ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5221/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5221/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, sub nr. 405/3/2010, reclamantul Ș.C. a chemat

în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând acordarea sumei de 66.664 euro, echivalent în lei la data plății, la

cursul oficial al B.N.R., cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

în perioada 29 aprilie 1952–28 august 1955, ca urmare a măsurii administrative cu

caracter politic dispusă prin decizia M.A.I. nr. 200/1951.

În drept, reclamantul

a invocat dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. 998

și 999 C. civ.

Prin sentința civilă

nr. 691 din 30 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 7.000

euro, echivalent în lei la data plății, la cursul oficial al B.N.R., cu titlu de

despăgubiri.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul București a reținut că familia reclamantului a fost dislocată la data

de 18 iunie 1951 în comuna B., județul Galați, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951,

din zona de vest. La 10 martie 1952, s-a născut și reclamantul Ș.C. Prin decizia

M.A.I. nr. 6100/1955, s-au ridicat restricțiile domiciliare, la data de 28

august 1955.

În baza hotărârii din

15 mai 1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate

din motive politice conform Decretului–Lege nr. 118/1990, reclamantul a beneficiat

de măsurile reparatorii acordate de acest act normativ, respectiv perioada 3 ani

și 4 luni, pentru care a executat măsura domiciliului obligatoriu, a fost constituită

ca vechime în muncă și i s-a acordat o indemnizație lunară în cuantum de 676 RON,

astfel încât, conform adresei din 9 aprilie 2010, emisă de Casa Locală de Pensii

sector 2, totalul indemnizațiilor lunare acordate reclamantului este în valoare

de 35.419 RON, aferente perioadei 01 mai 1990–30 aprilie 2010. Totodată, reclamantului

i s-a recunoscut și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, așa cum rezultă

din decizia  din 1 noiembrie 2007.

Tribunalul a mai reținut,

că este de necontestat prejudiciul moral suferit de reclamant, prin luarea măsurii

administrative cu caracter politic de dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu,

fiindu-i încălcate drepturile fundamentale ale copilului și ale omului; că despăgubirile

pe care instanța le acordă pentru prejudiciul moral au ca obiect recunoașterea faptului

că încălcarea unui drept fundamental a cauzat un prejudiciu moral și că ele sunt

stabilite astfel încât să reflecte aproximativ gravitatea acestui prejudiciu; că

despăgubirile nu urmăresc și nu trebuie să urmărească furnizarea pentru reclamant,

din motive de compasiune, a unui confort financiar ori a unei îmbogățiri pe cheltuiala

statului, în condițiile în care nu există un barem specific vizând despăgubirile

stabilite în cazurile condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor administrative

asimilate acestora, și că, în prezenta cauză, reclamantul nu a administrat probe

din care să rezulte care au fost consecințele luării măsurii administrative pe plan

fizic și psihic, și în ce măsură i-a fost afectată situația familială, profesională

și socială. S-a conchis, că, în condițiile în care, în cazul daunelor morale, datorită

naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani a acestora nu este posibilă,

întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportat la elementele de

fapt ale cauzei, suma de 7.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezintă

o reparație echitabilă și suficientă a prejudiciului moral suferit de reclamant.

Prin decizia civilă

nr. 509A din 13 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul Ș.C., pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul

București.

Pentru a dispune astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește motivele

de apel invocate de apelantul reclamant, s-a constatat că acestea sunt neîntemeiate,

cuantumul daunelor acordate de judecătorul fondului fiind justificate prin încălcarea

dreptului la libertate, onoare și reputație și, în același timp, având în vedere

faptul că reclamantul a primit despăgubiri, pentru același motiv, în temeiul Decretului–Lege

nr. 118/1990.

Pentru stabilirea cuantumului

daunelor morale, în lipsa unor criterii legale, fiecare speță se raportează la specificul

său concret determinat de situația de fapt, de durata măsurilor de constrângere,

de efectul acestora, de apropierea sau depărtarea în timp a momentului la care se

cer despăgubirile, de posibila destinație a acestora și de potențialul lor de a

mai repara ceva din suferințele îndurate de cel în cauză.

În speță, măsura la care

a fost supusă reclamantul a durat circa 3 ani și a expirat în urmă cu aproape 55

ani. Este vădit că în aceste condiții despăgubirile primite nu mai servesc unei

eventuale reintegrări sociale ori a reparării unei imagini publice a reclamantului,

ci exclusiv unor scopuri de natură personală, ca recunoaștere a unor abuzuri instituționale

suferite de reclamant, abuzuri asumate normativ de Statul Român și care cu siguranță

nu îl îmbogățesc pe reclamant.

Or, suma de 7.000

euro stabilită de judecătorul fondului vine să răspundă criteriilor și considerațiilor

de mai sus.

