ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4232/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4232/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie,

a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantul C.V. și a admis cele două apeluri

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de

Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Tribunalul București, a schimbat în

tot sentința civilă atacată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a

pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data

de 31 decembrie 2009,

sub

nr. 51319/3/2009, reclamantul C.V., a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro echivalent

în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive,

cu caracter politic, luate împotrivea reclamantului prin dislocarea din zona

frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951

- 27 august 1955, măsură luată prin Decizia MAI. nr. 200/1951, și ridicată prin

Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, conform dispozițiilor art. 5 si urm,

din Legea nr. 221/2009 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată ocazionate cu prezentul proces, conform dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ.

Prin

Decizia nr. 1227 din 22 mai 2008 reclamantului i s-a recunoscut și calitatea de

luptător în rezistența anticomunistă în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr.

214/1999.

În drept,

reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 si urm. din Legea

nr. 212/2009.

Prin

sentința civilă nr. 1713 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a admis în

parte acțiunea formulată de reclamantul și a obligat pârâtul la plata către

reclamant a sumei de 3000 euro la cursul de schimb valutar lei/ euro BNR din

ziua plății (trei mii euro) cu titlu de despăgubiri civile pentru măsura

administrativă cu caracter politic.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a făcut dovada unui

prejudiciu personal nepatrimonial care impune acordarea unor daune morale în

cuantum de 3.000 euro, necesare, suficiente și rezonabile pentru repararea

prejudiciului reclamantului, situația de fapt redată de acesta în motivele

acțiunii dovedindu-se a fi reala.

La

aprecierea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere atât faptul

că reclamantul nu a fost condamnat, nu a executat o pedeapsă în detenție, ci

doar i s-a stabilit un domiciliu obligatoriu într-o altă localitate, dar și

faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinței morale,

iar faptul recunoașterii prin Legea nr. 221/2009 și prin Decretul-lege nr. 118/1990

a caracterului politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparație morală

de care a beneficiat reclamantul.

Totodată,

tribunalul a avut în vedere că potrivit art.5 alin. (2) din lege, la stabilirea

cuantumului despăgubirilor se ține seama și de măsurile reparatorii deja

acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, or, în speța dedusă

judecății, reclamantul beneficiază de o indemnizație acordată în temeiul

acestui decret, care până la momentul de față este 37.350 lei, adică o sumă

considerabilă acordată de Statul Român reclamantului numai în considerarea

reparării prejudiciului pentru măsura stabilirii domiciliului obligatoriu aplicată

autoarei reclamantului (precizăm că această sumă este distinctă de suma primită

ca pensie pentru limita de vârstă.).

Tribunalul

nu a primit susținerile reclamantului de obligare a pârâtului la plata unei

sume de 250.000 euro întrucât această sumă este una exorbitantă, iar acordarea

de daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuțire pentru cel

care le solicită, astfel încât suma de 3.000 euro acordată este apreciată ca

fiind suficientă și rezonabilă.

Împotriva

acestei sentințe au formulat apel

pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Tribunalul București și reclamantul C.V.

Într-o

motivare amplă, Curtea de Apel a reținut că atât cererea de chemare în

judecată, cât și hotărârea primei instanțe au fost întemeiate pe prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text de lege care, deși era în

vigoare la data pronunțării sentinței apelate, a fost declarat neconstituțional

prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010

ale Curții Constituționale, ambele publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Potrivit

dispozițiilor art.31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, și art. 147

din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform

art. II alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile și hotărârile

Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

S-a mai

reținut, de asemenea, față de conținutul prevederilor legale și constituționale

mai sus redate, ca legiuitorul român nu a acționat în interiorul termenului de

45 de zile în vederea punerii de acord cu Constituția a prevederilor declarate

ca fiind neconstituționale, astfel încât, la data judecării apelului s-a

constatat că norma art.5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

și-a încetat efectele, ea nemaiexistând în corpul acestei legi, situația fiind

similară în planul consecințelor juridice cu cea a unei abrogări.

