ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4232/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul C.V. și a admis cele două apeluri declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Tribunalul București, a schimbat în tot sentința civilă atacată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 31 decembrie 2009, sub nr. 51319/3/2009, reclamantul C.V., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R.

din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea reclamantului prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955, măsură luată prin Decizia MAI. nr. 200/1951, și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, conform dispozițiilor art. 5 si urm, din Legea nr. 221/2009 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces, conform dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Prin Decizia nr. 1227 din 22 mai 2008 reclamantului i s-a recunoscut și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în temeiul dispozițiilor O.U.G.

nr. 214/1999. În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 si urm. din Legea nr. 212/2009. Prin sentința civilă nr. 1713 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3000 euro la cursul de schimb valutar lei/ euro BNR din ziua plății (trei mii euro) cu titlu de despăgubiri civile pentru măsura administrativă cu caracter politic. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 3.000 euro, necesare, suficiente și rezonabile pentru repararea prejudiciului reclamantului, situația de fapt redată de acesta în motivele acțiunii dovedindu-se a fi reala.

La aprecierea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere atât faptul că reclamantul nu a fost condamnat, nu a executat o pedeapsă în detenție, ci doar i s-a stabilit un domiciliu obligatoriu într-o altă localitate, dar și faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinței morale, iar faptul recunoașterii prin Legea nr. 221/2009 și prin Decretul-lege nr. 118/1990 a caracterului politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparație morală de care a beneficiat reclamantul.

Totodată, tribunalul a avut în vedere că potrivit art.5 alin. (2) din lege, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, or, în speța dedusă judecății, reclamantul beneficiază de o indemnizație acordată în temeiul acestui decret, care până la momentul de față este 37.350 lei, adică o sumă considerabilă acordată de Statul Român reclamantului numai în considerarea reparării prejudiciului pentru măsura stabilirii domiciliului obligatoriu aplicată autoarei reclamantului (precizăm că această sumă este distinctă de suma primită ca pensie pentru limita de vârstă.).

Tribunalul nu a primit susținerile reclamantului de obligare a pârâtului la plata unei sume de 250.000 euro întrucât această sumă este una exorbitantă, iar acordarea de daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuțire pentru cel care le solicită, astfel încât suma de 3.000 euro acordată este apreciată ca fiind suficientă și rezonabilă. Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și reclamantul C.V.

Într-o motivare amplă, Curtea de Apel a reținut că atât cererea de chemare în judecată, cât și hotărârea primei instanțe au fost întemeiate pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text de lege care, deși era în vigoare la data pronunțării sentinței apelate, a fost declarat neconstituțional prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, ambele publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit dispozițiilor art.31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, și art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. II alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. S-a mai reținut, de asemenea, față de conținutul prevederilor legale și constituționale mai sus redate, ca legiuitorul român nu a acționat în interiorul termenului de 45 de zile în vederea punerii de acord cu Constituția a prevederilor declarate ca fiind neconstituționale, astfel încât, la data judecării apelului s-a constatat că norma art.5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele, ea nemaiexistând în corpul acestei legi, situația fiind similară în planul consecințelor juridice cu cea a unei abrogări.

Față de această împrejurare și de consecințele legale și constituționale ale declarării ca neconstituțional a unui text dintr-o lege sau ordonanță, curtea de apel a considerat că judecata prezentei cauze, în această etapă procesuală, nu s-ar putea realiza cu ignorarea menționatelor decizii ale Curții Constituționale, care au avut ca efect lipsirea de temei legal a solicitărilor formulate de către reclamantă prin cererea sa. Instanța de apel a arătat că nu găsește niciun argument de ordin legal ori convențional care să justifice recunoașterea ultraactivității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în condițiile declarării sale ca fiind neconstituțional și care să nu vină în coliziune cu regimul constituțional al excepțiilor de neconstituționalitate ori cu principiul aplicării imediate a legii civile noi.

