ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 974/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 10849/3/2010, reclamantul G.V. a chemat în judecată pe pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 221/2009, solicitând acordarea sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul oficial al B.N.R., cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, ca urmare a strămutării și fixării domiciliului obligatoriu, măsuri administrative cu caracter politic, dispuse prin decizia M.A.I. nr. 200/1951. Prin sentința civilă nr. 1117 din 25 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri către reclamant, în cuantum de 8000 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul oficial al B.N.R.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Așa cum rezultă din adresa nr. 76378/1991, emisă de M.I. – D.S., reclamantul, împreună cu familia acestuia, a fost strămutat din zona frontierei de vest în comuna Viișoara, județul Ialomița, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, domiciliul obligatoriu fiind stabilit pe perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955. Reclamantului i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, așa cum rezultă din Decizia nr. 2806/2007 și beneficiază de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, începând cu data de 1 august 1990, pentru o perioadă de 4 ani, o lună și 10 zile (ce constituie vechime în muncă), în baza Hotărârii nr. 3712/1991, emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului – Lege 118/1990, indemnizația lunară acordată fiind în cuantum de 822 lei.

În conformitate cu dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat caracterul politic, de drept, a măsurii administrative, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, dispuse față de reclamant în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I. De asemenea, tribunalul a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 5 din aceeași lege, concluzionând că despăgubirile morale se acordă și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor, atât timp cât această posibilitate este expres prevăzută de lege. În prezenta cauză, tribunalul a considerat că este de necontestat prejudiciul moral suferit de reclamant, prin luarea măsurii administrative cu caracter politic, de dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu, fiindu-i încălcate drepturile fundamentale ale copilului și ale omului.

În stabilirea și acordarea despăgubirilor, tribunalul a apreciat că se impune a se avea în vedere principiul echității, care implică o anumită flexibilitate și o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, ținând seama de ansamblul circumstanțelor cauzei, adică, nu numai de situația reclamantului, ci și de contextul general în care încălcarea s-a produs. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantul G.V. și pârâtul S.R., prin M.F.P., prin reprezentant D.G.F.P.M.B. În motivarea apelului, reclamantul a arătat că apreciază sentința apelată ca fiind netemeinică și nelegală, sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, raportat la materialul probator și la cele învederate instanței.

Apelul declarat de apelantul pârât S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M.B. a vizat modificările survenite prin deciziile Curții Constituționale, în ceea ce privește declararea ca neconstituțional a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Prin decizia civilă nr. 210/ A din 25 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea , secția civilă mixtă, a admis excepția tardivității declarării apelului de către apelantul-pârât; a respins apelul declarat de apelantul-pârât S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M.B., ca tardiv formulat și a respins apelul declarat de apelantul reclamant G.V., ca nefondat. Pentru a adopta această soluție, instanța de apel a reținut următoarele: Cu privire la apelul declarat de apelantul pârât S.R.

prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M. București: Hotărârea a fost comunicată apelantului-pârât S.R., prin M.F.P., sub semnătură și ștampilă de primire, la Registratura Generală a M.F.P., la data de 17 septembrie 2010, așa cum rezultă din dovada de comunicare a hotărârii atacate. Conform regulii de calcul stabilite de art. 101 alin. (1) C. proc. civ., respectiv pe zile libere, declarația de apel putea fi depusă până la data de 4 octombrie 2010, inclusiv. Declarația de apel împotriva sentinței de fond a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, la data de 6 octombrie 2010, conform ștampilei de primire de pe cererea de apel.

