ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4911/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 21 iulie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta T.M., în calitate de fiică a defunctului Ț.N., a solicitat conform Legii nr. 221 din 02 iunie 2009, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic, luate împotriva tatălui său prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 și ridicată prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 6100/1955, conform dispozițiilor art. 5 și urm., din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că, urmare a măsurilor cu caracter abuziv privind dislocarea și domiciliul obligatoriu, au fost suferințe cauzate întregii familii, prin neajunsuri create de lipsa unei locuințe, confort, asistență sanitară, hrană, posibilitatea de a-și câștiga existența, fiind încălcate drepturi fundamentale recunoscute de constituțiile în vigoare la acea dată, de natură a crea prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în viața socială, profesională și familială ulterioară a autorului acesteia. Reclamanta a mai arătat că prin decizia nr. 364 din 19 februarie 2009 s-a recunoscut autorului său calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în temeiul dispozițiilor O.U.G.

nr. 214/1999. La data de 24 noiembrie 2010, reclamanta a formulat precizări ale temeiului juridic al acțiunii, menționând că solicită a se avea în vedere și următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin sentința civilă nr. 1762 din 24 noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale au fost constatate ca neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, situație față de care pretențiile deduse judecății au fost lipsite de suport juridic, urmând ca cererea să fie respinsă ca atare.

Referitor la cererea precizatoare, prin care s-a solicitat a se avea în considerare și dispozițiile art. 20 din Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Tribunalul a reținut că adăugarea acestor temeiuri nu conduc la o soluție diferită, întrucât, pe de o parte, niciunul din actele normative invocate nu prevede posibilitatea persoanelor îndreptățite de a solicita despăgubirile pentru prejudiciul moral ce fac obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, iar pe de altă parte, reglementările invocate nu contravin dreptului intern pentru a li se acorda prioritate de aplicare. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta T.M., arătând că legea incidentă în cauză este de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv, Legea nr. 221/2009, ale cărei condiții de soluționarea favorabilă a cererii de acordare a daunelor morale sunt îndeplinite în cauză.

Reclamanta a mai arătat că despăgubirile morale pot fi obținute, în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ., de Constituția României, Rezoluției nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care primează și în baza altor texte legale, invocate ca temei juridic alături de dispozițiile Legii nr. 221/2009, sens în care oricum soluția de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii, este greșită.

Decizia de neconstituționalitate în baza căreia acțiunea a fost respinsă nu este aplicabilă în cauză, iar art. 20 din Constituția României prevede prioritatea de aplicare a actelor și reglementărilor internaționale, atunci când există neconcordanțe între acestea și dreptul intern, cererea în despăgubiri putând fi soluționată din perspectiva Rezoluției nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", a Rezoluției nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare" ori a Declarației asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, precum și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în materie. Reclamanta a mai arătat că suma solicitată cu titlu de daune morale este infimă față de cele acordate de instanța europeană în cazuri similare, și chiar față de cele acordate de instanțe din România pentru aceleași măsuri abuzive, din aceeași perioadă. Mai arată reclamantul că a fost încălcat art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului conform căruia exercitarea drepturilor și libertăților trebuie să fie asigurate fără vreo deosebire, toate persoanele fiind egale în fața legii și având dreptul la o protecție egală din partea legii, ceea ce înseamnă că pentru persoanele aflate în aceeași situație sau în situații comparabile, nu pot fi promulgate acte normative de natură a conduce la diferențieri în ceea ce privește demersul lor juridic.

La data de 11 mai 2011, prin serviciul registratură, reclamanta a depus „Precizări”, având în vedere modificările survenite prin Decizia Curții Constituționale în ceea ce privește declararea ca neconstituțional, a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, după învestirea Tribunalului Constanța cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prin care a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de bani cerute, reprezentând repararea pagubelor suferite ca urmare a erorilor judiciare, a măsurilor abuzive la care a fost supus, prin care arată că: Datorită acestei situații, înțelege să își precizeze acțiunea în sensul de a solicita să se aibă în vedere la soluționarea cauzei și următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituția României; Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei; Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985; art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin decizia civilă nr. 550/A din 30 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că precizările formulate de reclamantă în calea de atac a apelului, ulterior declarării neconstituționale a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, referitoare la dispozițiile art. 20 din Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, art. 5, 6, 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, au fost avute în vedere la adoptarea deciziei de neconstituționalitate în discuție, a cărei aplicare este obligatorie pentru instanțele de drept comun și care nu afectează în vreun fel principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituție.