Astfel, relevant în această analiză este că apelul - etapă procesuală în care se afla pricina de față - constituie o cale devolutivă de atac, astfel că judecata în apel este tot o judecată de fond, neexistând niciun impediment ca prevederile unei legi noi incidente în cauza dedusă judecății să nu se aplice și procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituțional al neretroactivității legii noi. Curtea de apel a apreciat că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului, întrucât raportul juridic dedus judecății în curs, are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia) și ale cărei efecte sunt guvernate de legea nouă, sub regimul căreia s-au produs acestea, astfel că „legea nouă" (forma legii după data la care decizia de neconstituționalitate produce efecte) se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile noi.

Curtea de apel a apreciat, de asemenea, că deciziile Curții Constituționale au - așa cum o arată și Constituția - efecte imediate și erga omnes, adică în privința tuturor subiectelor de drept, aplicabilitatea lor neputând fi speculată în raport de momente care privesc fie data introducerii acțiunii reclamantei, fie data pronunțării hotărârii de primă instanță, în primul rând întrucât Constituția însăși nu îngăduie astfel de distincții, iar în al doilea rând întrucât s-ar ajunge la crearea unor situații discriminatorii între titularii acțiunilor, în raport de un eveniment pur aleatoriu, respectiv cel al formulării cererilor de chemare în judecată.

Tot astfel nu s-ar putea pretinde, așa cum susține apelantul-reclamant, care a pledat pentru aplicarea legii în forma în vigoare la data introducerii acțiunii sale, că prin aceasta s-ar încălca regula „tempus regit actum", deoarece în cauză nu este vorba despre un raport juridic ce s-a constituit, și-a produs în întregime efectele și s-a stins sub imperiul unei legi, care însă nu mai este în vigoare la data când raportul juridic respectiv este dedus judecății, pentru a se putea reclama aplicarea legii ce a guvernat acel raport juridic, deși în vigoare este o lege nouă.

Situația regăsită în cauza de față este aceea a existenței unor fapte petrecute și consumate în trecut cărora art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 le-a recunoscut anumite consecințe juridice, consecințe juridice care însă au fost înlăturate ca efect al declarării acestui text legal ca neconstituțional, efect ce se impune a fi aplicat imediat în virtutea principiului de drept al aplicării imediate a legii noi. Instanța de apel a apreciat că judecând astfel pricina și făcând aplicare în cauză deciziilor general obligatorii ale Curții Constituționale nu s-ar putea susține o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului de către apelantul reclamant.

Aceasta întrucât ea nu se află în situația în care legiuitorul l-ar fi privat de un bun tară dreaptă și prealabilă despăgubire deoarece până la pronunțarea deciziei Curții Constituționale nu a obținut nici măcar o hotărâre definitivă care să dea naștere în patrimoniul său unei creanțe susceptibile de executare. Recunoscând marja mare de apreciere a statului în privința legilor reparatorii, în contextul unei tranziții dificile de la economia planificată la economia de piață, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat și că, simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atât timp cât deznodământul judiciar este incert până la finalizarea procesului (Slavov și alții c. Bulgaria).

Aceeași Curte a mai observat că noțiunea de discriminare prevăzută de art. 14 din Convenție nu este una autonomă, arătând că în măsura în care nu se poate reține o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. l, nu se poate face aplicare nici acestui text al Convenției. Tot astfel, și în aceeași ordine de idei, instanța de apel a arătat că hotărârea de primă instanță, nedefmitivă și favorabilă reclamantului nu a putut da naștere pentru aceasta niciunei speranțe legitime, atâta timp cât procesul său se afla în curs de judecată, iar soarta acestuia avea a depinde și a se hotărî abia în urma judecăților de apel și recurs.

Referitor la prevalenta altor reglementări internaționale în materie, respectiv a rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) și nr.1,481 (2006), precum și a Rezoluției 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiție și tratament echitabil al victimelor, curtea de apel a reținut că textele adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei - recomandări, rezoluții sau opinii - reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniștri, guverne, parlamente naționale, partide politice naționale și pentru alți actori importanți ai societății.