Prin adresa de înaintare a căilor de atac declarate în cauză, la data de 5 octombrie 2010, Tribunalul București a înaintat la Curtea de apel doar declarația de apel formulată de către apelantul-reclamant, ceea ce înseamnă că, până în data de 5 octombrie 2010, nu fusese înregistrată declarația de apel a apelantului-pârât, ce a fost înaintată la dosar ulterior, prin adresa de dosar. Cu privire la excepția pusă în discuția părților, apelantul pârât, prin reprezentant convențional (consilier juridic), a susținut vicierea procedurii de comunicare a hotărârii apelate, în sensul că aceasta a fost comunicată la sediul M.F.P., și nu la reprezentanta acestuia, D.G.F.P., cu sediul în București, sector 2. Curtea va înlătura această apărare, reținând că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, acțiunile în justiție reglementate de art. 4 alin. (1) și art. 5 alin. (1) din aceeași lege, „se judecă în contradictoriu cu statul, reprezentat prin M.F.P.”.

Prin urmare, M.F.P. are calitatea de reprezentant legal al pârâtului S.R. În primă instanță, pârâtul a fost citat, prin reprezentantul său legal, M.F.P., din București, sector 5, citația pentru termenul din data de 16 aprilie 2010 fiind primită, sub semnătură și ștampilă de primire, de către Registratura Generală a M.F.P. Acesta nu a formulat întâmpinare în dosarul de fond și nici nu a depus vreo altă cerere, prin care să aducă la cunoștința instanței alegerea domiciliului procesual, pentru comunicarea actelor de procedură, la sediul D.G.F.P.M.B. De asemenea, Curtea a mai reținut că, nici prin apelul declarat împotriva sentinței de fond, apelantul-pârât nu aduce vreo critică cu privire la modalitatea de citare pe parcursul judecății în primă instanță, în ceea ce-l privește, sau cu privire la modalitatea de comunicare a hotărârii.

Potrivit dispozițiilor art. 93 C. proc. civ., în caz de alegere de domiciliu, comunicarea se va face la persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, iar, potrivit dispozițiilor art. 98 C. proc. civ., schimbarea domiciliului uneia dintre părți, în timpul judecății, trebuie, sub sancțiunea neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoștința instanței, prin petiție la dosar, iar părții potrivnice, prin scrisoare recomandată. În cauză, deși reprezentantul convențional al apelantul-pârât a susținut, cu ocazia dezbaterilor asupra excepției tardivității apelului său, faptul că, la dosarul de fond, a fost depusă o cerere prin care să se solicite citarea, respectiv comunicarea, la sediul D.G.F.P.B., Curtea a constatat că o astfel de cerere nu există la dosarul de fond.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 284 C. proc. civ., Curtea a admis excepția de tardivitate a apelului, care este o excepție de procedură, peremptorie și absolută, cu consecința respingerii apelului declarat de apelantul-pârât, ca tardiv formulat, fapt ce a făcut de prisos cercetarea în fond a criticilor invocate de apelant, conform dispozițiilor art. 137 alin. (1) raportat la art. 298 C. proc. civ. și cu respectarea principiului prevăzut de art. 296 C. proc. civ., potrivit căruia apelantului-reclamant nu i se putea crea, în propria cale de atac, o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, împotriva căreia partea adversă a declarat un apel tardiv. Cu privire la apelul declarat de apelantul-reclamant: Apelantul-reclamant a criticat cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale de prima instanță, solicitând admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța de fond a avut în vedere faptul că este de necontestat că, prin măsura administrativă cu caracter politic luată față de reclamant, i-a produs acestuia suferințe, fiindu-i lezată demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturile nepatrimoniale ocrotite de lege. În acord cu prima instanță de fond, Curtea a avut în vedere faptul că mutarea forțată într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, măsură ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei în cauză, producându-i inconveniente atât pe plan fizic, cât și în plan social.

Curtea a constatat că, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantului i s-a recunoscut perioada 17 iunie 1951 - 27 iulie 1955, ca fiind vechime neîntreruptă în muncă; i s-a acordat o indemnizație lunară în sumă de 822 lei (ulterior indexată); iar, în baza O.U.G. nr. 214/1999, a fost emisă decizia nr. 2806/2007 a Comisiei pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, prin care reclamantului i-a fost recunoscută și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, reclamantul beneficiind de toate drepturile prevăzute de acest act normativ. Chiar faptul recunoașterii, prin Legea nr. 221/2009 și prin Decretul-Lege nr. 118/1990, a caracterului politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparație morală de care a beneficiat reclamantul.

