octombrie 1996). Or, ar constitui o diferență de tratament nejustificată a considera că efectele admiterii excepției, deși se produc în mod necontestat în cauza în care a fost invocată, nu s-ar produce totuși și pentru alte cauze aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale, deoarece primul dosar în care ar fi invocată ar fi stabilit în mod aleatoriu de autorul excepției.

Având în vedere că Legea nr. 47/1992 nu permite invocarea unei noi excepții de constituționalitate în cazul în care dispoziția legală a fost declarată neconstituțională, se impune concluzia că admiterea excepției de neconstituționalitate trebuie să producă erga omnes. De asemenea, referitor la susținerile reclamantului întemeiate pe Declarația Universala a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generala a Organizației Națiunilor Unite, Curtea a reținut că acest document politic nu cuprinde însa prevederi privind sistemul internațional de garantare a drepturilor consacrate în cuprinsul său. Din această perspectivă, ea are caracterul unui angajament al statelor de a se orienta "în sistemul lor constituțional si legal" din principiile pe care le enunță, constituind astfel, numai o sursă de inspirație pentru dreptul intern al statelor.

Așadar, din punct de vedere juridic, Declarația Universala a Drepturilor Omului reprezintă o rezoluție a Adunării Generale a ONU, adică un act internațional lipsit de forță obligatorie, având doar caracter de recomandare pentru statele membre ale Organizației Națiunilor Unite, cum de altfel, se prevede și în art. 13 pct. 1 din Carta O.N.U. După cum a proclamat Adunarea Generală ONU, Declarația reprezintă „un ideal comun care se dorește a fi atins de toate popoarele”, forța sa morală fiind una deosebită, dincolo de toate încălcările uneori atroce, ale drepturilor omului, produse în diverse regiuni ale globului.

În speță, așa cum rezulta din situația de fapt, necontestată în apel, Curtea a apreciat că autoarea reclamantului a avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, pe care de altfel, a și fructificat-o, beneficiind astfel, de realizarea finalității speranței legitime amintite, constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani și prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, acesteia i s-au recunoscut drepturile recunoscute de legislația incidentă (inclusiv, acordarea unei indemnizații pecuniare), ca urmare a constatării caracterului politic al măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu, măsura care reprezintă temeiul și al pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză.

Sub același aspect, susținerile reclamantului din apel, privitoare la împrejurarea că indemnizațiile acordate în temeiul actelor normative anterior valorificate, nu au natura juridică a daunelor morale, ci sunt conexe legislației muncii, sunt neîntemeiate, în condițiile în care, în cadrul deciziilor evocate obligatorii ale Curții Constituționale, s-a stabilit sub chiar acest aspect în discuție, paralelismul de reglementare și nicidecum, diferența de reglementare echivalentă invocatei existențe a unor naturi juridice distincte ale despăgubirilor stabilite prin cele două acte normative. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., a formulat următoarele critici: La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Recurentul susține că prin soluția pronunțată sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. Totodată, arată că potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, care au prioritate, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă. Constatarea Curții Constituționale că Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1), este similar Decretului – Lege nr. 118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe. Prin aplicarea în cauza de față a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, precum și Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a ONU.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de Decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamant în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Contrar susținerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titular al unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În același timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statelor. În speță însă, drepturile pretinse de reclamant nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naționale și convenționale anterior analizate. Recurentul a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., însă nu a formulat critici care să poată fi încadrate în acest motiv de nelegalitate. În consecință, nefiind întrunite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ș.S. împotriva Deciziei civile nr. 633/ A din 23 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.