ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2921/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 31 martie 2010, B.E. a solicitat, în baza Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 Euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva tatălui său, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 20 august 1955, măsură luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951. Tribunalul București, secția a IV -a civilă, prin sentința nr. 1324 din 6 octombrie 2010 a admis în parte cererea formulată de B.E.

în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 4.000 Euro (în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății) daune morale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin decizia nr. 323/2007 s-a acordat autorului reclamantului calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, urmare faptului că a fost supus la măsuri cu caracter politic, abuzive. Conform actelor de stare civilă, reclamantul este fiul lui B.H., decedat la data de 29 septembrie 1980. Pornind de la prevederile art. 3 lit. e) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a constatat că în speța dedusă judecății, măsura administrativă aplicată autorului reclamantului are caracter politic, în sensul prevăzut de art. 1 din lege, ceea ce dă dreptul reclamantului, la despăgubiri, pentru prejudiciul moral produs autorului său potrivit prevederilor legii.

Tribunalul a apreciat că dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit se aplică în egală măsură și celor care au suferit măsuri administrative cu caracter politic și nu doar celor care au suferit condamnări cu caracter politic, având în vedere dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009. In ceea ce privește stabilirea existenței unui prejudiciu moral și a evaluării acestuia, tribunalul a avut în vedere că prin măsura dispusă autorului reclamantului i-au fost cauzate atât suferințe psihice, fiindu-i aduse atingeri onoarei și demnității sale ca persoană, prin îndepărtarea din mediul familial și prin obligarea de a-și duce viața în condiții grele sub toate aspectele, consecințele răsfrângându-se și asupra perioadei ulterioare ridicării interdicției.

Tribunalul nu a primit însă susținerile reclamantului de obligare a pârâtului la plata unei sume de 250.000 Euro, întrucât această sumă este foarte mare, apreciindu-se că suma de 4.000 Euro este suficientă și rezonabilă. Pe de altă parte la evaluarea prejudiciului moral, dincolo de situația concretă din fiecare cauză, instanța a trebuit să aibă în vedere și situația socio-economică actuală, media veniturilor pe care le-ar putea obține un cetățean român mediu cât și efortul financiar pe care l-ar putea suporta Statului Român raportat la posibilitățile economice concrete ale țării. In ceea ce privește dispozițiile O.U.G.

nr. 62/2010, referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate de către instanțe, tribunalul le-a înlăturat de la aplicare în prezenta cauză având în vedere dispozițiile art. 11 alin. (2) din Constituție potrivit cărora tratatele ratificate de Parlament, conform legii, fac parte din dreptul intern, cât și dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție potrivit cărora atunci când există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

In acest sens, tribunalul a constatat că aplicarea dispozițiilor respectivei ordonanțe de urgență cererilor introduse pe rolul instanțelor înainte de intrarea în vigoare a acesteia conduce la încălcarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO raportat la art. 14 din CEDO, precum și a dispozițiilor art. 6 din CEDO referitoare la dreptul părților și obligația instanței de a asigura părților un proces echitabil. In acest sens s-a impus citarea cauzelor Fredin contra Suediei, Stubbings contra Marea Britanie, în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Or, existența unei situații economice precare de natură a conduce la imposibilitatea păstrării echilibrului bugetar nu poate fi primită ca o justificare obiectivă și rezonabilă din moment ce această situație economică exista și la momentul intrării în vigoare a legii în forma inițială. Având în vedere că instanței de judecată îi revine obligația de a asigura părților un proces echitabil și că judecătorul intern reprezintă prima instanță chemată să asigure respectarea drepturilor garantate și protejate de CEDO, tribunalul a constatat că această obligație nu poate fi îndeplinită decât prin înlăturarea dispozițiilor ce contravin art. 6 din CEDO.

Prin decizia nr. 377 A din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea, ca neîntemeiată. A respins apelul declarat de reclamantul B.E. împotriva aceleiași hotărâri, ca nefondat. S-a reținut de către instanța de apel că urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit că respectivele dispoziții legale sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie". In conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept". Cum decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost publicată în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar până la data soluționării cauzei în apel, termenul de 45 zile, menționat anterior, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor legale neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu a putut decât să procedeze la aplicarea acestei decizii obligatorii în prezenta cauză. Curtea a apreciat că se impune a se mai arăta că decizia Curții Constituționale are efect imediat, inclusiv asupra acțiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situații discriminatorii între reclamanți în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.

Nu a fost omisă împrejurarea că apelul este o cale devolutivă de atac, astfel încât judecata în apel este tot o judecată de fond, neexistând deci niciun impediment ca prevederile unei legi noi incidente în cauza dedusă judecății să se aplice și în cazul procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional al neretroactivității legii noi.