În al doilea rând, Curtea a constatat că, în mod corect, s-a raportat instanța de fond la jurisprudența C.E.D.O., din examinarea căreia reiese principiul, conform căruia stabilirea oricărei despăgubiri trebuie să fie subordonată unei aprecieri rezonabile și echitabile. În consecință, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a găsit ca fiind justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de apelantul-reclamant, cu titlu de prejudiciu moral, suma de 8.000 euro fiind suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, prin decizia M.A.I.

nr. 200/1951, ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul G.V. și pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B. Prin cererea de recurs formulată, reclamantul G.V. a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a acestei decizii, în sensul admiterii cererii introductive așa cum a fost formulată. În dezvoltarea criticilor, reclamantul s-a raportat la modificările survenite pe parcursul soluționării acestei cauze, arătând următoarele: Curtea Constituțională, în momentul în care a declarat O.U.G.

nr. 62/2010 neconstituțională, a statuat că prevederile legale criticate încalcă și principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, în sensul că se aplică exclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în prima instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică, prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificata prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Or, dacă nu se contestă puterea de lege a deciziilor Curții Constituționale, de la data publicării acestora, aceste decizii nu se pot situa în afara principiului neretroactivității legii, pentru că, în caz contrar, s-ar conferi deciziilor Curții Constituționale o forță juridică ce depășește interdicția instituită de art. 15 alin. (2) din Constituție. În privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile. Pe de alta parte, in măsura in care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului, recunoscut de art. 6 din C.E.D.O. În raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune si luarea in considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, mai ales când acestea sunt de notorietate.

Legea trebuie interpretată, astfel, în favoarea petiționarului, în vederea atingerii scopului acesteia, de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă. Procedând astfel, instanțele de judecată respectă dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

În același sens, chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea. Recurentul a invocat si necesitatea respectării actelor internaționale în materie, respectiv Rezoluția nr. 1096 din 1996 si nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985. În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supus reclamantul, faptul că aceste consecințe dăunătoare au fost probate și că trebuie avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat, prin acordarea unor despăgubiri echitabile. Recurentul a apreciat că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa, prin aceasta lege speciala, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de bun, în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană.

În ceea ce privește garanția egalității armelor, s-a învederat că, in jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a pârtilor pe toata desfășurarea procedurii in fata unui tribunal independent si imparțial, instituit de lege, in sensul menținerii unui echilibru intre interesele părților. Or, cată vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, in care paratul este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, aceasta garanție poate fi afectata, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

Sub aspectul argumentului care a justificat declararea ca neconstituțional a art. 5 din Legea nr. 221/2009, respectiv, cel financiar, acesta nu poate justifica abdicarea de la exigentele procesului echitabil. În acest sens, în cauza A. si alții contra Franței, din 09 ianuarie 2007, Curtea Europeana a stabilit că un motiv financiar, singur, nu poate justifica intervenția legislativă in timpul procesului, acesta nefiind un motiv imperios de interes general. Prin cererea de recurs formulată, pârâtul S.R. prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București. În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a admis excepția tardivității si a respins apelul declarat de către S.R., prin M.F.P., ca tardiv formulat.

În susținerea acestor critici, s-au invocat dispozițiile art. 101 alin. (1) și art. 104 C. proc. civ., susținându-se că apelul declarat de pârât a fost depus prin poștă, cu scrisoare recomandată, conform prevederilor art. 104 C. proc. civ., la data de 04 octombrie 2010, deci în termen legal, față de data comunicării sentinței civile nr. 1117 din 25 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, reținută de către instanța de apel, respectiv 17 septembrie 2011. Analizând recursurile formulate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce vor succede: Asupra recursului declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B. Critica exclusivă invocată de acest recurent s-a raportat la modul în care a fost soluționată excepția tardivității apelului declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 1117 din 25 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

