ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2368/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2368/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 336A din 04 aprilie 2011,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de apelantul reclamant F.G. împotriva sentinței civile nr. 1131 din 21

septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în

contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data

de 21 decembrie 2009, pe rolul Tribunalului București sub nr. 50416/3/2009, reclamantul

F.G., în calitate de nepot al defunctului F.D., a chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce

se va pronunța să se constatare calitatea de luptător în rezistența anticomunistă,

în sensul constatării caracterului politic al măsurilor administrative abuzive,

luate împotriva bunicului său, în baza art. 4 din Legea nr. 221/2009. Reclamantul

a solicitat și obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro echivalent

în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter

politic, luate împotrivea bunicului său prin dislocarea din zona frontierei de vest

și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 -27 august 1955,

măsură luată prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 și ridicată

prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 6100 din 27 iulie 1955, în baza

dispozițiilor art. 5 și urm. din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009.

Prin sentința civilă

nr. 1131 din 21 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

ca neîntemeiată acțiunea.

Tribunalul a reținut că,

față de bunicul reclamantului, a fost luată măsura administrativă cu caracter politic

a stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza deciziei Ministerului Afacerilor

Interne nr. 200/1951. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ceea

ce înseamnă că reclamantul nu se încadrează în ipoteza textului legal menționat,

întrucât, în mod evident, măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu

nu poate fi echivalată cu o condamnare penală.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamantul, Curtea de Apel apreciind că acesta este nefondat, reținând,

în esență, următoarele:

Prin dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a acordat posibilitatea de a se

solicita despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării

politice și în urma măsurilor administrative cu caracter politic.

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională

a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010 prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. menționat

are de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României,

un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Principiul neretroactivității

se aplică doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet,

înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstituționalității

art. menționat, nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor

produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Astfel, decizia de constatare

a neconstituționalității va produce consecințe pentru viitor în privința consecințelor

și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual

dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate

constatat.

În condițiile în

care reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun”

în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art.

1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe

care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar

posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa

după momentul rămânerii ei definitive în apel, în baza art. 374 alin. (1) coroborat

cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii,

a declarat recurs reclamantul F.G., criticând-o, în esență, pentru următoarele

motive:

Decizia a fost pronunțată

cu încălcarea art. 15 alin (2) din Constituție privind principiul neretroactivității

legii.

La data introducerii cererii

de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la

acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel

că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității

este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 8 martie

2006 privind Cauza Blecic v. Croația, parag. 81).

S-au interpretatat în

mod greșit probele și temeiurile de drept pe care și-a întemeiat

cererea cu încălcarea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ., de Constituția

României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, care primează.

Premisa pe care se sprijină

Decizia Curții Constituționale e total greșită, la fel ca și susținerile instanței

de apel: drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică

a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația

muncii, vechime în muncă etc, mai mult, chiar Legea nr. 221 arată că instanța va

ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.

Analizând decizia de apel

în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

în considerarea celor ce succed.

Prin decizia în interesul

Legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011 s-a statuat că,

urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., în considerarea

următoarelor argumente, față de aspectele invocate prin cererea de recurs:

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile

constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4)

al aceluiași art., Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României.

De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Împrejurarea că Deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Aceasta presupune, în

ipoteza acțiunilor nesoluționate, în care este vorba de situații juridice în curs

de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere

că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării

jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor Deciziilor Curții Constituționale,

care sunt de imediată și generală aplicare.

Promovarea acțiunii la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi

juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru

a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât

aceasta a fost voința părților).

Art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane la un Tribunal

competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public

și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter

civil ce îi aparțin.

Instanța europeană a arătat,

într-o jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 parag. 1 sub aspect

civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o contestație

cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în justiție;

2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct

și determinant cu privire la existența dreptului.

De asemenea, instanța

europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor

art. 6 parag. 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază

conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției Europene

a Drepturilor Omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea

în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 parag. 1 „nu se aplică

unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament

legal în legislația statului contractant în cauză".

Or, problema analizată

în cadrul prezentului recurs în interesul legii vizează tocmai o asemenea situație,

în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și pe

de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de „bun" din perspectiva

căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest context trebuie

analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale

s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau

dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică,

menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord

a reglementării cu legea fundamentală.

Sub acest aspect, având

a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva

Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se poate spune

că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după

intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea

constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții" (parag.

87). „De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile

lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată.

