ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5266/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5266/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 2 martie 2010

reclamantul C.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, ca acesta să fie obligat la plata sumei de

250.000 Euro echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurilor administrative

abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa prin dislocarea din zona

frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie

1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată

prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, precum și la plata cheltuielilor de

judecată.

În drept a invocat

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 1709 din 10 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă,

s-a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că din probele administrate în cauză,

rezultă că potrivit Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, reclamantul a fost dislocat

din zona frontierei de vest, pe termen nelimitat, în comuna Brateș-Galați,

începând cu data de 18 iunie 1951.

Prin Decizia M.A.I.

nr. 6100/1955, la data de 27 iulie 1955, i s-au ridicat restricțiile

domiciliare.

În ceea ce privește

măsurile reparatorii de care a beneficiat reclamantul până în prezent,

tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 1117 din 14 iunie 2007, Comisia

pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă a acordat

reclamantului calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, iar prin

Hotărârea nr. 2839 din 14 decembrie 1990, Comisia pentru acordarea unor

drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege

nr. 118/1990 a recunoscut reclamantului perioada cât a avut domiciliu

obligatoriu ca fiind vechime în muncă și i-a acordat acestuia câte 200 RON

indemnizație lunară pentru fiecare an de detenție, respectiv câte 822 RON

lunar.

Față de situația de

fapt reținută mai sus, tribunalul a apreciat că cererea formulată de reclamant

este neîntemeiată.

Astfel, în ceea ce

privește acordarea de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă s-a reținut că există reglementări

paralele, și anume Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999 și Legea nr.

221/2009.

Întrucât reclamantul

a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990,

precum și de cele ale O.U.G. nr. 214/1999, tribunalul a constatat ca fiind

neîntemeiată această nouă cerere a reclamantului.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal a declarat apel reclamantul, criticând sentința sub

aspectul nelegalității și netemeiniciei.

În dezvoltarea

motivelor de apel se arată că Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea

acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu

caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic.

La data introducerii

cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată

prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G. nr. 62/2010 nu

constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale

imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material,

astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Legea trebuie

interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia,

respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive

luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

La momentul

pronunțării sentinței nu se pronunțase neconstituționalitatea art. 5, alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Un alt motiv de apel

l-a constituit aprecierea eronată a conținutului probelor ca și interpretarea

temeiurilor de drept pe care și-a întemeiat cererea, fiind necesar să se

reexamineze fondul cauzei și pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.

De altfel, legea nu

prevede acordarea de drepturi noi, ci reafirmă în vederea asigurării unui cadru

normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care

oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat

de C. civ., de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și

14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care primează.

Prin Decizia nr. 54

din 5 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul și a

modificat sentința în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamant a

sumei de 7.000 Euro în echivalent în RON la cursul BNR de la data plății

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut că potrivit prevederilor art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 în forma avută de actul normativ la data

introducerii cererii de chemare în judecată: "(1) Orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3

ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a)

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La

stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile

reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și

celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu

modificările și completările ulterioare, și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare".

La data pronunțării

hotărârii atacate, prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 publicat în M. Of. nr.

446/1.07.2010, și care a intrat în vigoare la data de 4 iulie 2010, prevederile

art. 5 alin. (1), lit. a) ale Legii nr. 221/2009 s-au modificat și completat,

statuându-se acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare în cuantum de până la: 10.000 de Euro pentru persoana care a suferit

condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 5.000

de Euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 2.500 de Euro pentru

descendenții de gradul al II-lea.

Totodată, la art. 5,

după alin. (1) a fost introdus alin. (1

1

), cu următorul cuprins:

"(1

1

) La stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la

alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la

acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la

condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social,

precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și

celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, și al

O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive

politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice,

măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la

acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist

instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

568/2001, cu modificările și completările ulterioare."

De asemenea, prin

art. II al O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, s-a prevăzut că "dispozițiile

Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, astfel cum au fost modificate și completate prin prezenta

ordonanță de urgență, se aplică proceselor și cererilor pentru a căror

soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la

data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență."

Prin Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.

I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, și a constat că dispozițiile menționate sunt neconstituționale.

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

Curtea Constituțională a admis excepția și a constat că prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și

completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Totodată, prin art.

XIII din Legea nr. 202 din 26 octombrie 2010, intrată în vigoare la data de 25

noiembrie 2010, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, a fost modificată și

completată, prevăzându-se că "orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen

de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la

...".

S-a reținut din

analiza multiplelor modificări legislative și prin prisma celor două decizii

ale Curții Constituționale că Statul român a acordat o serie de drepturi

persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul-lege nr. 118/1990

republicat, celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă în condițiile O.U.G. nr. 214/1999, persoanelor împotriva cărora

au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, ordonanța

fiind aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare.

Prin Legea nr.