Față de

această împrejurare și de consecințele legale și constituționale ale declarării

ca neconstituțional a unui text dintr-o lege sau ordonanță, curtea de apel a

considerat că judecata prezentei cauze, în această etapă procesuală, nu s-ar

putea realiza cu ignorarea menționatelor decizii ale Curții Constituționale,

care au avut ca efect lipsirea de temei legal a solicitărilor formulate de

către reclamantă prin cererea sa.

Instanța

de apel a arătat că nu găsește niciun argument de ordin legal ori convențional

care să justifice recunoașterea ultraactivității art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 în condițiile declarării sale ca fiind neconstituțional și

care să nu vină în coliziune cu regimul constituțional al excepțiilor de

neconstituționalitate ori cu principiul aplicării imediate a legii civile noi.

Astfel,

relevant în această analiză este că apelul - etapă procesuală în care se afla

pricina de față - constituie o cale devolutivă de atac, astfel că judecata în

apel este tot o judecată de fond, neexistând niciun impediment ca prevederile

unei legi noi incidente în cauza dedusă judecății să nu se aplice și procesului

pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional al

neretroactivității legii noi.

Curtea

de apel a apreciat că în speță se aplică legea în forma dobândită după

declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în

cursul procesului, întrucât raportul juridic dedus judecății în curs, are

caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia) și ale cărei efecte sunt

guvernate de legea nouă, sub regimul căreia s-au produs acestea, astfel că „legea

nouă" (forma legii după data la care decizia de neconstituționalitate

produce efecte) se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii

civile noi.

Curtea

de apel a apreciat, de asemenea, că deciziile Curții Constituționale au - așa

cum o arată și Constituția - efecte imediate și erga omnes, adică în privința

tuturor subiectelor de drept, aplicabilitatea lor neputând fi speculată în

raport de momente care privesc fie data introducerii acțiunii reclamantei, fie

data pronunțării hotărârii de primă instanță, în primul rând întrucât

Constituția însăși nu îngăduie astfel de distincții, iar în al doilea rând

întrucât s-ar ajunge la crearea unor situații discriminatorii între titularii

acțiunilor, în raport de un eveniment pur aleatoriu, respectiv cel al

formulării cererilor de chemare în judecată.

Tot

astfel nu s-ar putea pretinde, așa cum susține apelantul-reclamant, care a

pledat pentru aplicarea legii în forma în vigoare la data introducerii acțiunii

sale, că prin aceasta s-ar încălca regula „tempus regit actum", deoarece

în cauză nu este vorba despre un raport juridic ce s-a constituit, și-a produs

în întregime efectele și s-a stins sub imperiul unei legi, care însă nu mai

este în vigoare la data când raportul juridic respectiv este dedus judecății,

pentru a se putea reclama aplicarea legii ce a guvernat acel raport juridic,

deși în vigoare este o lege nouă. Situația regăsită în cauza de față este aceea

a existenței unor fapte petrecute și consumate în trecut cărora art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 le-a recunoscut anumite consecințe

juridice, consecințe juridice care însă au fost înlăturate ca efect al

declarării acestui text legal ca neconstituțional, efect ce se impune a fi

aplicat imediat în virtutea principiului de drept al aplicării imediate a legii

noi.

Instanța

de apel a apreciat că judecând astfel pricina și făcând aplicare în cauză

deciziilor general obligatorii ale Curții Constituționale nu s-ar putea susține

o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului de către apelantul reclamant.

Aceasta

întrucât ea nu se află în situația în care legiuitorul l-ar fi privat de un bun

tară dreaptă și prealabilă despăgubire deoarece până la pronunțarea deciziei

Curții Constituționale nu a obținut nici măcar o hotărâre definitivă care să

dea naștere în patrimoniul său unei creanțe susceptibile de executare.

Recunoscând

marja mare de apreciere a statului în privința legilor reparatorii, în

contextul unei tranziții dificile de la economia planificată la economia de

piață, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat și că, simpla

posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui

proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are

semnificația unei speranțe legitime, atât timp cât deznodământul judiciar este

incert până la finalizarea procesului (Slavov și alții c. Bulgaria). Aceeași

Curte a mai observat că noțiunea de discriminare prevăzută de art. 14 din

Convenție nu este una autonomă, arătând că în măsura în care nu se poate reține

o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. l, nu se poate face aplicare nici

acestui text al Convenției.

