ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 675/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 675/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a Civilă, sub nr. 16431/3/2010,

reclamanta D.M., în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului D.C., a

chemat în judecată pe pârâtul S.R. reprezentat de M.F.P., în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 221/2009, solicitând acordarea sumei de 250.000 euro,

echivalent în lei la data plății, la cursul oficial al B.N.R., cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada 18 iunie 1951 - 27

iulie 1955 ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispusă prin

Decizia M.A.I. nr. 200/1951 împotriva soțului ei.

Prin sentința civilă nr.

1596 din 22 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta D.M., în contradictoriu cu

pârâtul S.R. prin M.F.P. și a fost obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri către

reclamantă în cuantum de 3000 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul

oficial al B.N.R.

Pentru a adopta

această soluție, prima instanță, a reținu că astfel cum rezultă din adresa nr. 75542

din 6 noiembrie 1990 emisă de M.I. - Direcția Secretariat, soțul reclamantei, D.C.,

împreună cu familia acestuia, a fost dislocat la data de 18 iunie 1951, din

zona frontierei de vest în localitatea Brateș, județul Galați, în baza Deciziei

M.A.I. nr. 200/1951, unde i-a fost stabilit domiciliul obligatoriu până la data

de 27 iulie 1955. La această dată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955 i s-au ridicat

restricțiile domiciliare.

S-a avut în vedere că

soțului reclamantei i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă, așa cum rezultă din Decizia nr. 322 din 22 martie 2007, iar

reclamanta se încadrează în categoriile de beneficiari ai Decretului-Lege nr. 118/1990,

în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului, indemnizația lunară

acordată fiind în cuantum de 511 lei, așa cum rezultă din adresa nr. 37002 din 2

septembrie 2010 emisă de C.J.P. Ilfov.

Tribunalul a mai

reținut că și soțul reclamantei, până la data decesului, intervenit la 16

noiembrie 2008, a beneficiat de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990,

începând cu data de 15 martie 1991, perioada de 4 ani, 1 lună și 9 zile

fiindu-i recunoscută ca vechime în muncă, în baza Hotărârii nr. 1514/1991. De

asemenea, soțul reclamantei a beneficiat de o indemnizație lunară în cuantum de

822 lei.

Reținând incidența

dispozițiilor art. 3 lit. e) și art. 5 din Legea nr. 221/2009 modificată și

completată, instanța, la stabilirea cuantumului despăgubirilor a luat în

considerare durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de

la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social,

precum și măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul

Decretului-Lege nr. 118/1990 republicat și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare.

S-a avut în vedere că

este de necontestat prejudiciul moral suferit de soțul reclamantei prin luarea

măsurii administrative cu caracter politic de dislocare și stabilire de domiciliu

obligatoriu, fiindu-i astfel încălcate drepturile fundamentale.

Problema care s-a

ridicat în cauză, a fost aceea a cuantumului despăgubirilor care se pot acorda

pentru reparare prejudiciul moral suferit de soțul reclamantei, aceasta

înțelegând să le cuantifice la suma de 250.000 euro.

La stabilirea și

acordarea despăgubirilor, tribunalul a apreciat că se impune a se avea în

vedere principiul echității, care implică înainte de toate o anumită

flexibilitate și o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil și

rezonabil, ținând cont de ansamblul circumstanțelor cauzei, adică nu numai de

situația soțului reclamantei, ci și de contextul general în care încălcarea s-a

produs.

Având în vedere că în

prezenta cauză, reclamanta nu a administrat suficiente probe din care să

rezulte care au fost consecințele luării măsurii administrative, pe plan fizic,

psihic și social, și în ce măsură i-a fost afectată situația familială,

profesională și socială, în raport de circumstanțele în care a avut loc

încălcarea drepturilor soțului ei, în condițiile în care, în cazul daunelor

morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a

acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin

apreciere, raportat la elementele de fapt, dar în limitele prevăzute de lege,

instanța a considerat că suma de 3000 euro, echivalent în lei la data plății,

reprezintă o reparație echitabilă și suficientă a prejudiciului moral suferit

de autorul reclamantei.

Prin decizia civilă nr.

238/ A din 03 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă D.M.; a admis apelurile

declarate de pârâtul S.R., prin M.F.P. și de apelantul M.P. – Parchetul de pe

lângă Tribunalul București, și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins

acțiunea ca neîntemeiată, reținând următoarele:

Acțiunea reclamantei

a fost introdusă la data de 31 martie 2010 și a fost întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009 în forma în vigoare la acel moment. Pe parcursul judecării

dosarului în fața primei instanțe, Legea nr. 221/2009 a fost modificată și

completată prin O.U.G. nr. 62/2010. Hotărârea primei instanțe a fost pronunțată

la 22 octombrie 2010.

În M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010 s-au publicat următoarele decizii, de admitere a

excepției de neconstituționalitate, pronunțate de către Curtea Constituțională:

nr. 1354 din 20 octombrie 2010, referitoare la excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010;

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

La data

de 25 noiembrie 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010, privind unele

măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prin care se aduc

modificării Legii nr. 221/2009 în legătură cu aspecte ce nu țin de temeiul

juridic al despăgubirilor pentru prejudiciul moral.

Aspectele relevate

mai sus au avut mai multe efecte asupra formei și conținutului legii aplicabile

în cauză.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010. Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispozițiile art. I

pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituționale. Din acest motiv, în

textul legii s-a menținut art. 5 alin. (1) lit. a) în forma anterioară

modificării efectuate prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010.

Prin

Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. De asemenea,

în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: Având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (1^1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct.

