ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 69/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 69/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București la 5 februarie 2010, reclamantul S.C.

a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu M.F.P., să dispună obligarea

pârâtului la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din

data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic,

luate împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea

domiciliului obligatoriu în perioada 19 iunie 1951 - 19 august 1955, măsură

stabilită prin decizia M.A.I. 200/1951 și ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

Prin sentința civilă nr.

832 din 18 mai 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în

parte cererea formulată de reclamant și a obligat S.R. la plata către reclamant

a sumei de 4.000 lei cu titlu de daune morale.

Tribunalul a

reținut că reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii ale

Decretului-Lege nr. 118/1990, prin care i s-a recunoscut vechime în muncă

perioada cât a fost dislocat, stabilindu-se și o indemnizație lunară, în

cuantum de 788 lei, câte 200 lei pentru fiecare an de lipsire de libertate,

precum și de cele ale O.U.G. nr. 214/1999, prin care reclamantului i s-a

recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

Prin apelul declarat

împotriva acestei sentințe, reclamantul a susținut că, se impune acordarea unei

sume mult mai mari având în vedere măsurile abuzive la care a fost supus pentru

3 ani, 11 luni și 18 zile. În acest sens, reclamantul a descris, prin memoriul

de apel, condițiile care au determinat suferințele fizice și psihice specifice

regimului totalitar.

S.R. prin M.F.P. a

susținut, la rândul său, prin apelul declarat că, sentința pronunțată de

Tribunalul București este nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu greșita

aplicare a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009. Potrivit acestor

dispoziții, despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu și

în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, șa cum este

și măsura dislocării.

Suma acordată de către

Tribunal reprezentând daune morale este exagerat de mare, în contextul

reglementărilor art. 4 din aceeași lege, instanța fiind obligată să țină seama,

la stabilirea acestui cuantum, și de măsurile de care a beneficiat reclamantul

în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 precum și de prevederile O.U.G. nr. 214/1999.

Prin decizia civilă nr.

122/ A din 7 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

a respins apelul declarat de reclamant și a admis apelul pârâtului, schimbând

în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Pentru a decide

astfel, instanța a constatat că nu mai există temeiul juridic pentru acordarea

daunelor morale, reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, putând fi acordate doar despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1)

lit. b) și c), inaplicabile în speță.

Lipsind temeiul

juridic al cererii de daune morale, s-a constatat că analizarea celorlalte

critici din apelurile declarate, nu se mai impune.

Astfel,

s-a reținut că, urmare a sesizării Curții Constituționale cu soluționarea

excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că

aceste dispoziții legale sunt neconstituționale (

apelantul

pârât

prevalându-se în susținerea căii de

atac și de aceste statuări).

S-a

constatat incidența aplicabilitatea art. 31 din Legea nr. 47/1992,

potrivit căruia,,decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi

sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare este definitivă și obligatorie”, precum și a prevederilor art. 147

alin. (1) din Constituție conform cărora ”dispozițiile din legile [..]

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum deciziile

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost

publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar până la data soluționării cauzei,

termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere

de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției,

instanța de apel a apreciat că nu poate decât să procedeze la  aplicarea acestor

decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.

S-a

reținut și că organul de jurisdicție constituțională a constatat,

prin deciziile menționate, că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele

morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă, este nu atât

repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o

situație similară cu cea avută anterior, ceea ce este și imposibil, ci finalitatea

instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin

moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor

omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină

concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Decizia a

fost atacată cu recurs de către reclamant, care a pretins greșita aplicare a

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, față de împrejurarea că la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul acestui act normativ,

se născuse un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, astfel încât

legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului.

- S-a

susținut că, în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M.

Of. a deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile.

- De

asemenea, a arătat recurentul că instanța a apreciat eronat conținutul probelor

și a interpretat greșit temeiurile juridice pe care a fost fundamentată

cererea.

- În

cauză, se impune respectarea și aplicarea prioritară a reglementărilor

internaționale, făcându-se trimitere în acest sens la Rezoluții ale Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei, la jurisprudența instanței europene și la

Primul Protocol, adițional la Convenție.

În drept,

au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recursul

este nefondat.

- Problema de drept

care se impune analizei prioritare este dacă textul de lege care a constituit

temei juridic al pretențiilor reclamantului mai poate fi aplicat cauzei, în condițiile

în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, potrivit deciziilor Curții Constituționale nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2011).

