ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2921/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2921/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 31 martie 2010, B.E.

a solicitat, în baza Legii nr. 221/2009 și în

contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea

pârâtului la plata sumei de 250.000 Euro, echivalent în lei la cursul BNR din

data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit urmare măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate

împotriva tatălui său, prin dislocarea din zona frontierei de vest și

stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 20 august

1955, măsură luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Tribunalul București, secția a

IV

-a civilă, prin sentința nr. 1324 din

6 octombrie 2010

a admis

în parte cererea formulată de B.E. în contradictoriu cu Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant

a sumei de 4.000 Euro (în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății)

daune morale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a constatat că prin decizia nr. 323/2007 s-a acordat autorului reclamantului

calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, urmare faptului că a fost

supus la măsuri cu caracter politic, abuzive.

Conform actelor de stare civilă,

reclamantul este fiul lui B.H., decedat la data de 29 septembrie 1980.

Pornind de la prevederile art. 3 lit.

e) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a constatat că în speța dedusă

judecății, măsura administrativă aplicată autorului reclamantului are caracter

politic, în sensul prevăzut de art. 1 din lege, ceea ce dă dreptul

reclamantului, la despăgubiri, pentru prejudiciul moral produs autorului său

potrivit prevederilor legii.

Tribunalul a apreciat că dreptul la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit se aplică în egală măsură și celor

care au suferit măsuri administrative cu caracter politic și nu doar celor care

au suferit condamnări cu caracter politic, având în vedere dispozițiile art. 5

alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

In ceea ce privește stabilirea

existenței unui prejudiciu moral și a evaluării acestuia, tribunalul a avut în

vedere că prin măsura dispusă autorului reclamantului i-au fost cauzate atât

suferințe psihice, fiindu-i aduse atingeri onoarei și demnității sale ca

persoană, prin îndepărtarea din mediul familial și prin obligarea de a-și duce

viața în condiții grele sub toate aspectele, consecințele răsfrângându-se și

asupra perioadei ulterioare ridicării interdicției.

Tribunalul nu a primit însă

susținerile reclamantului de obligare a pârâtului la plata unei sume de 250.000

Euro, întrucât această sumă este foarte mare, apreciindu-se că suma de 4.000 Euro

este suficientă și rezonabilă.

Pe de altă parte la evaluarea

prejudiciului moral, dincolo de situația concretă din fiecare cauză, instanța a

trebuit să aibă în vedere și situația socio-economică actuală, media

veniturilor pe care le-ar putea obține un cetățean român mediu cât și efortul

financiar pe care l-ar putea suporta Statului Român raportat la posibilitățile

economice concrete ale țării.

In ceea ce privește dispozițiile O.U.G.

nr. 62/2010, referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor ce pot fi

acordate de către instanțe, tribunalul le-a înlăturat de la aplicare în

prezenta cauză având în vedere dispozițiile art. 11 alin. (2) din Constituție

potrivit cărora tratatele ratificate de Parlament, conform legii, fac parte din

dreptul intern, cât și dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție potrivit

cărora atunci când există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare

la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile

interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în

care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

In acest sens, tribunalul a constatat

că aplicarea dispozițiilor respectivei ordonanțe de urgență cererilor introduse

pe rolul instanțelor înainte de intrarea în vigoare a acesteia conduce la

încălcarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO raportat la art. 14

din CEDO, precum și a dispozițiilor art. 6 din CEDO referitoare la dreptul

părților și obligația instanței de a asigura părților un proces echitabil.

In acest sens s-a impus citarea

cauzelor Fredin contra Suediei, Stubbings contra Marea Britanie, în care Curtea

a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate

în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele față de

altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de

proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Or, existența unei situații economice

precare de natură a conduce la imposibilitatea păstrării echilibrului bugetar

nu poate fi primită ca o justificare obiectivă și rezonabilă din moment ce

această situație economică exista și la momentul intrării în vigoare a legii în

forma inițială.

Având în vedere că instanței de

judecată îi revine obligația de a asigura părților un proces echitabil și că

judecătorul intern reprezintă prima instanță chemată să asigure respectarea

drepturilor garantate și protejate de CEDO, tribunalul a constatat că această

obligație nu poate fi îndeplinită decât prin înlăturarea dispozițiilor ce

contravin art. 6 din CEDO.

Prin decizia nr. 377 A din 5 aprilie

2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și familie,

a admis

apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței

tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea, ca

neîntemeiată. A respins apelul declarat de reclamantul B.E. împotriva aceleiași

hotărâri, ca nefondat.

S-a reținut de către instanța de apel

că urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, s-a stabilit că respectivele dispoziții legale sunt

neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată

"decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau

ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare

este definitivă și obligatorie".

In conformitate cu prevederile art. 147

alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile [...] constatate ca

fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

[...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept".

Cum decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar până la data

soluționării cauzei în apel, termenul de 45 zile, menționat anterior, s-a

împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor legale

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu a putut

decât să procedeze la aplicarea acestei decizii obligatorii în prezenta cauză.

Curtea a apreciat că se impune a se

mai arăta că decizia Curții Constituționale are efect imediat, inclusiv asupra

acțiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situații

discriminatorii între reclamanți în raport de data formulării cererilor de

chemare în judecată.

Nu a fost omisă împrejurarea că apelul

este o cale devolutivă de atac, astfel încât judecata în apel este tot o

judecată de fond, neexistând deci niciun impediment ca prevederile unei legi

noi incidente în cauza dedusă judecății să se aplice și în cazul procesului pendinte,

fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional al neretroactivității

legii noi.

