ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 974/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 974/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 10849/3/2010,

reclamantul G.V. a chemat în judecată pe pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P.,

în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 221/2009, solicitând acordarea sumei

de 250.000 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul oficial al B.N.R.,

cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada 18 iunie 1951

- 27 iulie 1955, ca urmare a strămutării și fixării domiciliului obligatoriu,

măsuri administrative cu caracter politic, dispuse prin decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Prin sentința civilă nr.

1117 din 25 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în

parte acțiunea și a obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri către

reclamant, în cuantum de 8000 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul

oficial al B.N.R.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Așa cum rezultă din

adresa nr. 76378/1991, emisă de M.I. – D.S., reclamantul, împreună cu familia

acestuia, a fost strămutat din zona frontierei de vest în comuna Viișoara,

județul Ialomița, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, domiciliul obligatoriu

fiind stabilit pe perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.

Reclamantului i s-a

recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, așa cum rezultă

din Decizia nr. 2806/2007 și beneficiază de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990,

începând cu data de 1 august 1990, pentru o perioadă de 4 ani, o lună și 10

zile (ce constituie vechime în muncă), în baza Hotărârii nr. 3712/1991, emisă

de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice,

conform Decretului – Lege 118/1990, indemnizația lunară acordată fiind în

cuantum de 822 lei.

În conformitate cu

dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat

caracterul politic, de drept, a măsurii administrative, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, dispuse față de reclamant în

baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.

De asemenea,

tribunalul a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 5 din aceeași lege,

concluzionând că despăgubirile morale se acordă și în cazul aplicării unor

măsuri administrative cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor, atât

timp cât această posibilitate este expres prevăzută de lege.

În prezenta cauză,

tribunalul a considerat că este de necontestat prejudiciul moral suferit de

reclamant, prin luarea măsurii administrative cu caracter politic, de dislocare

și stabilire de domiciliu obligatoriu, fiindu-i încălcate drepturile

fundamentale ale copilului și ale omului.

În stabilirea și

acordarea despăgubirilor, tribunalul a apreciat că se impune a se avea în

vedere principiul echității, care implică o anumită flexibilitate și o analiză

obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, ținând seama de

ansamblul circumstanțelor cauzei, adică, nu numai de situația reclamantului, ci

și de contextul general în care încălcarea s-a produs.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel reclamantul G.V. și pârâtul S.R., prin M.F.P., prin

reprezentant D.G.F.P.M.B.

În motivarea

apelului, reclamantul a arătat că apreciază sentința apelată ca fiind

netemeinică și nelegală, sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate,

raportat la materialul probator și la cele învederate instanței.

Apelul

declarat de apelantul pârât S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M.B. a

vizat modificările survenite prin deciziile Curții Constituționale, în ceea ce

privește declararea ca neconstituțional a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Prin

decizia civilă nr. 210/ A din 25 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea

, secția civilă mixtă,

a admis excepția tardivității declarării apelului de către apelantul-pârât; a

respins apelul declarat de apelantul-pârât S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M.B.,

ca tardiv formulat și a respins apelul declarat de apelantul reclamant G.V., ca

nefondat.

Pentru a adopta

această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Cu

privire la apelul declarat de apelantul pârât S.R. prin M.F.P., reprezentat de

D.G.F.P.M. București:

Hotărârea

a fost comunicată apelantului-pârât S.R., prin M.F.P., sub semnătură și

ștampilă de primire, la Registratura Generală a M.F.P., la data de 17

septembrie 2010, așa cum rezultă din dovada de comunicare a hotărârii atacate.

Conform

regulii de calcul stabilite de art. 101 alin. (1) C. proc. civ., respectiv pe

zile libere, declarația de apel putea fi depusă până la data de 4 octombrie 2010,

inclusiv.

Declarația

de apel împotriva sentinței de fond a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, la data de 6 octombrie 2010, conform ștampilei

de primire de pe cererea de apel.

Prin

adresa de înaintare a căilor de atac declarate în cauză, la data de 5 octombrie

2010, Tribunalul București a înaintat la Curtea de apel doar declarația de apel formulată de către apelantul-reclamant, ceea ce înseamnă că, până în data de

5 octombrie 2010, nu fusese înregistrată declarația de apel a

apelantului-pârât, ce a fost înaintată la dosar ulterior, prin adresa de dosar.

Cu privire la

excepția pusă în discuția părților, apelantul pârât, prin reprezentant

convențional (consilier juridic), a susținut vicierea procedurii de comunicare

a hotărârii apelate, în sensul că aceasta a fost comunicată la sediul M.F.P.,

și nu la reprezentanta acestuia, D.G.F.P., cu sediul în București, sector 2.