În susținerea acestei critici s-a invocat faptul că apelul declarat de pârât a fost depus prin poștă, cu scrisoare recomandată, conform prevederilor art. 104 C. proc. civ., la data de 04 octombrie 2010, deci în termen legal, în raport de data comunicării sentinței civile atacate, respectiv 17 septembrie 2011. Or, această susținere nu poate fi primită. Astfel, deși, în recurs, a fost depus un înscris reprezentând „tichet recomandate”, care poartă data de 4 octombrie 2010, din conținutul său, nu rezultă la ce dosar sau la ce document se referă.

În consecință, în absența altor înscrisuri cu care să poată fi coroborat, nu se poate aplica prezumția expedierii în termen legal a declarației de apel depusă de pârât împotriva sentinței civile nr. 1117 din 25 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, ce a fost comunicată acestuia la data de 17 septembrie 2011; mai ales că, în fața instanței de apel, cu ocazia dezbaterilor asupra excepției tardivității declarării apelului de către pârâtul S.R., nu s-a solicitat un termen pentru a se face dovada depunerii apelului prin poștă, ci s-a invocat împrejurarea, conform căreia comunicarea hotărârii apelate s-a realizat la sediul M.F.P., iar nu la reprezentanta acestuia, D.G.F.P.M.B.

Pentru aceste argumente, se constată că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale imperative privind termenul de declarare a apelului și nu se impune casarea deciziei recurate. Asupra recursului declarat de reclamantul G.V. Sub un prim aspect, trebuie menționat că recurentului reclamant nu i se poate agrava situația în propria cale de atac, conform principiului non reformatio in peius, reglementat de art. 296 teza a II-a C. proc. civ., care se aplică și în recurs, conform art. 298 coroborat cu art. 316 C. proc. civ. Astfel, cum apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B. a fost respins, ca tardiv, cele statuate de prima instanță, pe fondul cauzei, nu mai pot fi repuse în dezbatere decât din perspectiva recursului declarat de reclamant, care a angajat, în cauză, examinarea litigiului și la nivelul celui de-al doilea grad de jurisdicție, sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale de prima instanță.

În consecință, ansamblul criticilor invocate de recurentul reclamant, care vizau inaplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 26 octombrie 2010, prezentei cauze, decizie invocată de pârât în apelul considerat tardiv, devin irelevante, întrucât această decizie nu a fost aplicată de instanța de apel, pentru a putea forma obiect de critică. În acest context, singurul motiv invocat de reclamant care se mai impune a fi examinat este cel privind reaprecierea cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantului.

Or, se poate constata că, în operațiunea de dimensionare a acestor despăgubiri, prima instanță a avut în vedere criteriile la care se face referire în motivele de recurs expuse de reclamant, respectiv, suferințele efectiv suportate de acesta, prin raportare la natura măsurii administrative aplicate si durata efectiva a acesteia, la situația particulară a reclamantului, dar și la contextul general în care această măsură a fost dispusă, precum și la atingerea adusă valorilor personale nepatrimoniale, inerente ființei, cum sunt, onoarea, demnitatea, libertatea. În acest sens, instanța de fond a statuat asupra unei despăgubiri echitabile, rezonabile, cu respectarea principiului proporționalității, dând o satisfacție justă pretenției în dezdăunare morală, formulata de reclamant.

Aprecierea în echitate realizată de prima instanță, în absența unor criterii legale ferme de cuantificare, dar cu enunțarea criteriilor particulare la care s-a raportat, păstrează, în opinia instanței de recurs, raportul de proporționalitate între interesul particular și cel general, asigurând o satisfacție de natură morală, pentru atingerea adusă unor valori nepatrimoniale, în strânsă legătură cu atributele personalității umane, astfel încât nu se impune modificarea cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantului. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul G.V. și de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B.

împotriva deciziei nr. 210/ A din 25 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul G.V. și de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B. împotriva deciziei nr. 210/ A din 25 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 februarie 2012.