ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4911/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4911/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 iulie

2010 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta T.M., în

calitate de fiică a defunctului Ț.N., a solicitat conform Legii nr. 221 din 02

iunie 2009, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei

la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu

caracter politic, luate împotriva tatălui său prin dislocarea din zona

frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie

1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin decizia Ministerului Afacerilor Interne

nr. 200/1951 și ridicată prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr.

6100/1955, conform dispozițiilor art. 5 și urm., din Legea nr. 221 din 02 iunie

2009 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta

a arătat că, urmare a măsurilor cu caracter abuziv privind dislocarea și domiciliul

obligatoriu, au fost suferințe cauzate întregii familii, prin neajunsuri create

de lipsa unei locuințe, confort, asistență sanitară, hrană, posibilitatea de a-și

câștiga existența, fiind încălcate drepturi fundamentale recunoscute de constituțiile

în vigoare la acea dată, de natură a crea prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat

în viața socială, profesională și familială ulterioară a autorului acesteia.

Reclamanta a mai arătat

că prin decizia nr. 364 din 19 februarie 2009 s-a recunoscut autorului său calitatea

de luptător în rezistența anticomunistă în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 214/1999.

La data de 24

noiembrie 2010, reclamanta a formulat precizări ale temeiului juridic al acțiunii,

menționând că solicită a se avea în vedere și următoarele temeiuri de drept:

art. 20 din Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei

și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă

nr. 1762 din 24 noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut, în esență, că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale au fost constatate ca neconstituționale dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, situație față de care pretențiile

deduse judecății au fost lipsite de suport juridic, urmând ca cererea să fie respinsă

ca atare.

Referitor la cererea precizatoare,

prin care s-a solicitat a se avea în considerare și dispozițiile art. 20 din Constituția

României, Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei și art. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, Tribunalul a reținut că adăugarea acestor temeiuri

nu conduc la o soluție diferită, întrucât, pe de o parte, niciunul din actele normative

invocate nu prevede posibilitatea persoanelor îndreptățite de a solicita despăgubirile

pentru prejudiciul moral ce fac obiectul prezentei cereri de chemare în judecată,

iar pe de altă parte, reglementările invocate nu contravin dreptului intern pentru

a li se acorda prioritate de aplicare.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta T.M., arătând că legea incidentă în

cauză este de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv,

Legea nr. 221/2009, ale cărei condiții de soluționarea favorabilă a cererii de acordare

a daunelor morale sunt îndeplinite în cauză.

Reclamanta a mai arătat

că despăgubirile morale pot fi obținute, în virtutea dreptului de acces la justiție

garantat de C. civ., de Constituția României, Rezoluției nr. 1096/1996 și de

art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care primează și în

baza altor texte legale, invocate ca temei juridic alături de dispozițiile Legii

nr. 221/2009, sens în care oricum soluția de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii,

este greșită.

Decizia de neconstituționalitate

în baza căreia acțiunea a fost respinsă nu este aplicabilă în cauză, iar art. 20

din Constituția României prevede prioritatea de aplicare a actelor și reglementărilor

internaționale, atunci când există neconcordanțe între acestea și dreptul intern,

cererea în despăgubiri putând fi soluționată din perspectiva Rezoluției nr. 1096/1996

a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Măsurile de eliminare a

moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste", a Rezoluției nr. 1481/2006

a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Necesitatea condamnării internaționale

a crimelor regimurilor comuniste totalitare" ori a Declarației asupra Principiilor

de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere,

adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie

1985, precum și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

Reclamanta a mai arătat

că suma solicitată cu titlu de daune morale este infimă față de cele acordate de

instanța europeană în cazuri similare, și chiar față de cele acordate de instanțe

din România pentru aceleași măsuri abuzive, din aceeași perioadă.

Mai arată reclamantul

că a fost încălcat art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului conform

căruia exercitarea drepturilor și libertăților trebuie să fie asigurate fără vreo

deosebire, toate persoanele fiind egale în fața legii și având dreptul la o protecție

egală din partea legii, ceea ce înseamnă că pentru persoanele aflate în aceeași

situație sau în situații comparabile, nu pot fi promulgate acte normative de natură

a conduce la diferențieri în ceea ce privește demersul lor juridic.

La data de 11 mai 2011,

prin serviciul registratură, reclamanta a depus „Precizări”, având în vedere modificările

survenite prin Decizia Curții Constituționale în ceea ce privește declararea ca

neconstituțional, a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, după învestirea Tribunalului

Constanța cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prin care a

solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata

sumei de bani cerute, reprezentând repararea pagubelor suferite ca urmare a erorilor

judiciare, a măsurilor abuzive la care a fost supus, prin care arată că:

Datorită acestei situații,

înțelege să își precizeze acțiunea în sensul de a solicita să se aibă în vedere

la soluționarea cauzei și următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituția

României; Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei; Rezoluția 1481 din 2006

a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie

1985; art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin decizia civilă

nr. 550/A din 30 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, că precizările formulate de reclamantă în

calea de atac a apelului, ulterior declarării neconstituționale a art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, referitoare la dispozițiile art. 20 din Constituția

României, Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 1481/2006

a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/34 din 29

noiembrie 1985, art. 5, 6, 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, au fost

avute în vedere la adoptarea deciziei de neconstituționalitate în discuție, a cărei

aplicare este obligatorie pentru instanțele de drept comun și care nu afectează

în vreun fel principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de

art. 15 din Constituție.