Tot

astfel, și în aceeași ordine de idei, instanța de apel a arătat că hotărârea de

primă instanță, nedefmitivă și favorabilă reclamantului nu a putut da naștere

pentru aceasta niciunei speranțe legitime, atâta timp cât procesul său se afla

în curs de judecată, iar soarta acestuia avea a depinde și a se hotărî abia în

urma judecăților de apel și recurs.

Referitor

la prevalenta altor reglementări internaționale în materie, respectiv a

rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) și

nr.1,481 (2006), precum și a Rezoluției 40/1985, care consacră comportamentul

de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la

justiție și tratament echitabil al victimelor, curtea de apel a reținut că

textele adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei - recomandări,

rezoluții sau opinii - reprezintă orientări importante pentru Comitetul de

Miniștri, guverne, parlamente naționale, partide politice naționale și pentru

alți actori importanți ai societății. Astfel, rezoluțiile conțin hotărârile

Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau

în privința cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar

nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice și,

prin urmare, potrivit considerentelor mai sus enunțate, invocarea în speță a

acestor acte cu caracter normativ nu este de natură a conduce la o altă

concluzie decât cea deja expusă în paragraful anterior.

Având în

vedere că potrivit dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate

schimba cauza și nici obiectul cererii introductive, instanța de apel a

constatat că soluția primei instanțe de acordare a daunelor morale nu ar putea

fi menținută, deoarece textul de lege pe care s-a bazat a fost declarat

neconstituțional, iar actualul cadru legal nu mai permite acordarea

despăgubirilor morale, în condițiile fostei litere „a" de la art. 5 alin.

(1) nici pentru condamnări politice și nici pentru măsuri administrative cu

caracter politic.

În considerarea

tuturor acestor elemente, curtea de apel a arătată că este de prisos cercetarea

motivelor de apel pe care s-au întemeiat părțile apelante în cererile lor

scrise și care motive porneau de la premisa existenței ca temei al cererii și

al hotărârii de primă instanță a art.5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea

nr. 221/2009, declarat ulterior neconstituțional, ele punând în discuție fie aplicabilitatea

acestei norme cazului dedus judecății, fie individualizarea măsurii

despăgubirii acordate.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.V.,

indicând dispozițiile art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamantul a arătat că la data introducerii cererii de chemare în

judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010,

s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub

aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării

cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În sensul

aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v.

Croația, paragraful 181).

Legea

trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului

acesteia, respectiv de reparație si de îndreptare pe cât posibil a măsurilor

abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

Totodată,

recurentul - reclamant a arătat că în cauză s-a făcut o apreciere eronată a

conținutului probelor ca și interpretarea temeiurilor de drept pe care și-a

întemeiat cererea, constituind motive de recurs în cadrul căruia să se

reexamineze fondul cauzei și pronunțarea unei hotărâri temeinice si legale.

De

altfel, legea prevede acordarea de drepturi și reafirmă în vederea asigurării

unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor

despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la

justiție garantat de Codul Civil, de Constituția României, Rezoluția nr.

1096/1996 si de art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O., care primează.

În ceea

ce privește evitarea unei duble reparații, este evident valabilă atât în

privința prejudiciului de ordin material, dar și mai mult în ceea ce privește a

celui de ordin moral, iar nerepararea adecvată a celui moral, reclamă o

solicitare în acest sens în temeiul și în condițiile normelor aplicabile.

Este

clar că prin aceste reparații anterioare nu s-au avut în vedere analize

concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul

general, majoritatea acestora nefiind reparații morale, oricum, premisa pe care

se sprijină decizia Curții Constituționale e total greșită, la fel ca și susținerile

instanței de apel: drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au

natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce

țin de legislația muncii, vechime în muncă etc., mai mult, chiar Legea nr. 221/2009

arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.

Recurentul-reclamant

a arătat și faptul că potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României,

au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care

Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Așadar,

dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este

parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt

obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din

reglementarea internațională mai favorabilă.