Astfel, rezoluțiile conțin hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privința cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice și, prin urmare, potrivit considerentelor mai sus enunțate, invocarea în speță a acestor acte cu caracter normativ nu este de natură a conduce la o altă concluzie decât cea deja expusă în paragraful anterior. Având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 294 C. proc.

civ., în apel nu se poate schimba cauza și nici obiectul cererii introductive, instanța de apel a constatat că soluția primei instanțe de acordare a daunelor morale nu ar putea fi menținută, deoarece textul de lege pe care s-a bazat a fost declarat neconstituțional, iar actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condițiile fostei litere „a" de la art. 5 alin. (1) nici pentru condamnări politice și nici pentru măsuri administrative cu caracter politic.

În considerarea tuturor acestor elemente, curtea de apel a arătată că este de prisos cercetarea motivelor de apel pe care s-au întemeiat părțile apelante în cererile lor scrise și care motive porneau de la premisa existenței ca temei al cererii și al hotărârii de primă instanță a art.5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, declarat ulterior neconstituțional, ele punând în discuție fie aplicabilitatea acestei norme cazului dedus judecății, fie individualizarea măsurii despăgubirii acordate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.V., indicând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamantul a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 181). Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație si de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Totodată, recurentul - reclamant a arătat că în cauză s-a făcut o apreciere eronată a conținutului probelor ca și interpretarea temeiurilor de drept pe care și-a întemeiat cererea, constituind motive de recurs în cadrul căruia să se reexamineze fondul cauzei și pronunțarea unei hotărâri temeinice si legale.

De altfel, legea prevede acordarea de drepturi și reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 si de art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O., care primează. În ceea ce privește evitarea unei duble reparații, este evident valabilă atât în privința prejudiciului de ordin material, dar și mai mult în ceea ce privește a celui de ordin moral, iar nerepararea adecvată a celui moral, reclamă o solicitare în acest sens în temeiul și în condițiile normelor aplicabile.

Este clar că prin aceste reparații anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații morale, oricum, premisa pe care se sprijină decizia Curții Constituționale e total greșită, la fel ca și susținerile instanței de apel: drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc., mai mult, chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret. Recurentul-reclamant a arătat și faptul că potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă. Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. În al doilea rând, constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, ambele publicate in M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, că Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1), este similar Decretul-lege nr. 118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe.

Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea. Practica neunitară este sancționată de CEDO, iar jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea, sancționată.

Mai mult decât atât, reclamantul a considerat că sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. În acest sens se impune și citarea cauzelor Fredin împotriva Suediei, Stubbinqs contra Marea Britanie în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art.14, atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele față de altele, tară a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

S-a invocat prin motivele de recurs, necesitatea respectării actelor internaționale în materie: Rezoluția 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste ” ; Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare"; Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985; paragraful 104 din Hotărârea CEDO în cauza Dumitru Popescu împotriva României care precizează într-o manieră exemplară și fără echivoc că: „statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale”, deoarece Convenția europeană face parte integrantă din ordinea juridică internă a statului român. În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă reclamantul, și nu a se limita să-și motiveze respingerea apelului pentru Deciziile Curții Constituționale.

Aceste consecințe dăunătoare au fost probate, așa încât recurentul-reclamant solicită instanței să le aprecieze corect, să aibă în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile - cu reală funcție reparatorie. Consideră recurentul că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa prin aceasta lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „BUN” in sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești, astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg, iar respingerea acțiunii creează premizele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date în aceste cauze.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății. Criticile formulate de recurent aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147, alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit aetum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai daca aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Î n sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, reclamantul nu deținea o hotărâre definitivă care să îi confere un „bun ” în sensul art. l din Protocolul Adițional nr. l la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului la data publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei „discriminării” constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În ce privește Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Adunării Generale a O.N.U., la care face trimitere recurentul, acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că în mod corect curtea de apel a reținut că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale. Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva deciziei civile nr. 608/ A din 20 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 iunie 2012.