ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2548/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 05 februarie 2010, reclamanta C.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice obligarea acestuia la plata unei despăgubiri în sumă de 250.000 euro, în echivalentul în lei la cursul B.N.R. de la data plății, ca urmare a prejudiciului moral suferit prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955, măsură luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951. Prin sentința civilă nr. 831 din 14 iunie 2010, Tribunalul București - secția a V-a civilă a respins acțiunea.

Pentru a se pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), b) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soții sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la :a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudicial moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau, ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005". Conform alin. (5) al aceluiași articol „acordarea de despăgubiri în condițiile prev. la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005". Tribunalul a reținut că textele menționate sunt de strictă interpretare și nu se pot acorda daune morale și persoanelor care au fost supuse măsurilor administrative, câtă vreme textul se referă expres la prejudiciul suferit prin condamnare.

S-a reținut că dacă aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, nu ar fi fost necesară distincția de la lit. a) și b) ale art. 5 din actul normativ menționat. O atare concluzie este ilustrată de alin. (5) al aceluiași articol, care se referă la posibilitatea de a se acorda despăgubiri materiale, situație în care sunt expres menționate ambele ipoteze avute în vedere, în mod distinct: bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta C.V., care a criticat hotărârea primei instanțe, ca nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care prevăd posibilitatea acordării de daune morale, atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic și a solicitat desființarea sentinței și trimiterea cauzei, spre rejudecare către instanța de fond. Apelanta a invocat greșita pronunțare a instanței de fond asupra excepției inadmisibilității acțiunii și a adus critici referitoare la aprecierea eronată a probelor, precum și interpretarea greșită a temeiurilor de drept, care au stat la baza formulării acțiunii.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 228/A din 02 martie 2011 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că pin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Statul Român și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și produc efecte erga omnes și ex nune. Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-și de drept efectele, pentru viitor, ulterior publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of.

al României. Potrivit art. 147 din Constituție, dispozițiile constatate ca neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Ca urmare, faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior constatării neconstituționalității, nu este de natură a înlătura aplicarea deciziei Curții Constituționale, care are caracter obligatoriu. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice, în baza acestei decizii și nu mai pot fi aplicate, fiind suspendate de drept.

Împotriva deciziei nr. 228/A din 02 martie 2011 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamanta C.V. invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanța de apel nu a avut în vedere că, legea aplicabilă era aceea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, și că nu se aplica Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a arătat că a învestit instanța cu soluționarea prezentei acțiuni anterior intrării în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010 și ale deciziei sus menționate a Curții Constituționale și, prin urmare, instanța de apel a aplicat greșit legea, deoarece aceste dispoziții nu pot produce efecte, retroactiv.

În acest sens, recurenta a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, precum și cu încălcarea principiului neretroactivității legii. Recurenta-reclamantă a mai susținut că beneficiile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 nu înlătură dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prin urmare, recurenta a arătat că dispozițiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile în speță, deoarece acțiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii acțiunii, iar dispozițiile privind neconstituționalitatea acestui text de lege, nu sunt incidente în cauză.

De asemenea, recurenta a arătat că intervenția unei decizii a Curții Constituționale într-un proces în curs de desfășurare ar încălca principiile esențiale privind stabilitatea și legalitatea într-un stat democratic, unde puterea judecătorească trebuie să fie independentă și să se supună numai legii. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentiă), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. în acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente, înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.V. împotriva deciziei nr. 228/A din 2 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2012.