Sub acest aspect, se

constată că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept, iar potrivit alin.

(4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Aceleași dispoziții

se regăsesc în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la

organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a organului

jurisdicțional constituțional, care produce efecte pentru viitor și erga omnes,

se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat

încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, care a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010

ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de

soluționare la data publicării în M. Of., cu excepția situației în care la

această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă a instanței de judecată.

Ca atare, urmare a

deciziilor menționate ale Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a deciziilor Curții

Constituționale menționate anterior, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la acel moment.

Nu se poate spune,

conform susținerii recurentului că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta

ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

De aceea, este eronată

aprecierea recurentului-reclamant, conform căreia ar trebui să se aplice în

continuare textul de lege, cu motivarea că acesta era în vigoare la data

introducerii acțiunii și astfel, ”partea avea la dispoziție un drept la acțiune,

pentru a solicita despăgubiri morale”.

Întrucât norma

tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea

juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Totodată, se constată

că prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

- Critica

vizând aprecierea eronată a probatoriului de către instanță este neîncadrabilă

în vreun motiv de recurs, având în vedere că în această fază procesuală nu se

devoluează fondul și nu se cenzurează situații de fapt a căror determinare, pe

baza probatoriului administrat, o realizează instanțele fondului. Acestea sunt

cele care interpretează mijloacele de probă și care determină elementele de

fapt ale pricinii.

- Susținerea

unei interpretări greșite a temeiurilor juridice ale cererii este lipsită de

orice fundament, în condițiile în care textul de lege indicat, ca reprezentând

izvorul dreptului de creanță al reclamantei, a fost art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Or,

analiza instanței de apel s-a concretizat tocmai pe efectele acestui text după

adoptarea deciziilor organului de jurisdicție constituțională, motivându-se

amplu de ce, față de caracterul general obligatoriu al acestor decizii,

pretențiile de daune nu mai pot fi fundamentate juridic.

- În ce

privește prevalența care trebuia acordată reglementărilor internaționale

(respectiv, Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, nr. 1096

din 1996 și nr. 1481 din 2006), instanța de apel a reținut corect că acestea au

făcut obiect de analiză pentru Curtea Constituțională care a constatat

existența unei duble reglementări în materie (cea anterioară Legii nr. 221/2009

asigurând condamnarea crimelor regimului comunist și reparația suferințelor

cauzate).

De

altfel, s-a constatat că în temeiul prevederilor speciale cuprinse de

Decretul-Lege nr. 118/1990, reclamantul a beneficiat de recunoașterea calității

de luptător în rezistența anticomunistă, precum și de drepturile bănești

reglementate de acest act normativ.

Trimiterea

pe care o face recurentul la jurisprudența instanței europene și la

dispozițiile Convenției europene nu este de natură să justifice o altă soluție

în cauză.

Astfel,

dând eficiență deciziilor Curții Constituționale și constatând că nu mai

subzistă temeiul juridic al cererilor, instanța de apel nu a nesocotit dreptul

la un proces echitabil și dispozițiile art. 6 par. 1 din C.E.D.O., întrucât așa

cum s-a reținut și prin decizia în interesul legii menționată anterior,

„dreptul de acces la tribunal nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai

are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă”.

Pe de

altă parte, prin constatarea neconstituționalității unui text de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu este afectat procesul echitabil

întrucât acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional (ale cărui limite, prin pronunțarea deciziei Curții Constituționale,

au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

stabilității juridice).

În ce

privește noțiunea de bun și protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, ele nu sunt

incidente la speță, câtă vreme reclamantul nu avea la data adoptării deciziei

organului jurisdicțional constituțional, o hotărâre definitivă care să-i fi

confirmat dreptul.

Prin

adoptarea actului normativ care recunoștea dreptul la despăgubiri s-a născut în

patrimoniul persoanelor doar un drept de creanță condițională, a cărui

concretizare și existență juridică depindeau de verificările instanței de

judecată. În absența unei asemenea verificări și statuări definitive din partea

instanței, creanța nu putea fi considerată ca reprezentând o valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (iar la data

publicării deciziilor Curții Constituționale nu exista o asemenea

confirmare jurisdicțională a dreptului de creanță al reclamantului).

Pentru

toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate,

recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul S.C. împotriva deciziei nr. 122/ A

din 7 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 ianuarie 2012.