Curtea

va înlătura această apărare, reținând că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (4)

din Legea nr. 221/2009, acțiunile în justiție reglementate de art. 4 alin. (1)

și art. 5 alin. (1) din aceeași lege, „se judecă în contradictoriu cu statul,

reprezentat prin M.F.P.”. Prin urmare, M.F.P. are calitatea de reprezentant

legal al pârâtului S.R.

În primă

instanță, pârâtul a fost citat, prin reprezentantul său legal, M.F.P., din

București, sector 5, citația pentru termenul din data de 16 aprilie 2010 fiind

primită, sub semnătură și ștampilă de primire, de către Registratura Generală a

M.F.P. Acesta nu a formulat întâmpinare în dosarul de fond și nici nu a depus

vreo altă cerere, prin care să aducă la cunoștința instanței alegerea

domiciliului procesual, pentru comunicarea actelor de procedură, la sediul D.G.F.P.M.B.

De

asemenea, Curtea a mai reținut că, nici prin apelul declarat împotriva

sentinței de fond, apelantul-pârât nu aduce vreo critică cu privire la

modalitatea de citare pe parcursul judecății în primă instanță, în ceea ce-l

privește, sau cu privire la modalitatea de comunicare a hotărârii.

Potrivit

dispozițiilor art. 93 C. proc. civ., în caz de alegere de domiciliu,

comunicarea se va face la persoana însărcinată cu primirea actelor de

procedură, iar, potrivit dispozițiilor art. 98 C. proc. civ., schimbarea domiciliului uneia dintre părți, în timpul judecății, trebuie, sub

sancțiunea neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoștința instanței, prin

petiție la dosar, iar părții potrivnice, prin scrisoare recomandată.

În

cauză, deși reprezentantul convențional al apelantul-pârât a susținut, cu

ocazia dezbaterilor asupra excepției tardivității apelului său, faptul că, la

dosarul de fond, a fost depusă o cerere prin care să se solicite citarea,

respectiv comunicarea, la sediul D.G.F.P.B., Curtea a constatat că o astfel de

cerere nu există la dosarul de fond.

Pentru

aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 284 C. proc. civ., Curtea a admis excepția de tardivitate a apelului, care este o excepție de

procedură, peremptorie și absolută, cu consecința respingerii apelului declarat

de apelantul-pârât, ca tardiv formulat, fapt ce a făcut de prisos cercetarea în

fond a criticilor invocate de apelant, conform dispozițiilor art. 137 alin. (1)

raportat la art. 298 C. proc. civ. și cu respectarea principiului prevăzut de art.

296 C. proc. civ., potrivit căruia apelantului-reclamant nu i se putea crea,

în propria cale de atac, o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată,

împotriva căreia partea adversă a declarat un apel tardiv.

Cu

privire la apelul declarat de apelantul-reclamant:

Apelantul-reclamant

a criticat cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale de prima

instanță, solicitând admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată.

La

stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța de fond a avut în vedere faptul

că este de necontestat că, prin măsura administrativă cu caracter politic luată

față de reclamant, i-a produs acestuia suferințe, fiindu-i lezată demnitatea și

onoarea, libertatea individuală, drepturile nepatrimoniale ocrotite de lege.

În acord

cu prima instanță de fond, Curtea a avut în vedere faptul că mutarea forțată

într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură

fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de

libertate, măsură ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și

profesionale a persoanei în cauză, producându-i inconveniente atât pe plan

fizic, cât și în plan social.

Curtea a constatat

că, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantului i s-a recunoscut

perioada 17 iunie 1951 - 27 iulie 1955, ca fiind vechime neîntreruptă în muncă;

i s-a acordat o indemnizație lunară în sumă de 822 lei (ulterior indexată);

iar, în baza O.U.G. nr. 214/1999, a fost emisă decizia nr. 2806/2007 a Comisiei

pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, prin care

reclamantului i-a fost recunoscută și calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă, reclamantul beneficiind de toate drepturile prevăzute de acest

act normativ.

Chiar faptul

recunoașterii, prin Legea nr. 221/2009 și prin Decretul-Lege nr. 118/1990, a

caracterului politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparație morală

de care a beneficiat reclamantul.

În al doilea rând,

Curtea a constatat că, în mod corect, s-a raportat instanța de fond la

jurisprudența C.E.D.O., din examinarea căreia reiese principiul, conform căruia

stabilirea oricărei despăgubiri trebuie să fie subordonată unei aprecieri

rezonabile și echitabile.