De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor

lor se va face în baza legii, așa cum era ea Ia momentul introducerii cererii lor,

și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii" (parag.

62).

În conținutul aceleiași

decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea

legii s-a datorat controlului de constituționalitate: „Ar putea părea incoerent

să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca, puțin

mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși, Curtea subliniază

ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs

extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control

constituțional al textelor de lege”.

De asemenea, Curtea de

la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul

intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui

reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din

legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franței).

Rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului,

de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel

care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura

supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Mai mult, trebuie observat

că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este

posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată

în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura

de control jurisdicțional „nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților

în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină

astfel".

Așadar, două ar fi rațiunile

care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale

afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea

lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes general imperios.

Raportat la aceste considerente,

care se degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie făcută distincție după

cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv

a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.

În ceea ce privește legitimitatea

demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe

care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios

transpare din motivarea Deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații

de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).

Așadar, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului,

al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la Tribunal

și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate

în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului

nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa

dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a

acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens

contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și ceea

ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative,

să fie astfel înlăturat.

Continuând să aplice o

normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci

și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale

europene nu i le legitimează.

Noțiunea de „bunuri”,

potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale”,

cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al

unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră

drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind,

în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor

și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este

„o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative,

această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi

considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol”

(Cauza Caracas împotriva României, publicată în M. Of. al României, Partea I,

nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. împotriva României, cererea nr. 36.782/1997,

hotărârea din 14 decembrie 2006, parag. 29), și anume că reclamantele s-ar putea

prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor

legale pentru restituirea imobilului trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Nu este vorba așadar,

în ipoteza dată de recursul în interesul legii, de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată

un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza

Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției Deciziei

Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește noțiunea

de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are

o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată

printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

împotriva României, parag. 137).

O asemenea jurisprudență

nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării Deciziilor Curții

Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura

în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul

reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu exista

o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”,

iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma

legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea

organului jurisdicțional.

În concluzie, se poate

afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai

în măsura în care la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre

definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.

Aprecierea în acest sens

este dată de faptul că, prin raportare la art. 376 C. proc.

civ., asemenea hotărâri reprezintă titluri executorii, susceptibile ca atare de

executare silită, apte să ducă la nașterea unei valori patrimoniale în favoarea

părții (mulți dintre beneficiarii unor asemenea hotărâri procedând de altfel, de

îndată, la punerea în executare silită).

Deși dreptul stabilit

prin hotărâri definitive era unul revocabil, întrucât nu fusese epuizat exercițiul

căilor de atac, această revocabilitate trebuie apreciată din perspectiva căii extraordinare

de atac ce mai putea fi exercitată și care nu permitea decât un control de legalitate

asupra temeiului juridic incident la momentul pronunțării hotărârii definitive.

Dreptul

la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art.

14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine stătătoare,

independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate

de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre

articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la

nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate

de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie,

nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul”

măcar al uneia dintre „clauzele ei normative", adică ale textului care garantează

celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea Deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării

acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la

un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia

deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma

dreptul la despăgubiri morale.

În același timp trebuie

observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor

motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj

sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră

soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării Deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri

de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege

lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor Deciziei Curții Constituționale).

Izvorul „discriminării”

constă în pronunțarea Deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea

înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

În același timp nu poate

fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva

art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de

art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau

orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională,

avere, naștere sau oricare altă situație”.

Este vorba așadar de garantarea

dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute

persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată

însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă

a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior,

nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Față de toate considerentele

expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate,

reprezentat de textele Convenției Europene a Drepturilor Omului și de jurisprudența

instanței europene creată în aplicarea acestora, se concluzionează că efectele Deciziilor

nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor

juridice aflate în curs de desfășurare.

Pe de altă parte, Deciziile

Curții Constituționale exced controlului de legalitate în fața acestei

instanțe, iar situația evocată de către reclamant nu se circumscrie dispozițiilor

art. 5 din Convenție.

Aplicând decizia în interesul

legii la situația în speță și cum reclamantul nu deținea o hotărâre definitivă

prin care să i se fi recunoscut dreptul la despăgubiri morale la data publicării

Deciziilor Curții Constituționale în discuție, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru susținerea acțiunii.

În consecință, constatând

că nu sunt fondate criticile de recurs, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului

ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul F.G. împotriva deciziei civile nr. 366 A din 04

aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 30 martie 2012.