ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5266/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 2 martie 2010 reclamantul C.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca acesta să fie obligat la plata sumei de 250.000 Euro echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I.

nr. 6100/1955, precum și la plata cheltuielilor de judecată. În drept a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin Sentința civilă nr. 1709 din 10 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că din probele administrate în cauză, rezultă că potrivit Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, reclamantul a fost dislocat din zona frontierei de vest, pe termen nelimitat, în comuna Brateș-Galați, începând cu data de 18 iunie 1951. Prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, la data de 27 iulie 1955, i s-au ridicat restricțiile domiciliare.

În ceea ce privește măsurile reparatorii de care a beneficiat reclamantul până în prezent, tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 1117 din 14 iunie 2007, Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă a acordat reclamantului calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, iar prin Hotărârea nr. 2839 din 14 decembrie 1990, Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 a recunoscut reclamantului perioada cât a avut domiciliu obligatoriu ca fiind vechime în muncă și i-a acordat acestuia câte 200 RON indemnizație lunară pentru fiecare an de detenție, respectiv câte 822 RON lunar. Față de situația de fapt reținută mai sus, tribunalul a apreciat că cererea formulată de reclamant este neîntemeiată.

Astfel, în ceea ce privește acordarea de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă s-a reținut că există reglementări paralele, și anume Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999 și Legea nr. 221/2009. Întrucât reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, precum și de cele ale O.U.G. nr. 214/1999, tribunalul a constatat ca fiind neîntemeiată această nouă cerere a reclamantului. Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel reclamantul, criticând sentința sub aspectul nelegalității și netemeiniciei. În dezvoltarea motivelor de apel se arată că Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G. nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

La momentul pronunțării sentinței nu se pronunțase neconstituționalitatea art. 5, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Un alt motiv de apel l-a constituit aprecierea eronată a conținutului probelor ca și interpretarea temeiurilor de drept pe care și-a întemeiat cererea, fiind necesar să se reexamineze fondul cauzei și pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale. De altfel, legea nu prevede acordarea de drepturi noi, ci reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ., de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care primează.

Prin Decizia nr. 54 din 5 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul și a modificat sentința în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 7.000 Euro în echivalent în RON la cursul BNR de la data plății reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în forma avută de actul normativ la data introducerii cererii de chemare în judecată: "(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare". La data pronunțării hotărârii atacate, prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 publicat în M. Of.

nr. 446/1.07.2010, și care a intrat în vigoare la data de 4 iulie 2010, prevederile art. 5 alin. (1), lit. a) ale Legii nr. 221/2009 s-au modificat și completat, statuându-se acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 10.000 de Euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 5.000 de Euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 2.500 de Euro pentru descendenții de gradul al II-lea.

Totodată, la art. 5, după alin. (1) a fost introdus alin. (1 1 ), cu următorul cuprins: "(1 1 ) La stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, și al O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare." De asemenea, prin art. II al O.U.G.

nr. 62 din 30 iunie 2010, s-a prevăzut că "dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate și completate prin prezenta ordonanță de urgență, se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență." Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și a constat că dispozițiile menționate sunt neconstituționale.

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția și a constat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Totodată, prin art. XIII din Legea nr. 202 din 26 octombrie 2010, intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, a fost modificată și completată, prevăzându-se că "orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la ...". S-a reținut din analiza multiplelor modificări legislative și prin prisma celor două decizii ale Curții Constituționale că Statul român a acordat o serie de drepturi persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în condițiile O.U.G.

nr. 214/1999, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, ordonanța fiind aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Prin Legea nr. 221/2009, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, se reglementa acordarea despăgubirilor morale victimelor totalitarismului comunist pentru prejudiciul moral suferit. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 stabilea inițial acordarea de despăgubiri victimelor represiunii politice și urmașilor acestora pentru prejudiciul moral suferit fără instituirea vreunei limite a cuantumului despăgubirilor, ținându-se seama numai de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G.

nr. 214/1999, însă actul normativ a fost modificat pe parcursul procesului de față, după introducerea acțiunii și pronunțarea hotărârii apelate.

S-a reținut că actul normativ în discuție nu corespunde cerințelor de claritate și previzibilitate așa cum sunt prevăzute acestea de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte instituie o inechitate, nemotivată și subiectivă, discriminatorie între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea nedefinitivă și cea dată în apel - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, determinat de o serie de elemente imprevizibile și neimputabile persoanelor aflate în cauză precum operativitatea instanțelor de judecată, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

S-a mai reținut că acest act normativ astfel modificat contravine principiului egalității în drepturi a cetățenilor și jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare al aplicarea art. 14 și a Protocolului 12 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În prezentul proces reclamantul a dobândit în temeiul Legii nr. 221/2009 în forma avută de actul normativ la data introducerii acțiunii și pronunțării hotărârii primei instanțe, o speranță legitimă în obținerea compensațiilor bănești, în sensul dat acestei sintagme de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la valoarea despăgubirilor limitele valorii acestora și criteriile de care trebuie să se țină seama în aprecierea lor sunt stabilite suveran de către legiuitor, având în vedere posibilitățile economice și financiare existente, însă potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, în cazul unor neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legea internă au prioritate reglementările internaționale mai favorabile, în cauză prevederile art. 14 și a Protocolului 12 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. S-a considerat că este de necontestat prejudiciul moral suferit, iar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral sub aspectul importanței valorilor lezate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul și pârâtul. Reclamantul C.I. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În critici se susține că despăgubirile acordate la valoarea de 7.000 Euro nu reprezintă o reparație echitabilă. Pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice - DGFP București și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În criticile încadrate în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se susține că instanța de apel a folosit o motivare dintr-un alt litigiu, cu alte părți (B.E. și Direcția Generală a Finanțelor Ialomița). În criticile încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se susține că instanța de apel era ținută de deciziile Curții Constituționale nr. 1354 și 1358/2010 prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.

Față de faptul că actualul cadrul legal nu mai permite acordarea de despăgubiri morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, instanța de apel trebuia să constate că pretențiile reclamantului nu mai pot fi primite și în consecință să respingă acțiunea. Nu se poate considera că s-ar produce o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care la momentul pronunțării deciziilor de către Curtea Constituțională, cauza aflându-se în faza apelului, hotărârea primei instanțe nefiind definitivă, nu se poate invoca existența unui drept câștigat, stabilit în mod definitiv de către autoritatea judiciară.

De asemenea, în speță nu se poate invoca încălcarea principiului neretroactivității. Cum apelul este o cale devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat printr-o hotărâre definitivă. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului "speranța legitimă" este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern. O asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil, de o normă legală. Instanța de contencios european a reținut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor.

În fine, decizia a mai fost criticată pentru cuantumul daunelor materiale acordate. Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP București va fi admis, decizia recurată va fi modificată în tot în sensul respingerii apelului reclamantului. Recursul reclamantului C.I. va fi respins pentru următoarele considerente. Cu prioritate este de observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a fi încadrabilă ipotezelor pe care acest motiv le reglementează: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății.

Sub aspectul criticilor formulate în cele două recursuri și încadrabile în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of., sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., instanța va admite recursul pârâtului, decizia recurată va fi modificată în tot în sensul respingerii apelului reclamantului, iar recursul reclamantului va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva Deciziei nr. 54 din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pe care o modifică în tot în sensul că respinge apelul declarat de apelantul reclamant C.I. împotriva Sentinței nr. 1709 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Respinge recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 septembrie 2012. Procesat de GGC - CL