În

consecință, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și

echitabile, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a găsit ca

fiind justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de

apelantul-reclamant, cu titlu de prejudiciu moral, suma de 8.000 euro fiind

suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă prin

instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu, prin decizia M.A.I. nr.

200/1951, ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul G.V. și pârâtul S.R.,

prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B.

Prin cererea de

recurs formulată, reclamantul G.V. a solicitat modificarea deciziei recurate,

în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a acestei decizii, în sensul

admiterii cererii introductive așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea criticilor,

reclamantul s-a raportat la modificările survenite pe parcursul soluționării

acestei cauze, arătând următoarele:

Curtea

Constituțională, în momentul în care a declarat O.U.G. nr. 62/2010

neconstituțională, a statuat că prevederile legale criticate încalcă și

principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție,

în sensul că se aplică exclusiv situațiilor în care există o hotărâre

judecătorească pronunțată în prima instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi

legală și temeinică, prin raportare la legislația aflată în vigoare la data

pronunțării acesteia.

Astfel, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificata prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă

pe tot parcursul procesului.

Or, dacă nu se

contestă puterea de lege a deciziilor Curții Constituționale, de la data

publicării acestora, aceste decizii nu se pot situa în afara principiului

neretroactivității legii, pentru că, în caz contrar, s-ar conferi deciziilor

Curții Constituționale o forță juridică ce depășește interdicția instituită de art.

15 alin. (2) din Constituție.

În privința

proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curții

Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile.

Pe de alta parte, in

măsura in care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se

aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului, recunoscut de art.

6 din C.E.D.O.

În raport cu natura

acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune si luarea

in considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin

elemente probatorii, mai ales când acestea sunt de notorietate.

Legea trebuie

interpretată, astfel, în favoarea petiționarului, în vederea atingerii scopului

acesteia, de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive

luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Așadar, dacă

instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte,

conținând dispoziții mai puțin favorabile, sunt obligate să ignore aceste

prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai

favorabilă. Procedând astfel, instanțele de judecată respectă dispozițiile art.

20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

În același sens,

chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are

posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia

drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în

contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze

aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu

soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.

Recurentul a invocat

si necesitatea respectării actelor internaționale în materie, respectiv

Rezoluția nr. 1096 din 1996 si nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Declarația asupra Principiilor de Bază ale

Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată

de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985.

În reaprecierea

cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere

existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a

măsurilor abuzive la care a fost supus reclamantul, faptul că aceste consecințe

dăunătoare au fost probate și că trebuie avut în vedere principiul reparării

integrale a prejudiciului cauzat, prin acordarea unor despăgubiri echitabile.

Recurentul a apreciat

că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa, prin aceasta

lege speciala, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de bun, în sensul art.

1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană.

În ceea ce privește

garanția egalității armelor, s-a învederat că, in jurisprudența instanței

europene, aceasta semnifică tratarea egală a pârtilor pe toata desfășurarea

procedurii in fata unui tribunal independent si imparțial, instituit de lege,

in sensul menținerii unui echilibru intre interesele părților.

Or, cată vreme, pe

parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat

la baza declanșării unor litigii, in care paratul este statul, la inițiativa

acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea

cu dispozițiile constituționale, aceasta garanție poate fi afectata, cu consecința

nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta

este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

Sub aspectul

argumentului care a justificat declararea ca neconstituțional a art. 5 din

Legea nr. 221/2009, respectiv, cel financiar, acesta nu poate justifica

abdicarea de la exigentele procesului echitabil. În acest sens, în cauza A. si

alții contra Franței, din 09 ianuarie 2007, Curtea Europeana a stabilit că un

motiv financiar, singur, nu poate justifica intervenția legislativă in timpul

procesului, acesta nefiind un motiv imperios de interes general.

Prin cererea de

recurs formulată, pârâtul S.R. prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B. a solicitat

admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei

spre rejudecare la Curtea de Apel București.

În dezvoltarea

criticilor formulate, pârâtul a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a

admis excepția tardivității si a respins apelul declarat de către S.R., prin M.F.P.,

ca tardiv formulat.

În susținerea acestor

critici, s-au invocat dispozițiile art. 101 alin. (1) și art. 104 C. proc. civ.,

susținându-se că apelul declarat de pârât a fost depus prin poștă, cu scrisoare

recomandată, conform prevederilor art. 104 C. proc. civ., la data de 04

octombrie 2010, deci în termen legal, față de data comunicării sentinței civile

nr. 1117 din 25 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, reținută de către instanța de apel, respectiv 17 septembrie 2011.

