ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2548/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2548/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,
asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în
judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București
la data de 05 februarie 2010,
reclamanta C.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin
Ministerul Finanțelor Publice
obligarea
acestuia la plata unei despăgubiri în sumă de 250.000 euro, în
echivalentul în lei la cursul B.N.R. de la data
plății, ca urmare a prejudiciului
moral suferit prin dislocarea din zona
frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie
1951-27 iulie 1955, măsură luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Prin
sentința civilă nr. 831 din 14 iunie 2010, Tribunalul București - secția a V-a
civilă a respins acțiunea.
Pentru a se pronunța
această sentință, tribunalul a reținut că, în raport
de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 221/2009,
potrivit cărora „orice
persoană care
a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative
cu caracter
politic, precum și după decesul acestei persoane, soții sau
descendenții acesteia până la gradul al II-lea
inclusiv pot solicita instanței de
judecată, în termen de 3 ani de la
data intrării în vigoare a prezentei legi,
obligarea
statului la :a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudicial moral suferit
prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține
seama și de măsurile reparatorii deja acordate
persoanelor în cauză, în temeiul
Decretului
Lege nr. 118/1990; b) acordarea de despăgubiri reprezentând
echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de
condamnare sau, ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu
i-au fost restituite sau nu a
obținut
despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii
nr.
247/2005".
Conform alin. (5) al
aceluiași articol „acordarea de despăgubiri în condițiile prev. la alin. (1) lit.
b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor
depuse potrivit Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005".
Tribunalul
a reținut că textele menționate sunt de strictă interpretare și nu se pot
acorda daune morale și persoanelor care au fost supuse măsurilor
administrative, câtă vreme textul se referă expres la prejudiciul suferit prin
condamnare.
S-a
reținut că dacă aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, nu ar fi fost
necesară distincția de la lit. a) și b) ale art. 5 din actul normativ
menționat. O atare concluzie este ilustrată de alin. (5) al aceluiași articol,
care se referă la posibilitatea de a se acorda despăgubiri materiale, situație
în care sunt expres
menționate ambele
ipoteze avute în vedere, în mod distinct: bunurile
confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii
administrative.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta
C.V., care a criticat hotărârea primei instanțe, ca nelegală și netemeinică,
fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere
dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care prevăd posibilitatea
acordării de daune morale, atât pentru persoanele care au suferit condamnări
cu caracter politic, cât și pentru cele care au
făcut obiectul unor măsuri
administrative cu caracter politic și a
solicitat desființarea sentinței și trimiterea cauzei, spre rejudecare către
instanța de fond.
Apelanta a invocat greșita
pronunțare a instanței de fond asupra excepției inadmisibilității acțiunii și a
adus critici referitoare la aprecierea
eronată
a probelor, precum și interpretarea greșită a temeiurilor de drept, care
au
stat la baza formulării acțiunii.
Curtea
de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 228/A din 02 martie 2011
a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Pentru
a decide astfel, instanța de apel a reținut că pin decizia nr. 1358 din
21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis
excepția de neconstituționalitate
invocată
de Statul Român și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza
întâi din
Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările
ulterioare, sunt neconstituționale.
Deciziile
Curții Constituționale sunt obligatorii și produc efecte erga omnes
și ex nune.
Ca o
consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții
Constituționale, prevederea
normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată
nu mai poate fi aplicată de
niciun subiect de drept, încetându-și de drept efectele,
pentru viitor, ulterior publicării deciziei Curții
Constituționale în M. Of. al României.
Potrivit
art. 147 din Constituție, dispozițiile constatate ca neconstituționale își
încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curții
Constituționale
dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord
prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui
termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale
sunt suspendate de drept.
Ca
urmare, faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior
constatării neconstituționalității, nu este de natură
a înlătura aplicarea deciziei Curții Constituționale, care are caracter
obligatoriu.
Prevederile
art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat
efectele
juridice,
în baza acestei decizii și nu mai pot fi aplicate, fiind suspendate de drept.
Împotriva deciziei nr. 228/A
din 02 martie 2011 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamanta C.V.
invocând în drept dispozițiile art. 304
pct. 8 și 9 C. proc. civ., criticând-o pentru
nelegalitate, în sensul că instanța
de apel nu a avut în vedere că,
legea aplicabilă era aceea aflată în vigoare la data
formulării cererii de chemare în judecată, și că nu se aplica Decizia nr.
