ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2368/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 336A din 04 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant F.G. împotriva sentinței civile nr. 1131 din 21 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 21 decembrie 2009, pe rolul Tribunalului București sub nr. 50416/3/2009, reclamantul F.G., în calitate de nepot al defunctului F.D., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se constatare calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, în sensul constatării caracterului politic al măsurilor administrative abuzive, luate împotriva bunicului său, în baza art. 4 din Legea nr. 221/2009.

Reclamantul a solicitat și obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea bunicului său prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 -27 august 1955, măsură luată prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 și ridicată prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 6100 din 27 iulie 1955, în baza dispozițiilor art. 5 și urm. din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009. Prin sentința civilă nr. 1131 din 21 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Tribunalul a reținut că, față de bunicul reclamantului, a fost luată măsura administrativă cu caracter politic a stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ceea ce înseamnă că reclamantul nu se încadrează în ipoteza textului legal menționat, întrucât, în mod evident, măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu nu poate fi echivalată cu o condamnare penală. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, Curtea de Apel apreciind că acesta este nefondat, reținând, în esență, următoarele: Prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a acordat posibilitatea de a se solicita despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării politice și în urma măsurilor administrative cu caracter politic.

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. menționat are de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Principiul neretroactivității se aplică doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstituționalității art. menționat, nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia. Astfel, decizia de constatare a neconstituționalității va produce consecințe pentru viitor în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.

În condițiile în care reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa după momentul rămânerii ei definitive în apel, în baza art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul F.G., criticând-o, în esență, pentru următoarele motive: Decizia a fost pronunțată cu încălcarea art. 15 alin (2) din Constituție privind principiul neretroactivității legii.

La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, parag. 81). S-au interpretatat în mod greșit probele și temeiurile de drept pe care și-a întemeiat cererea cu încălcarea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ., de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care primează.

Premisa pe care se sprijină Decizia Curții Constituționale e total greșită, la fel ca și susținerile instanței de apel: drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc, mai mult, chiar Legea nr. 221 arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed.

Prin decizia în interesul Legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011 s-a statuat că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, față de aspectele invocate prin cererea de recurs: Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit alin. (4) al aceluiași art., Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Aceasta presupune, în ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor Deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților). Art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane la un Tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană a arătat, într-o jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 parag. 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența dreptului. De asemenea, instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 parag. 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 parag.

1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză". Or, problema analizată în cadrul prezentului recurs în interesul legii vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de „bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.

Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții" (parag. 87). „De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea Ia momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii" (parag.

62). În conținutul aceleiași decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituționalitate: „Ar putea părea incoerent să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca, puțin mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși, Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituțional al textelor de lege”. De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franței).

Rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional „nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel". Așadar, două ar fi rațiunile care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes general imperios.

Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie făcută distincție după cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment. În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea Deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie). Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la Tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Noțiunea de „bunuri”, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. împotriva României, cererea nr. 36.782/1997, hotărârea din 14 decembrie 2006, parag.

29), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Nu este vorba așadar, în ipoteza dată de recursul în interesul legii, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției Deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

împotriva României, parag. 137). O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării Deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.

Aprecierea în acest sens este dată de faptul că, prin raportare la art. 376 C. proc. civ., asemenea hotărâri reprezintă titluri executorii, susceptibile ca atare de executare silită, apte să ducă la nașterea unei valori patrimoniale în favoarea părții (mulți dintre beneficiarii unor asemenea hotărâri procedând de altfel, de îndată, la punerea în executare silită). Deși dreptul stabilit prin hotărâri definitive era unul revocabil, întrucât nu fusese epuizat exercițiul căilor de atac, această revocabilitate trebuie apreciată din perspectiva căii extraordinare de atac ce mai putea fi exercitată și care nu permitea decât un control de legalitate asupra temeiului juridic incident la momentul pronunțării hotărârii definitive.

Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției. Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul” măcar al uneia dintre „clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea Deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale. În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării Deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor Deciziei Curții Constituționale).

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea Deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”. Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. Față de toate considerentele expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției Europene a Drepturilor Omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, se concluzionează că efectele Deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Pe de altă parte, Deciziile Curții Constituționale exced controlului de legalitate în fața acestei instanțe, iar situația evocată de către reclamant nu se circumscrie dispozițiilor art. 5 din Convenție. Aplicând decizia în interesul legii la situația în speță și cum reclamantul nu deținea o hotărâre definitivă prin care să i se fi recunoscut dreptul la despăgubiri morale la data publicării Deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii. În consecință, constatând că nu sunt fondate criticile de recurs, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.G. împotriva deciziei civile nr. 366 A din 04 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2012.