Susținerea apelantului-pârât

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că despăgubirile morale

se acordă doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul aplicării unor măsuri administrative

cu caracter politic, a fost apreciată ca nefondată. Astfel, la data de 30 iunie

2010 a fost adoptată O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii

nr. 221/2009, prin care art. 5 alin. (1), lit. a) s-a modificat și are următorul

cuprins:

„a) acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:

persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic;

soțul/soția și descendenții de gradul I;

descendenții de gradul al II-lea;”

Conform dispozițiilor

art. II din O.U.G. nr. 62/2010, dispozițiile Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost

modificate și completate prin această ordonanță de urgență, se aplică proceselor

și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească

definitivă până la data intrării sale în vigoare.

Astfel, raționamentul

apelantului în sensul că despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor, conform

pct. a de la art. 5, iar acțiunea nu ar fi întemeiată, deoarece reclamantul nu a

suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter

politic, reprezintă o interpretare restrictivă a textului de lege menționat, modificarea

legislativă prevăzând expres acordarea daunelor morale nu numai persoanelor condamnate,

dar și celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

S-a reținut, că susținerea

apelantului-pârât Ministerul Public în sensul că afirmația reclamantului potrivit

căreia a suferit privațiuni nu este suficientă, fiind necesar a fi dovedită, altfel

fiind încălcate prevederile art. 129 alin. (1), (2) și (5) C. proc. civ., este nefondată,

întrucât din documentele depuse la dosar reiese că familia reclamantului a fost

dislocată, la data de 18 iunie 1951, în comuna B., județul Galați prin decizia M.A.I.

nr. 200/1951, din zona de vest, iar la 10 martie 1952 s-a născut reclamantul, Ș.C.

Prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955, s-au ridicat restricțiile domiciliare, la data

de 28 august 1955, aspecte pe care nici pârâtul nu le contestă.

Curtea a apreciat că,

față de notorietatea unor astfel de situații, nu se poate cere reclamantului să

facă dovada suferințelor concrete cauzate de măsura dislocării dispusă în urmă cu

55 de ani. Administrarea unor probe în acest sens este inutilă față de notorietatea

unor astfel de situații, având în vedere și faptul că măsura administrativă a fost

dispusă împotriva voinței reclamantului, fără să existe un motiv imputabil acestuia

sau familiei sale pentru a se lua măsura respectivă.

În ceea ce privește obținerea

unor drepturi în baza Decretului–Lege nr. 118/1990, acest fapt nu constituie un

impediment pentru reclamant în a solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009,

ci constituie doar un criteriu de cuantificare a despăgubirilor, astfel cum prevede

atât această lege, cât și O.U.G. nr. 62/2010.

Împotriva acestei decizii,

a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ș.C., criticând-o pentru nelegalitate

potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate,

după ce a făcut un expozeu al măsurilor opresive luate de stat împotriva persoanelor

care s-au opus regimului comunist, a arătat că suferințele psihice suportate de

acestea sunt greu de descris și incomensurabile, iar modul de apreciere a prejudiciilor

morale nu au la baza criterii exacte, științifice, existând o incompatibilitate

între caracterul patrimonial, moral al daunelor și caracterul bănesc, patrimonial

al despăgubirilor.

Stabilirea daunelor din

punct de vedere al cuantumului include o doză de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat

este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare,

fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral sub aspectul

importanței valorilor morale lezate.

La aprecierea importantei

prejudiciului moral trebuie să fie avute în vedere repercusiunile faptei asupra

stării generale a sănătății, asupra dezvoltării psihice și intelectuale, asupra

posibilității de se realiza deplin sub aspect social, profesional și familial. Acest

lucru este cu atât mai important cu cât, reclamantul s-a născut în perioada în care

opera măsura administrativă pentru părinții săi, astfel că este evident ca acele

condiții îi puteau pune în pericol chiar viață.

Recurentul-reclamant a

mai arătat, că, prin măsura luată, i s-au încălcat drepturile fundamentale ale omului,

ca dreptul la viața și la integritatea fizică și psihică; dreptul la libertatea

individuală; dreptul la liberă circulație; dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul

la un mediu sănătos; că a fost supus unei degradări umane prin înfometare, umilință

și incultură, și că, prin măsura administrativă suferită, i s-au cauzat prejudicii

morale sub aspectul lezării atributelor ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare

și reputație.

Or, stabilirea cuantumului

despăgubirilor nu presupune stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice,

care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor

negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții

sociale. Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin

voința de a oferi o satisfacție care să contrabalanseze efectul vătămării și că

această satisfacție să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că accentul

va fi pus pe importanța prejudiciului din punct de vedere al victimei.

Sub acest aspect, s-a

conchis că suma de 7.000 euro este una derizorie, în condițiile în care practica

europeană pentru câteva de zile de arest preventiv ilegal a acordat suma de 14.000

euro.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate de recurentul-reclamant, ce permit încadrarea în art. 304

pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanțele de fond și

apel au stabilit că familia reclamantului a fost dislocată în baza deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, din zona de vest, în comuna B., județul Galați, iar restricția domiciliară

s-a ridicat la 28 august 1955.

În acest interval, la

10 martie 1952, s-a născut reclamantul Ș.C., căruia, în baza hotărârii din 15

mai 1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate

din motive politice, conform Decretului-Lege nr. 118/1990, i s-au recunoscut drepturile

prevăzute de acest act normativ, respectiv perioada stabilirii domiciliului obligatoriu,

de 3 ani și 4 luni, a fost considerată vechime în muncă și i s-a acordat o indemnizație

lunară în cuantum de 676 RON.