2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1)

din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art.

5 din lege, rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional. Curtea Constituțională

a ajuns la aceleași concluzii și prin Decizia nr. 1360/2010.

Potrivit art.

XXVI din Legea nr. 202/2010 dispozițiile [..] art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și

cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de

soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la

data intrării în vigoare a prezentei legi. Chiar dacă nu se referă în la lit. a)

din art. 5 alin. (1), care a fost declarată neconstituțională, trebuie precizat

că modificarea realizată prin Legea nr. 202/2010 nu se aplică proceselor în

care s-a pronunțat o hotărâre anterior datei intrării în vigoare a legii, cum

este cazul în speță.

Dispozițiile

din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz,

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Potrivit art. 11 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, Partea I. Deciziile și

hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Față de

precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus

dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu constituția, în cadrul

termenului arătat, Curtea a constatat că art. 5 din Legea nr. 221/2009 are în

prezent următorul conținut:

„Orice

persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.

4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei

legi, obligarea statului la:

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul

valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al

măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu

a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și

completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin

hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau

degradarea militară”.

Lit. a)

din art. 5, care constituia temeiul de drept al introducerii acțiunii, nu mai

există deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional conform celor

arătate mai sus.

Sub acest aspect instanța

de apel a constatat că, din punctul de vedere al efectelor produse, există

identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau

abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală

este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația

de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu constituția.

La soluționarea unui

proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în

vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe

deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legi sau în momentul

declarării ca neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor

putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor

produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii

este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor

modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor

efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea

ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile

durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele

constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se

produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară

sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru

satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se

aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât

ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de

uniformă obligativitate pentru toți.

Instanța

de apel a concluzionat că, în speță, se aplică legea în forma dobândită după

declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în

cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei

fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii

după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se

aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.

Având în vedere că

actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în

condițiile fostei litere a de la art. 5 alin. (1), nici pentru condamnări

politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, instanța a

constatat că pretențiile reclamantei în sensul măririi cuantumului daunelor

morale nu pot fi primite.

În speță, soluția

primei instanțe era nelegală și prin raportare la forma legii de la data

introducerii acțiunii deoarece art. 5 permitea acordarea de daune morale doar

pentru prejudiciul cauzat prin condamnările penale cu caracter politic și nu

pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter

politic. De asemenea, soluția primei instanțe era nelegală și prin raportare la

forma dobândită de art. 5 din Legea nr. 221/2009, după modificarea și

completarea realizată prin O.U.G. nr. 62/2010, deoarece, potrivit acestei

ordonanțe daunele morale pentru prejudiciul cauzat prin măsura administrativă

cu caracter politic puteau fi acordate doar persoanei care a fost victimă a

respectivei măsuri și nu rudelor, cărora O.U.G. nr. 62/2010 le recunoștea

legitimare procesuală activă doar dacă solicitau despăgubiri ca urmare a

prejudiciului cauzat autorului lor printr-o condamnare penală cu caracter

politic.

S-a mai avut în

vedere că susținerile reclamantei conform cărora instanțele ar trebui să dea

eficiență prevederilor Convenției sunt în principiu adevărate, dar ele sunt

pertinente și aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare)

contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o

normă de drept intern a fost declarată neconstituțională ea nu mai există și

prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul

prevederilor din C.E.A.D.O.L.F.

De

asemenea, s-a reținut că practica C.E.D.O. invocată de reclamantă nu este

relevantă în cauză deoarece nu privește chestiuni de drept similare cu cele din

prezenta cauză.

Împotriva

deciziei menționate mai sus, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D.M.,

criticând-o pentru nelegalitate.

În

motivarea criticilor formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., reclamanta a arătat următoarele:

Soluția pronunțată de

instanța de apel este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, având în vedere Legea nr. 221/2009 care prevedea

posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit

condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal cât și cele

prevăzute de lege.

Astfel, susține

recurenta, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul

Legii nr. 221/2009 i s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflata în

vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe

tot parcursul procesului.

Se mai susține că a

considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și

în aceasta speță, cu consecința respingerii acțiunii promovate de reclamantă,

ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de acces al

reclamantului la o instanță judecătoreasca, care nu este proporțional cu scopul

urmărit.

Printr-un alt motiv de

recurs se critică aprecierea eronată a conținutului probelor ca și interpretarea

temeiurilor de drept pe care reclamanta și-a întemeiat cererea.

De asemenea, se arată

că instanța de judecată trebuia să țină cont de dispozițiile internaționale,

respectiv art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O. și Rezoluția 1096 din 1996 a C.E.

Pe acest aspect

recurenta susține că, așa cum reglementările internaționale au întâietate în

fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările C.E.D.O.

de la Strasbourg, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a

României, fiind obligatorii pentru instanțe.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei

nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerentele:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face, însă,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse

de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența

noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or,

la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor

formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor

la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru

instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul

legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce

privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că

„dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității

textelor legale consacrate de C.E.D.O. în materie nu pot fi reținute, întrucât

soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici

dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul

anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre

existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât

dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă,

ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de

Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui

rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art.

1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României - M. Of. al României, nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”

(Cauza F. – M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 (publicată în M. Of. al României, nr. 789/07.11.2011), care a

statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.

1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței

de contencios constituțional în M. Of.”

Cum decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie

2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 3 martie

2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor

expuse, motivele de recurs invocate de recurentă sunt nu numai nefondate, dar

nici nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva deciziei nr. 238/ A

din 3 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 februarie 2012.