Procedând

astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile

art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

În al

doilea rând, constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul

deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, ambele

publicate in M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, că Legea nr. 221/2009, art. 5

alin. (1), este similar Decretul-lege nr. 118/1990, cu consecințele respective,

nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din

legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Așa cum

reglementările internaționale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în

fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de

la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții

Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe.

Chiar

dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are

posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia

drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în

contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze

aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu

soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.

Practica

neunitară este sancționată de CEDO, iar jurisprudența divergentă, profundă și

persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice,

definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de

asemenea, sancționată.

Mai mult

decât atât, reclamantul a considerat că sunt încălcate prevederile Declarației

Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale,

ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai

1994.

În acest

sens se impune și citarea cauzelor Fredin împotriva Suediei, Stubbinqs contra

Marea Britanie în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul

art.14, atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt

tratate preferențial unele față de altele, tară a exista o justificare

obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și

scopul urmărit.

S-a

invocat prin motivele de recurs, necesitatea respectării actelor internaționale

în materie: Rezoluția 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei,

privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare

comuniste

”

; Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei privind „Necesitatea condamnării internaționale a

crimelor regimurilor comuniste totalitare"; Declarația asupra Principiilor

de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de

Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29

noiembrie 1985; paragraful 104 din Hotărârea CEDO în cauza Dumitru Popescu împotriva

României care precizează într-o manieră exemplară și fără echivoc că: „statutul

conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture

- din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le

consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale”, deoarece

Convenția europeană face parte integrantă din ordinea juridică internă a

statului român.

În reaprecierea

cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta

prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive

la care a fost supusă reclamantul, și nu a se limita să-și motiveze respingerea

apelului pentru Deciziile Curții Constituționale.

Aceste

consecințe dăunătoare au fost probate, așa încât recurentul-reclamant solicită

instanței să le aprecieze corect, să aibă în vedere principiul reparării

integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile -

cu reală funcție reparatorie.

Consideră

recurentul că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa prin

aceasta lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „BUN” in

sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeana pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești, astfel cum această

noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg, iar

respingerea acțiunii creează premizele ca Statul Român să fie expus la alte

condamnări pentru soluțiile date în aceste cauze.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din

perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Cu titlu

preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio

critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează

- interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri

probatorii) dedus judecății.

Criticile

formulate de recurent aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor,

în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se

astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste

critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin

deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art.

147, alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt

general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și

pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și

pentru trecut (ex tune). Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest

context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit aetum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va

face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește

validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă

că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice

ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea

rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după

intrarea în vigoare a legii noi, dar numai daca aceste situații sunt supuse

unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de

interes general.

Unor

situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor

în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt în

dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror

concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe

criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea

specială).

Nu este

însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată,

nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o

speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or,

la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu

putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la

un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri

definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor

la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru

instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată

de înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care

s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”; că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând

să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Î

n sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a

deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în Monitorul Oficial”.

Cum

deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost

publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță,

reclamantul nu deținea o hotărâre definitivă care să îi confere un „bun

”

în sensul art. l din Protocolul

Adițional nr. l la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului la

data publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând

aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării

apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces

la un tribunal al reclamantului si nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu

mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că

intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de

efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ

jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii

și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel

cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca

urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus

atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea

bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să

îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest

context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse

din existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în

această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane,

respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o

manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul

normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de

criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul

pretinsei „discriminării” constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea

unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În

același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului

nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la

Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai

largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea

oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special,

pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte

opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională,

avere, naștere sau oricare altă situație".

În

situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o

astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de

temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În ce

privește Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei și Adunării Generale a O.N.U., la care face

trimitere recurentul, acestea sunt documente politice internaționale cu

caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. și, respectiv, ale

Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că în mod corect

curtea de apel a reținut că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe

temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele

internaționale.

Pentru

considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie

de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva deciziei civile

nr. 608/ A din 20 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 08 iunie 2012.