Or, cu atât mai mult în speța de față, în care nu se aplică o nouă lege ci s-a declarat neconstituționalitatea textului dintr-o lege ce a constituit fundamentul pretențiilor deduse judecății, nu s-a putut aprecia că ar mai fi posibilă aplicarea în continuare a acelei norme legale neconstituționale, neputându-se susține că, pe de o parte, la momentul la care deciziile Curții Constituționale își produc efectele obligatorii prin pronunțarea sentinței apelate, nedefinitive, ne-am găsi în prezența unei situații juridice consumate, iar, pe de altă parte, nici chiar faptul că o atare situație juridică ar putea fi opusă principiului supremației Constituției în cadrul legislației naționale, având în vedere ca argument suplimentar procedura excepției de neconstituționalitate prin care Curtea Constituțională poate fi sesizată oricând în cursul unui proces pentru stabilirea constituționalității unei legi aplicabile în litigiul respectiv și efectul constatării neconstituționalității chiar și în cazul pronunțării între timp a unei hotărârii definitive de către instanța de judecată . Referitor la o eventuală aplicare directă a normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, susținută de reclamant prin apel,

chiar și în ipoteza mai sus-arătată a existenței unei decizii pronunțate de Curtea Constituțională și a considerentelor reținute de instanța de contencios constituțional, curtea a observat că jurisprudența CEDO nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept a unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art.20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudența Curții.

Mai mult, potrivit principiului neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale, CEDO nu se aplică unui stat contractant decât cu privire fapte juridice ce s-au produs după intrarea ei în vigoare pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare, fiind deci exclusă o raportare la prevederile art. 5 din Convenție ce consacră dreptul la libertate și la siguranță. De asemenea, în plan procedural, curtea a reținut că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc extraordinar și nici nu a fost abrogată de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă în sensul art. 6 din Convenție, prin schimbarea normelor legale in timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, aceste dispoziții legale încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Curtea a apreciat că trebuie amintită în acest context și hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Dumitru Popescu împotriva României din 26 aprilie 2007. Prin urmare, având în vedere și principiile care se degajă din jurisprudența Curții Europene în materie, instanța de apel, văzând considerentele deciziei de neconstituționalitate, a apreciat, prin prisma art. 51 din Constituția României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională în analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.

Referitor la prevalenta altor reglementări internaționale în materie, respectiv a rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) și nr. 1.481 (2006), precum și a Rezoluției nr. 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiție și tratament echitabil al victimelor, curtea a reținut că textele adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei - recomandări, rezoluții sau opinii - reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniștri, guverne, parlamente naționale, partide politice naționale și pentru alți actori importanți ai societății.

Astfel, rezoluțiile conțin hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privința cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice și prin urmare, potrivit considerentelor mai sus enunțate, invocarea în speță a acestor acte cu caracter normativ nu este de natură a conduce la o altă concluzie, decât cea deja expusă în paragraful anterior. In consecință, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamantul a înțeles să-și organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept pe care și-a fundamentat pretențiile deduse judecății și care nu ar putea fi schimbat în apel în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., curtea, în baza art. 296 din cod, a respins apelul formulat de acesta, ca nefondat și a admis apelul pârâtului și apelul Ministerului Public, schimbând în totalitate sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii ca fiind neîntemeiată. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul B.E., întemeiat pe prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului propriu, schimbarea în parte a sentinței tribunalului și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. A considerat soluția pronunțată de instanța de apel ca fiind netemeinică și nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr. 221/2009.

A arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune de a solicita despăgubiri neplafonate, astfel că legea în vigoare la data promovării acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului. In sensul aplicării principiului neretroactivității a precizat că este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic v.Croația, paragraful 81. A apreciat că legea trebuie interpretată în favoarea reclamantului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

A mai criticat hotărârea și sub aspectul interpretării eronate a temeiurilor de drept pe care și-a întemeiat cererea, arătând că despăgubirile puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul civil, de Constituția României, de Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, art. 6 și art. 14 din CEDO, care primează. A precizat, în continuare, că prin reparațiile anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații morale. A mai arătat că în reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive și să nu se limiteze a-și motiva soluția prin prisma deciziei Curții Constituționale.

A considerat că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa, prin legea specială, drept care se subsumează noțiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg, iar respingerea acțiunii creează premisele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date în aceste cauze. Niciuna din respectivele dispoziții nu prevede un efect retroactiv al deciziei prin care este declarată neconstituționalitatea unei dispoziții legale, dimpotrivă, se prevede expres că o astfel de decizie are efecte numai pentru viitor. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. In raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr.761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

In speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.E. împotriva deciziei nr. 377 A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2012.