Totodată, reclamantului

i s-a recunoscut și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, prin decizia

din 01 noiembrie 2007.

Pentru aceeași măsură

administrativă cu caracter politic, în temeiul Legii nr. 221/2009, reclamantul a

solicitat obligarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

la acordarea sumei de 66.664 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul oficial

al B.N.R., iar instanțele de fond și apel au stabilit cuantumul despăgubirilor morale

ce i se cuvin reclamantului, față de consecințele măsurii domiciliului obligatoriu

suportate de reclamant, la suma de 7.000 euro.

Prin criticile formulate

în recurs, reclamantul contestă cuantumul daunelor morale, susținând că este mult

prea mic în raport de prejudiciul moral suferit de acesta, urmare a suportării măsurii

cu caracter politic a domiciliului obligatoriu.

Or, față de situația de

fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs, în raport

de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., instanța constată că suma de 7.000

euro reprezintă o compensație echitabilă și justificată pentru prejudiciul moral

încercat de reclamant.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009 prevede că, „la stabilirea cuantumului despăgubirilor

pentru prejudiciul suferit (…) se va ține seama și de măsurile reparatorii deja

acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și al O.U.G.

nr. 214/1999”.

Cât timp instanțele anterioare

au reținut că reclamanta beneficiază de o compensare pentru măsura administrativă

cu caracter politic suportată de aceasta în perioada regimului comunist, acordată

în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reprezentată de o indemnizație în sumă de

676 RON/lună, rezultă că la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului

s-a avut în vedere și criteriul legal prevăzut de acest text de lege.

Pe de altă parte, în absența

altor criterii legale de determinare a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul

moral suferit prin măsura cu caracter politic a domiciliului obligatoriu, în mod

corect instanța de apel a făcut aplicarea criteriilor consacrate de doctrină și

jurisprudență în materie de daune morale.

Astfel, măsura cu caracter

politic a domiciliului obligatoriu produce celui în cauză suferințe în plan psihic

și fizic, îi lezează sănătatea, libertatea individuală, demnitatea și onoarea, drepturi

nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel că reclamantul, care s-a găsit într-o asemenea

situație, a suferit un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații

materiale.

La stabilirea întinderii

acestei compensații, instanța de apel a avut în vedere consecințele negative suferite

pe plan fizic și psihic de către reclamant, urmare a suportării măsurii administrative

cu caracter politic a domiciliului obligatoriu, prin raportare la importanța valorilor

morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu

care victima a perceput consecințele vătămării, luând în considerare durata măsurii

suportate, de 3 ani și 4 luni, și vârsta reclamantului la data suportării acestei

măsuri.

În contextul arătat, fixarea

cuantumului daunelor morale la suma de 7.000 euro apare ca fiind conform criteriilor

în materie consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială, întrucât suma acordată,

prin sentința primei instanțe, păstrată prin decizia recurată, cu titlu de daune

morale, nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, ci să reprezinte

doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa suferințele pe care le-a

îndurat.

Cuantumul daunelor morale

acordat de instanță nu este stabilit arbitrat, ci este rezultatul unei analize atente

a împrejurărilor concrete ale cauzei prin raportare la intensitatea și durata suferințelor

psihice și fizice încercate de victimă pe perioada executării domiciliului obligatoriu,

determinată de gravitatea vătămărilor ce i-au fost aduse sănătății și libertății

individuale, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea

bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Repararea daunelor morale

este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare

materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale

și patrimoniale al căror scop este acela de a oferi victimei o anumită satisfacție

pentru suferințele îndurate în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte.

Este motivul pentru care,

în speță, instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a recunoașterii

caracterului politic al măsurii administrative a domiciliului obligatoriu suportată

de reclamant, ci i-au acordat acestuia despăgubiri bănești pentru suferințele fizice

și psihice suportate în urma executării acestei măsuri, stabilind un cuantum al

despăgubirilor care reflectă dimensiunea reală a prejudiciului moral încercat de

acesta.

Așa fiind, nu se poate

susține că suma de 7.000 euro ar fi prea mică față de traumele fizice și psihice

încercate de reclamant pe perioada executării măsurii domiciliului obligatoriu pentru

o perioadă de circa trei ani.

Prin urmare, cuantumul

despăgubirilor bănești acordate respectă principiul proporționalității cu intensitatea

și gravitatea suferințelor psihice încercate de reclamant, raportat atât la durata

executării măsurii administrative cu caracter politic, cât și la situația socială

concretă a reclamantului, urmare a executării măsurii administrative, în sensul

că acesta a suferit, după încetarea acestei măsuri și consecințele acesteia, integrându-se

cu mare dificultate în societate, datorită statutului său.

Pentru aceste considerente,

instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat

de reclamantul Ș.C., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul Ș.C. împotriva deciziei nr. 509A din 15 septembrie 2010

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 iunie 2011.