ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5221/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 405/3/2010, reclamantul Ș.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând acordarea sumei de 66.664 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul oficial al B.N.R., cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada 29 aprilie 1952–28 august 1955, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispusă prin decizia M.A.I. nr. 200/1951. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. 998 și 999 C. civ. Prin sentința civilă nr. 691 din 30 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 7.000 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul oficial al B.N.R., cu titlu de despăgubiri.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a reținut că familia reclamantului a fost dislocată la data de 18 iunie 1951 în comuna B., județul Galați, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, din zona de vest. La 10 martie 1952, s-a născut și reclamantul Ș.C. Prin decizia M.A.I.

nr. 6100/1955, s-au ridicat restricțiile domiciliare, la data de 28 august 1955. În baza hotărârii din 15 mai 1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului–Lege nr. 118/1990, reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii acordate de acest act normativ, respectiv perioada 3 ani și 4 luni, pentru care a executat măsura domiciliului obligatoriu, a fost constituită ca vechime în muncă și i s-a acordat o indemnizație lunară în cuantum de 676 RON, astfel încât, conform adresei din 9 aprilie 2010, emisă de Casa Locală de Pensii sector 2, totalul indemnizațiilor lunare acordate reclamantului este în valoare de 35.419 RON, aferente perioadei 01 mai 1990–30 aprilie 2010. Totodată, reclamantului i s-a recunoscut și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, așa cum rezultă din decizia din 1 noiembrie 2007. Tribunalul a mai reținut, că este de necontestat prejudiciul moral suferit de reclamant, prin luarea măsurii administrative cu caracter politic de dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu, fiindu-i încălcate drepturile fundamentale ale copilului și ale omului;

că despăgubirile pe care instanța le acordă pentru prejudiciul moral au ca obiect recunoașterea faptului că încălcarea unui drept fundamental a cauzat un prejudiciu moral și că ele sunt stabilite astfel încât să reflecte aproximativ gravitatea acestui prejudiciu; că despăgubirile nu urmăresc și nu trebuie să urmărească furnizarea pentru reclamant, din motive de compasiune, a unui confort financiar ori a unei îmbogățiri pe cheltuiala statului, în condițiile în care nu există un barem specific vizând despăgubirile stabilite în cazurile condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor administrative asimilate acestora, și că, în prezenta cauză, reclamantul nu a administrat probe din care să rezulte care au fost consecințele luării măsurii administrative pe plan fizic și psihic, și în ce măsură i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

S-a conchis, că, în condițiile în care, în cazul daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportat la elementele de fapt ale cauzei, suma de 7.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezintă o reparație echitabilă și suficientă a prejudiciului moral suferit de reclamant. Prin decizia civilă nr. 509A din 13 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul Ș.C., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește motivele de apel invocate de apelantul reclamant, s-a constatat că acestea sunt neîntemeiate, cuantumul daunelor acordate de judecătorul fondului fiind justificate prin încălcarea dreptului la libertate, onoare și reputație și, în același timp, având în vedere faptul că reclamantul a primit despăgubiri, pentru același motiv, în temeiul Decretului–Lege nr. 118/1990. Pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, în lipsa unor criterii legale, fiecare speță se raportează la specificul său concret determinat de situația de fapt, de durata măsurilor de constrângere, de efectul acestora, de apropierea sau depărtarea în timp a momentului la care se cer despăgubirile, de posibila destinație a acestora și de potențialul lor de a mai repara ceva din suferințele îndurate de cel în cauză.

În speță, măsura la care a fost supusă reclamantul a durat circa 3 ani și a expirat în urmă cu aproape 55 ani. Este vădit că în aceste condiții despăgubirile primite nu mai servesc unei eventuale reintegrări sociale ori a reparării unei imagini publice a reclamantului, ci exclusiv unor scopuri de natură personală, ca recunoaștere a unor abuzuri instituționale suferite de reclamant, abuzuri asumate normativ de Statul Român și care cu siguranță nu îl îmbogățesc pe reclamant. Or, suma de 7.000 euro stabilită de judecătorul fondului vine să răspundă criteriilor și considerațiilor de mai sus. Susținerea apelantului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, a fost apreciată ca nefondată.

Astfel, la data de 30 iunie 2010 a fost adoptată O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, prin care art. 5 alin. (1), lit. a) s-a modificat și are următorul cuprins: „a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;” Conform dispozițiilor art. II din O.U.G. nr. 62/2010, dispozițiile Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate și completate prin această ordonanță de urgență, se aplică proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării sale în vigoare.