Or, cu atât mai mult în speța de față,

în care nu se aplică o nouă lege ci s-a declarat neconstituționalitatea

textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse

judecății, nu s-a putut aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a

acelei norme legale neconstituționale, neputându-se susține că, pe de o parte,

la momentul la care deciziile Curții Constituționale își produc efectele

obligatorii prin pronunțarea sentinței apelate, nedefinitive, ne-am găsi în

prezența unei situații juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar

faptul că o atare situație juridică ar putea fi opusă principiului supremației

Constituției în cadrul legislației naționale, având în vedere ca argument

suplimentar procedura excepției de neconstituționalitate prin care Curtea

Constituțională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru

stabilirea constituționalității unei legi aplicabile în litigiul respectiv și

efectul constatării neconstituționalității chiar și în cazul pronunțării între

timp a unei hotărârii definitive de către instanța de judecată .

Referitor la o eventuală aplicare

directă a normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, susținută de reclamant prin apel, chiar și în ipoteza mai

sus-arătată a existenței unei decizii pronunțate de Curtea Constituțională și a

considerentelor reținute de instanța de contencios constituțional, curtea a

observat că jurisprudența CEDO nu poate constitui, prin ea însăși, temei de

drept a unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce

care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă

încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea

art.20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că prin

dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin

Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudența Curții.

Mai mult, potrivit principiului

neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale, CEDO nu se aplică

unui stat contractant decât cu privire fapte juridice ce s-au produs după

intrarea ei în vigoare pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de

ratificare, fiind deci exclusă o raportare la prevederile art. 5 din Convenție

ce consacră dreptul la libertate și la siguranță.

De asemenea, în plan procedural,

curtea a reținut că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor

a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc extraordinar și nici nu a

fost abrogată de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă în

sensul art. 6 din Convenție, prin schimbarea normelor legale in timpul

desfășurării procesului declanșat de reclamant, aceste dispoziții legale

încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea

exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Curtea a apreciat că trebuie amintită

în acest context și hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată

în cauza Dumitru Popescu împotriva României din 26 aprilie 2007.

Prin urmare, având în vedere și

principiile care se degajă din jurisprudența Curții Europene în materie,

instanța de apel, văzând considerentele deciziei de neconstituționalitate, a

apreciat, prin prisma art. 51 din Constituția României că, în aplicarea legii

interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională

în analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin raportare la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituție,

având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție

constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției și,

implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.

Referitor la prevalenta altor

reglementări internaționale în materie, respectiv a rezoluțiilor Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) și nr. 1.481 (2006), precum

și a Rezoluției nr. 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să

dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiție și tratament

echitabil al victimelor, curtea a reținut că textele adoptate de Adunarea

Parlamentară a Consiliului Europei - recomandări, rezoluții sau opinii -

reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniștri, guverne,

parlamente naționale, partide politice naționale și pentru alți actori

importanți ai societății.

Astfel, rezoluțiile conțin hotărârile

Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau

în privința cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar

nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice și

prin urmare, potrivit considerentelor mai sus enunțate, invocarea în speță a

acestor acte cu caracter normativ nu este de natură a conduce la o altă

concluzie, decât cea deja expusă în paragraful anterior.

In consecință, nemaiexistând cadrul

legal în limitele căruia reclamantul a înțeles să-și organizeze apărarea,

dispărând temeiul de drept pe care și-a fundamentat pretențiile deduse

judecății și care nu ar putea fi schimbat în apel în raport de dispozițiile

art. 294 alin. (1) C. proc. civ., curtea, în baza art. 296 din cod, a respins

apelul formulat de acesta, ca nefondat și a admis apelul pârâtului și apelul

Ministerului Public, schimbând în totalitate sentința apelată, în sensul

respingerii acțiunii ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei ultime decizii a

declarat recurs reclamantul B.E.,

întemeiat

pe prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea

acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului propriu,

schimbarea în parte a sentinței tribunalului și admiterea acțiunii astfel cum a

fost formulată.

A considerat soluția pronunțată de

instanța de apel ca fiind netemeinică și nelegală, întrucât a fost dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr. 221/2009.

A arătat că la data introducerii

cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un

drept la acțiune de a solicita despăgubiri neplafonate, astfel că legea în

vigoare la data promovării acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

In sensul aplicării principiului

neretroactivității a precizat că este și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, cu referire la Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza

Blecic v.Croația, paragraful 81.

A apreciat că legea trebuie

interpretată în favoarea reclamantului în vederea atingerii scopului acesteia,

respectiv de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive

luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

A mai criticat hotărârea și sub

aspectul interpretării eronate a temeiurilor de drept pe care și-a întemeiat

cererea, arătând că despăgubirile puteau fi solicitate în virtutea dreptului de

acces la justiție garantat de Codul civil, de Constituția României, de

Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, art. 6 și art. 14 din CEDO, care

primează.

A precizat, în continuare, că prin

reparațiile anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare

caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea

acestora nefiind reparații morale.

A mai arătat că în reaprecierea

cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere

existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a

măsurilor abuzive și să nu se limiteze a-și motiva soluția prin prisma deciziei

Curții Constituționale.

A considerat că s-a stabilit un drept

subiectiv patrimonial în favoarea sa, prin legea specială, drept care se

subsumează noțiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr.

1 la Convenție, astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența

constantă a Curții de la Strasbourg, iar respingerea acțiunii creează premisele

ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date în aceste

cauze.

Niciuna din respectivele dispoziții nu

prevede un efect retroactiv al deciziei prin care este declarată

neconstituționalitatea unei dispoziții legale, dimpotrivă, se prevede expres că

o astfel de decizie are efecte numai pentru viitor.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare în

considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept care se pune în

speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi

analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al

deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în

Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

In raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte

pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai

situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept

a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of.

nr.761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

In speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul acestuia.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga

omnes

și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat în cauză de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul B.E. împotriva deciziei nr. 377 A din 5 aprilie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

2 mai 2012.