1358/2010 a
Curții Constituționale.
Astfel,
în dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a arătat că a învestit
instanța cu soluționarea
prezentei acțiuni anterior intrării în vigoare a dispozițiilor
O.U.G. nr. 62/2010 și ale deciziei sus menționate a
Curții Constituționale și, prin
urmare,
instanța de apel a aplicat greșit legea, deoarece aceste dispoziții nu pot
produce
efecte, retroactiv.
În acest sens, recurenta a susținut că instanța de
apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din
Constituție, potrivit cărora legea
dispune
numai pentru viitor, precum și cu încălcarea principiului neretroactivității
legii.
Recurenta-reclamantă
a mai susținut că beneficiile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 nu
înlătură dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul
moral suferit prin condamnare.
Prin urmare, recurenta
a arătat că dispozițiile Legii nr. 221/2009 sunt
aplicabile în speță, deoarece acțiunea a fost formulată în temeiul
prevederilor art. 5
alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la
data introducerii acțiunii, iar
dispozițiile
privind neconstituționalitatea acestui text de lege, nu sunt incidente în
cauză.
De
asemenea, recurenta a arătat că intervenția unei decizii a Curții
Constituționale într-un proces în curs de desfășurare
ar încălca principiile esențiale privind stabilitatea și legalitatea într-un
stat democratic, unde
puterea
judecătorească trebuie să fie independentă și să se supună numai legii.
Recursul este nefondat pentru
considerentele ce succed:
Criticile formulate de
recurentă aduc în discuție o singură chestiune,
aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de
acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile
art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,
potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter
politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de
judecată
acordarea unor despăgubiri
pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile
art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate
neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21
octombrie 2010 a Curții
Constituționale,
publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație
în care devin pe deplin incidente dispozițiile art.
147 din Constituție și art. 31
din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituțională și
legală, s-a pus
problema dacă declararea
neconstituționalității unui text de lege prin decizie a
Curții
Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se
aplică și acțiunilor în curs sau numai situației
celor care nu au formulat încă o
cerere în acest sens.
Această
problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19
septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în
soluționarea recursului în
interesul legii,
publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că
decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra
proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia
în M. Of., cu
excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre
definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare
a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.
(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009
și-au
încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele
nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios
constituțional
în M. Of.
În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a
examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva
dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.
1 din Convenția
Europeană a Drepturilor
Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr.
1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14
din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind
dreptul
la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul
legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art.
330
7
alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reținut, în
motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației
prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât
această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,
situația juridică este încă în curs de
constituire
(facta pendentiă), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții
Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că,
fiind promovată acțiunea la un moment la care era
în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că
efectele acestui act normativ se întind în
timp pe toată durata
desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic
convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele
aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și
sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat
de art. 6
parag. 1 din Convenție și
efectele deciziei Curții Constituționale. în acest sens,
s-a reținut că, prin intervenția instanței de
contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de
neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui
mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a
posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin
constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga
omnes și ex
nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu
se poate desfășura
făcând abstracție de
cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate
tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al
stabilității
juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă
recunoașterea unui drept care nu mai are niciun
fel de legitimitate în ordinea
juridică internă.
În
cadrul acelorași considerente, înalta Curte a reținut că, atunci când
intervine controlul de
constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile
procesului, nu se poate susține
că este afectată acea componentă a procedurii
echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi
surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al
pretențiilor sale),
pentru că asupra normei
nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
Înalta Curte nu a
considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele
nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație
discriminatorie,
care să intre sub incidența art. 14 din Convenție.
S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de
discriminare în care s-ar
găsi unele
persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră
definitivă la momentul pronunțării deciziilor
Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din
controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de
proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de
înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme
imprecise, neclare,
lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la
acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare
excesivă și
nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de
cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr.
1, adițional la
Convenție, înalta Curte a
stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în
absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat
dreptul înaintea
apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența
unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Față de toate
considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C.
proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.V.
împotriva deciziei nr. 228/A din 2 martie
2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2012.