De asemenea, având în vedere că norma juridică temei al dreptului a fost declarată neconstituțională, anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile în cauză, se poate concluziona în sensul inexistenței unei „speranțe legitime” în patrimoniul reclamantei, pe care nu o privează de posibilitatea beneficierii efective de dreptul la repararea prejudiciului moral cauzat în perioada comunistă, atâta timp cât există o serie de reglementări similare în materie aflate în vigoare, care au constituit, dealtfel, premisa pronunțării deciziei de neconstituționalitate.

Instanța de apel a mai reținut că toate criticile reclamantei din precizările depuse, privitoare la împrejurarea că indemnizațiile acordate în temeiul actului normativ anterior, nu au natura juridică a daunelor morale, ci sunt conexe legislației muncii, sunt neîntemeiate, în condițiile în care în cadrul deciziilor evocate obligatorii ale Curții Constituționale, s-a stabilit sub chiar acest aspect în discuție, paralelismul de reglementare și nicidecum, diferența de reglementare echivalentă invocatei existențe a unor naturi juridice distincte ale despăgubirilor stabilite prin cele două acte normative.

Prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 alin. ( 1 ) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces. Conform practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, se poate constitui într-un temei rezonabil și obiectiv pentru aplicarea unui tratament distinct și astfel, nediscriminatoriu.

Din această perspectivă, caracterul distinct al soluțiilor pronunțate în cauzele rămase irevocabile anterior admiterii excepției de neconstituționalitate a dispoziției din Legea nr. 221/2009, de cel al cauzelor aflate pe rol la momentul respectiv, nu poate constitui în condițiile expuse, sursa unui tratament discriminatoriu aplicat celor din urmă și acest fapt indiferent de data sesizării instanței de judecată în aceste din urmă cauze. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta T.M., formulând următoarele critici: I. Instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, conform căruia legea dispune numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în speță, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este în vigoare pe tot parcursul procesului.

II. Aplicarea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale încalcă pactele și tratatele la care România este parte și care au prioritate de aplicare în dreptul național, conform art. 20 din Constituția României. Prin soluționarea cauzei din perspectiva deciziei de neconstituționalitate, instanța de apel a încălcat prevederile conținute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluțiile APCE nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006, Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale ONU precum și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie. III.

Instanța de apel a încălcat principiul egalității cetățenilor în fața legii și al nediscriminării, prin crearea unei situații în care, pentru același prejudiciu cauzat, soluțiile sunt contradictorii, fiind astfel încălcate înseși deciziile anterioare ale Curții Constituționale și practica judiciară a Curții Europene în materie, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. IV. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție ce reglementează dreptul de proprietate, cu referire la noțiunea de „bun” și de „speranță legitimă”, în accepțiunea dată de acest act normativ.

Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente: I. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, decizia de neconstituționalitate în discuție nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 30 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivității. II. Atât soluția instanței de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu pactele și tratatele la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurenta-reclamantă.

Reglementările internaționale în materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției. Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției Europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției. Prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziții și-au încetat efectele, situație față de care, în absența unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenția Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurenta-reclamantă. Pe de altă parte, analiza concordanței efectelor deciziei de neconstituționalitate cu actele normative internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele acestei decizii, cât și în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, astfel încât asupra acestor aspecte instanța de drept comun nu mai poate reveni.

III. Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile. În susținerea acestei critici recurenta-reclamantă se raportează la alte persoane a căror situație se regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție. Or, adoptarea acestei decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general obligatoriu al Deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. IV. Decizia de neconstituționalitate nu încalcă nici dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție cu referire la noțiunea de „bun” și de „speranță legitimă”. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României - M. Of.

al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției Deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României, parag. 137). Noțiunea de „speranță legitimă” nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.M. împotriva deciziei nr. 550 A din 30 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2012.