Astfel, raționamentul apelantului în sensul că despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor, conform pct. a de la art. 5, iar acțiunea nu ar fi întemeiată, deoarece reclamantul nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, reprezintă o interpretare restrictivă a textului de lege menționat, modificarea legislativă prevăzând expres acordarea daunelor morale nu numai persoanelor condamnate, dar și celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. S-a reținut, că susținerea apelantului-pârât Ministerul Public în sensul că afirmația reclamantului potrivit căreia a suferit privațiuni nu este suficientă, fiind necesar a fi dovedită, altfel fiind încălcate prevederile art. 129 alin. (1), (2) și (5) C. proc.

civ., este nefondată, întrucât din documentele depuse la dosar reiese că familia reclamantului a fost dislocată, la data de 18 iunie 1951, în comuna B., județul Galați prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, din zona de vest, iar la 10 martie 1952 s-a născut reclamantul, Ș.C. Prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955, s-au ridicat restricțiile domiciliare, la data de 28 august 1955, aspecte pe care nici pârâtul nu le contestă. Curtea a apreciat că, față de notorietatea unor astfel de situații, nu se poate cere reclamantului să facă dovada suferințelor concrete cauzate de măsura dislocării dispusă în urmă cu 55 de ani. Administrarea unor probe în acest sens este inutilă față de notorietatea unor astfel de situații, având în vedere și faptul că măsura administrativă a fost dispusă împotriva voinței reclamantului, fără să existe un motiv imputabil acestuia sau familiei sale pentru a se lua măsura respectivă.

În ceea ce privește obținerea unor drepturi în baza Decretului–Lege nr. 118/1990, acest fapt nu constituie un impediment pentru reclamant în a solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, ci constituie doar un criteriu de cuantificare a despăgubirilor, astfel cum prevede atât această lege, cât și O.U.G. nr. 62/2010. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Ș.C., criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate, după ce a făcut un expozeu al măsurilor opresive luate de stat împotriva persoanelor care s-au opus regimului comunist, a arătat că suferințele psihice suportate de acestea sunt greu de descris și incomensurabile, iar modul de apreciere a prejudiciilor morale nu au la baza criterii exacte, științifice, existând o incompatibilitate între caracterul patrimonial, moral al daunelor și caracterul bănesc, patrimonial al despăgubirilor.

Stabilirea daunelor din punct de vedere al cuantumului include o doză de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral sub aspectul importanței valorilor morale lezate. La aprecierea importantei prejudiciului moral trebuie să fie avute în vedere repercusiunile faptei asupra stării generale a sănătății, asupra dezvoltării psihice și intelectuale, asupra posibilității de se realiza deplin sub aspect social, profesional și familial. Acest lucru este cu atât mai important cu cât, reclamantul s-a născut în perioada în care opera măsura administrativă pentru părinții săi, astfel că este evident ca acele condiții îi puteau pune în pericol chiar viață.

Recurentul-reclamant a mai arătat, că, prin măsura luată, i s-au încălcat drepturile fundamentale ale omului, ca dreptul la viața și la integritatea fizică și psihică; dreptul la libertatea individuală; dreptul la liberă circulație; dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul la un mediu sănătos; că a fost supus unei degradări umane prin înfometare, umilință și incultură, și că, prin măsura administrativă suferită, i s-au cauzat prejudicii morale sub aspectul lezării atributelor ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. Or, stabilirea cuantumului despăgubirilor nu presupune stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice, care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale.

Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o satisfacție care să contrabalanseze efectul vătămării și că această satisfacție să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că accentul va fi pus pe importanța prejudiciului din punct de vedere al victimei. Sub acest aspect, s-a conchis că suma de 7.000 euro este una derizorie, în condițiile în care practica europeană pentru câteva de zile de arest preventiv ilegal a acordat suma de 14.000 euro. Examinând decizia în limita criticilor formulate de recurentul-reclamant, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Instanțele de fond și apel au stabilit că familia reclamantului a fost dislocată în baza deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, din zona de vest, în comuna B., județul Galați, iar restricția domiciliară s-a ridicat la 28 august 1955. În acest interval, la 10 martie 1952, s-a născut reclamantul Ș.C., căruia, în baza hotărârii din 15 mai 1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului-Lege nr. 118/1990, i s-au recunoscut drepturile prevăzute de acest act normativ, respectiv perioada stabilirii domiciliului obligatoriu, de 3 ani și 4 luni, a fost considerată vechime în muncă și i s-a acordat o indemnizație lunară în cuantum de 676 RON.