De asemenea, având în

vedere că

norma juridică temei al dreptului

a fost declarată neconstituțională, anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești

irevocabile în cauză, se poate concluziona în sensul inexistenței unei „speranțe

legitime” în patrimoniul reclamantei, pe care nu o privează

de posibilitatea

beneficierii efective de dreptul la repararea prejudiciului moral cauzat în perioada

comunistă, atâta timp cât există o serie de reglementări similare în materie aflate

în vigoare, care au constituit, dealtfel, premisa pronunțării deciziei de neconstituționalitate.

Instanța de apel a mai

reținut că toate criticile reclamantei din precizările depuse, privitoare la împrejurarea

că indemnizațiile acordate în temeiul actului normativ anterior, nu au natura juridică

a daunelor morale, ci sunt conexe legislației muncii, sunt neîntemeiate, în condițiile

în care în cadrul deciziilor evocate obligatorii ale Curții Constituționale, s-a

stabilit sub chiar acest aspect în discuție, paralelismul de reglementare și nicidecum,

diferența de reglementare echivalentă invocatei existențe a unor naturi juridice

distincte ale despăgubirilor stabilite prin cele două acte normative.

Prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 alin. (

1

)

lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism

independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce

atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, indiferent

dacă această

analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță

sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.

Conform

practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, anularea unei dispoziții

legale în cadrul controlului de constituționalitate, se

poate constitui într-un temei

rezonabil și obiectiv

pentru aplicarea unui tratament distinct și astfel, nediscriminatoriu.

Din această perspectivă,

caracterul distinct al soluțiilor pronunțate în cauzele rămase irevocabile anterior

admiterii excepției de neconstituționalitate a dispoziției din Legea nr. 221/2009,

de cel al cauzelor aflate pe rol la momentul respectiv, nu poate constitui în condițiile

expuse, sursa unui tratament discriminatoriu aplicat celor din urmă și acest fapt

indiferent de data sesizării instanței de judecată în aceste din urmă cauze.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta T.M., formulând următoarele critici:

I. Instanța de apel a

încălcat principiul neretroactivității legii, conform căruia legea dispune numai

pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în

judecată, în speță, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este în vigoare

pe tot parcursul procesului.

II. Aplicarea în cauză

a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale încalcă pactele și tratatele la

care România este parte și care au prioritate de aplicare în dreptul național, conform

art. 20 din Constituția României.

Prin soluționarea cauzei

din perspectiva deciziei de neconstituționalitate, instanța de apel a încălcat prevederile

conținute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, Rezoluțiile APCE nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006, Rezoluția nr. 40/34

din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale ONU precum și practica Curții Europene

a Drepturilor Omului în materie.

III. Instanța de apel

a încălcat principiul egalității cetățenilor în fața legii și al nediscriminării,

prin crearea unei situații în care, pentru același prejudiciu cauzat, soluțiile

sunt contradictorii, fiind astfel încălcate înseși deciziile anterioare ale Curții

Constituționale și practica judiciară a Curții Europene în materie, fără a exista

o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite

și scopul urmărit.

IV. Instanța de apel a

încălcat prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție ce reglementează

dreptul de proprietate, cu referire la noțiunea de „bun” și de „speranță legitimă”,

în accepțiunea dată de acest act normativ.

Recursul este nefondat,

pentru următoarele argumente:

I. Contrar susținerilor

recurentei-reclamante, decizia de neconstituționalitate în discuție nu încalcă principiul

neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale,

în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de

aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza

analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică

nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a pronunțat

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I,

nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010,

iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 30 mai 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele

juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivității.

II. Atât soluția instanței

de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu pactele și tratatele

la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurenta-reclamantă.

Reglementările internaționale

în materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului

intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele

însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale

ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților

fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției.

Pentru recunoașterea unor

asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române,

în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului

român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării

drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale,

în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare

a Convenției Europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale

care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă

de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției.

Prin declararea neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziții și-au încetat

efectele, situație față de care, în absența unei prevederi legale posibil a fi înlăturată

prin raportare la Convenția Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil,

astfel cum învederează recurenta-reclamantă.

Pe de altă parte, analiza

concordanței efectelor deciziei de neconstituționalitate cu actele normative internaționale

în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele

acestei decizii, cât și în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, astfel

încât asupra acestor aspecte instanța de drept comun nu mai poate reveni.

III. Discriminarea presupune

aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice

sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile.

În susținerea acestei

critici recurenta-reclamantă se raportează la alte persoane a căror situație se

regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până

la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei

decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general

obligatoriu al Deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă

și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de dezavantaj

sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea,

în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ

intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării”

îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

IV. Decizia de neconstituționalitate

nu încalcă nici dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție cu

referire la noțiunea de „bun” și de „speranță legitimă”.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât

„bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul

efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră

drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt

însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este

„o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative,

această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi

considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol”

(Cauza C. împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, hotărârea din 14 decembrie

2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece

„problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie

să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba

de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă

efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate

nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată,

nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența instanței

europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o

decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales

ș.a. contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției Deciziei

Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie

dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă

de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă

în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o

jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra

României, parag. 137).

Noțiunea de „speranță

legitimă” nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală

declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie

de verificarea organului jurisdicțional.

Pentru aceste considerente,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta T.M. împotriva deciziei nr. 550 A din 30 mai 2011

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 iunie 2012.