221/2009, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, se

reglementa acordarea despăgubirilor morale victimelor totalitarismului comunist

pentru prejudiciul moral suferit. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 stabilea inițial acordarea de despăgubiri victimelor represiunii

politice și urmașilor acestora pentru prejudiciul moral suferit fără

instituirea vreunei limite a cuantumului despăgubirilor, ținându-se seama numai

de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990

și al O.U.G. nr. 214/1999, însă actul normativ a fost modificat pe parcursul

procesului de față, după introducerea acțiunii și pronunțarea hotărârii

apelate.

S-a reținut că actul

normativ în discuție nu corespunde cerințelor de claritate și previzibilitate

așa cum sunt prevăzute acestea de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, iar pe de altă parte instituie o inechitate, nemotivată și subiectivă,

discriminatorie între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări

politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat

hotărârea nedefinitivă și cea dată în apel - deși au depus cereri în același

timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, determinat

de o serie de elemente imprevizibile și neimputabile persoanelor aflate în

cauză precum operativitatea instanțelor de judecată, complexitatea cazului,

exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări

care pot să întârzie soluționarea cauzei. S-a mai reținut că acest act normativ

astfel modificat contravine principiului egalității în drepturi a cetățenilor

și jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare

al aplicarea art. 14 și a Protocolului 12 al Convenției pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În prezentul proces

reclamantul a dobândit în temeiul Legii nr. 221/2009 în forma avută de actul

normativ la data introducerii acțiunii și pronunțării hotărârii primei

instanțe, o speranță legitimă în obținerea compensațiilor bănești, în sensul

dat acestei sintagme de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la

valoarea despăgubirilor limitele valorii acestora și criteriile de care trebuie

să se țină seama în aprecierea lor sunt stabilite suveran de către legiuitor,

având în vedere posibilitățile economice și financiare existente, însă potrivit

prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, în cazul unor

neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului

la care România este parte și legea internă au prioritate reglementările

internaționale mai favorabile, în cauză prevederile art. 14 și a Protocolului

12 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

S-a considerat că

este de necontestat prejudiciul moral suferit, iar ceea ce trebuie evaluat este

despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare,

fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral sub

aspectul importanței valorilor lezate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul și pârâtul.

Reclamantul C.I. și-a

întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În critici se susține

că despăgubirile acordate la valoarea de 7.000 Euro nu reprezintă o reparație

echitabilă.

Pârâtul Statul român

prin Ministerul Finanțelor Publice - DGFP București și-a întemeiat recursul pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În criticile

încadrate în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se susține că instanța de apel a

folosit o motivare dintr-un alt litigiu, cu alte părți (B.E. și Direcția

Generală a Finanțelor Ialomița).

În criticile încadrate

în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se susține că instanța de apel era

ținută de deciziile Curții Constituționale nr. 1354 și 1358/2010 prin care a

fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1)

lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009. Față de faptul că actualul cadrul

legal nu mai permite acordarea de despăgubiri morale în condițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative

cu caracter politic, instanța de apel trebuia să constate că pretențiile

reclamantului nu mai pot fi primite și în consecință să respingă acțiunea. Nu

se poate considera că s-ar produce o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil, în

condițiile în care la momentul pronunțării deciziilor de către Curtea

Constituțională, cauza aflându-se în faza apelului, hotărârea primei instanțe

nefiind definitivă, nu se poate invoca existența unui drept câștigat, stabilit

în mod definitiv de către autoritatea judiciară. De asemenea, în speță nu se

poate invoca încălcarea principiului neretroactivității. Cum apelul este o cale

devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a

solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un

drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat printr-o hotărâre

definitivă. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

"speranța legitimă" este legată de modul în care o cerere de chemare

în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern. O asemenea

speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie

susținută de temei rezonabil, de o normă legală. Instanța de contencios

european a reținut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează

dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în

reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea

prejudiciilor produse cetățenilor.

În fine, decizia a

mai fost criticată pentru cuantumul daunelor materiale acordate.

Recursul pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP București va fi

admis, decizia recurată va fi modificată în tot în sensul respingerii apelului

reclamantului.

Recursul reclamantului

C.I. va fi respins pentru următoarele considerente.

Cu prioritate este de

observat că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

au fost invocate formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură

a fi încadrabilă ipotezelor pe care acest motiv le reglementează: când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv interpretarea

greșită a actului juridic dedus judecății.

Sub aspectul

criticilor formulate în cele două recursuri și încadrabile în conținutul art.

304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării

legii civile în timp.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Această problemă de

drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că

textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru

acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de

judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți,

publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 ind.

7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată,

pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of., sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din

Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar

soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității

articolului citat.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate

pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara

unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va admite recursul

pârâtului, decizia recurată va fi modificată în tot în sensul respingerii

apelului reclamantului, iar recursul reclamantului va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva Deciziei nr.

54 din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pe care o

modifică în tot în sensul că respinge apelul declarat de apelantul reclamant

C.I. împotriva Sentinței nr. 1709 din 10 noiembrie 2010 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă.

Respinge recursul

declarat de reclamantul C.I. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 septembrie 2012.

Procesat de GGC - CL