Analizând recursurile

formulate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru

considerentele ce vor succede:

Asupra recursului

declarat de

pârâtul

S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B.

Critica exclusivă

invocată de acest recurent s-a raportat la modul în care a fost soluționată

excepția tardivității apelului declarat de pârât împotriva sentinței civile nr.

1117 din 25 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

În susținerea acestei

critici s-a invocat faptul că apelul declarat de pârât a fost depus prin poștă,

cu scrisoare recomandată, conform prevederilor art. 104 C. proc. civ., la data

de 04 octombrie 2010, deci în termen legal, în raport de data comunicării

sentinței civile atacate, respectiv 17 septembrie 2011.

Or, această susținere

nu poate fi primită.

Astfel, deși, în

recurs, a fost depus un înscris reprezentând „tichet recomandate”, care poartă

data de 4 octombrie 2010, din conținutul său, nu rezultă la ce dosar sau la ce

document se referă. În consecință, în absența altor înscrisuri cu care să poată

fi coroborat, nu se poate aplica prezumția expedierii în termen legal a declarației

de apel depusă de pârât împotriva sentinței civile nr. 1117 din 25 iunie 2010 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, ce a fost comunicată acestuia la

data de 17 septembrie 2011; mai ales că, în fața instanței de apel, cu ocazia

dezbaterilor asupra excepției tardivității declarării apelului de către pârâtul

S.R., nu s-a solicitat un termen pentru a se face dovada depunerii apelului

prin poștă, ci s-a invocat împrejurarea, conform căreia comunicarea hotărârii

apelate s-a realizat la sediul M.F.P., iar nu la reprezentanta acestuia, D.G.F.P.M.B.

Pentru aceste

argumente, se constată că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale

imperative privind termenul de declarare a apelului și nu se impune casarea

deciziei recurate.

Asupra recursului

declarat de reclamantul G.V.

Sub un prim aspect,

trebuie menționat că recurentului reclamant nu i se poate agrava situația în

propria cale de atac, conform principiului non reformatio in peius, reglementat

de art. 296 teza a II-a C. proc. civ., care se aplică și în recurs, conform art.

298 coroborat cu art. 316 C. proc. civ.

Astfel, cum apelul

declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B. a fost respins, ca

tardiv, cele statuate de prima instanță, pe fondul cauzei, nu mai pot fi repuse

în dezbatere decât din perspectiva recursului declarat de reclamant, care a

angajat, în cauză, examinarea litigiului și la nivelul celui de-al doilea grad

de jurisdicție, sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de

daune morale de prima instanță.

În consecință, ansamblul

criticilor invocate de recurentul reclamant, care vizau inaplicabilitatea

deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 26 octombrie 2010, prezentei cauze,

decizie invocată de pârât în apelul considerat tardiv, devin irelevante,

întrucât această decizie nu a fost aplicată de instanța de apel, pentru a putea

forma obiect de critică.

În acest context,

singurul motiv invocat de reclamant care se mai impune a fi examinat este cel

privind reaprecierea cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantului.

Or, se poate constata

că, în operațiunea de dimensionare a acestor despăgubiri, prima instanță a avut

în vedere criteriile la care se face referire în motivele de recurs expuse de

reclamant, respectiv, suferințele efectiv suportate de acesta, prin raportare

la natura măsurii administrative aplicate si durata efectiva a acesteia, la

situația particulară a reclamantului, dar și la contextul general în care

această măsură a fost dispusă, precum și la atingerea adusă valorilor personale

nepatrimoniale, inerente ființei, cum sunt, onoarea, demnitatea, libertatea.

În acest sens,

instanța de fond a statuat asupra unei despăgubiri echitabile, rezonabile, cu

respectarea principiului proporționalității, dând o satisfacție justă

pretenției în dezdăunare morală, formulata de reclamant.

Aprecierea în

echitate realizată de prima instanță, în absența unor criterii legale ferme de

cuantificare, dar cu enunțarea criteriilor particulare la care s-a raportat,

păstrează, în opinia instanței de recurs, raportul de proporționalitate între

interesul particular și cel general, asigurând o satisfacție de natură morală,

pentru atingerea adusă unor valori nepatrimoniale, în strânsă legătură cu atributele

personalității umane, astfel încât nu se impune modificarea cuantumului

despăgubirilor morale acordate reclamantului.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul G.V. și de pârâtul S.R.,

prin M.F.P., prin D.G.F.P.M.B. împotriva deciziei nr. 210/ A din 25 februarie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul G.V. și de pârâtul S.R., prin M.F.P.,

prin D.G.F.P.M.B. împotriva deciziei nr. 210/ A din 25 februarie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 februarie 2012.