Totodată, reclamantului i s-a recunoscut și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, prin decizia din 01 noiembrie 2007. Pentru aceeași măsură administrativă cu caracter politic, în temeiul Legii nr. 221/2009, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la acordarea sumei de 66.664 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul oficial al B.N.R., iar instanțele de fond și apel au stabilit cuantumul despăgubirilor morale ce i se cuvin reclamantului, față de consecințele măsurii domiciliului obligatoriu suportate de reclamant, la suma de 7.000 euro. Prin criticile formulate în recurs, reclamantul contestă cuantumul daunelor morale, susținând că este mult prea mic în raport de prejudiciul moral suferit de acesta, urmare a suportării măsurii cu caracter politic a domiciliului obligatoriu.

Or, față de situația de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs, în raport de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., instanța constată că suma de 7.000 euro reprezintă o compensație echitabilă și justificată pentru prejudiciul moral încercat de reclamant. Art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009 prevede că, „la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul suferit (…) se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999”.

Cât timp instanțele anterioare au reținut că reclamanta beneficiază de o compensare pentru măsura administrativă cu caracter politic suportată de aceasta în perioada regimului comunist, acordată în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reprezentată de o indemnizație în sumă de 676 RON/lună, rezultă că la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului s-a avut în vedere și criteriul legal prevăzut de acest text de lege. Pe de altă parte, în absența altor criterii legale de determinare a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin măsura cu caracter politic a domiciliului obligatoriu, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea criteriilor consacrate de doctrină și jurisprudență în materie de daune morale.

Astfel, măsura cu caracter politic a domiciliului obligatoriu produce celui în cauză suferințe în plan psihic și fizic, îi lezează sănătatea, libertatea individuală, demnitatea și onoarea, drepturi nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel că reclamantul, care s-a găsit într-o asemenea situație, a suferit un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale. La stabilirea întinderii acestei compensații, instanța de apel a avut în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic de către reclamant, urmare a suportării măsurii administrative cu caracter politic a domiciliului obligatoriu, prin raportare la importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care victima a perceput consecințele vătămării, luând în considerare durata măsurii suportate, de 3 ani și 4 luni, și vârsta reclamantului la data suportării acestei măsuri.

În contextul arătat, fixarea cuantumului daunelor morale la suma de 7.000 euro apare ca fiind conform criteriilor în materie consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială, întrucât suma acordată, prin sentința primei instanțe, păstrată prin decizia recurată, cu titlu de daune morale, nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, ci să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa suferințele pe care le-a îndurat.

Cuantumul daunelor morale acordat de instanță nu este stabilit arbitrat, ci este rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei prin raportare la intensitatea și durata suferințelor psihice și fizice încercate de victimă pe perioada executării domiciliului obligatoriu, determinată de gravitatea vătămărilor ce i-au fost aduse sănătății și libertății individuale, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei. Repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale al căror scop este acela de a oferi victimei o anumită satisfacție pentru suferințele îndurate în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte.

Este motivul pentru care, în speță, instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a recunoașterii caracterului politic al măsurii administrative a domiciliului obligatoriu suportată de reclamant, ci i-au acordat acestuia despăgubiri bănești pentru suferințele fizice și psihice suportate în urma executării acestei măsuri, stabilind un cuantum al despăgubirilor care reflectă dimensiunea reală a prejudiciului moral încercat de acesta. Așa fiind, nu se poate susține că suma de 7.000 euro ar fi prea mică față de traumele fizice și psihice încercate de reclamant pe perioada executării măsurii domiciliului obligatoriu pentru o perioadă de circa trei ani.

Prin urmare, cuantumul despăgubirilor bănești acordate respectă principiul proporționalității cu intensitatea și gravitatea suferințelor psihice încercate de reclamant, raportat atât la durata executării măsurii administrative cu caracter politic, cât și la situația socială concretă a reclamantului, urmare a executării măsurii administrative, în sensul că acesta a suferit, după încetarea acestei măsuri și consecințele acesteia, integrându-se cu mare dificultate în societate, datorită statutului său. Pentru aceste considerente, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul Ș.C., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ș.C. împotriva deciziei nr. 509A din 15 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2011.