ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 317/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 317/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor civile de față,

constată:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, la

data de 21 decembrie 2009, reclamanta C.V. a chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român prin M.F.P. solicitând obligarea acestuia la plata sumei de

250.000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a

măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic luate împotriva sa.

În motivarea acțiunii, întemeiată în

drept pe dispozițiile art. 5 și urm. din Legea nr. 221/2009, reclamanta a

arătat că a fost strămutată împreună cu familia sa, din zona frontierei de Vest

în localitatea Brateș, județul Galați și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu

în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955 și a precizat că această măsură a

fost luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și, ulterior ridicată prin Decizia

M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, averea acestora fiind confiscată, distrusă

și însușită de diverse persoane.

Prin sentința nr. 493 din 01 aprilie 2010,

Tribunalului București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea și a

dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, în

echivalentul în lei calculat la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlul de

despăgubiri.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009,

cererea dedusă judecății fiind astfel, încadrabilă în categoria celor prevăzute

de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, reclamanta fiind îndreptățită a

primi despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit prin luarea împotriva sa a

măsurii menționată mai sus.

A mai reținut tribunalul că prin

stabilirea unui domiciliu obligatoriu, reclamantei i-a fost încălcat dreptul la

libertate, precum și atributele ce țin de onoare și reputație, însă privitor la

cuantumul despăgubirilor solicitate, instanța a apreciat că suma de 250.000

euro este prea mare, în raport de împrejurarea că reclamanta a beneficiat de

măsurile reparatorii, după anul 1990, conform Decretului - lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei sentințe au formulat

apeluri reclamanta C.V. și pârâtul Statul Român prin M.F.P.

În motivarea apelului său, reclamanta

a criticat soluția pronunțată de instanța de fond sub aspectul cuantumului

despăgubirilor acordate pentru daunele morale, considerând că se impunea

acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere măsurile abuzive la care a

fost supusă personal.

Apelanta-reclamantă a arătat că, deși

nu au fost deținuți în penitenciar, condițiile de trai erau asemănătoare celor

din închisori. Astfel erau păziți zi de zi de către soldați și nu aveau voie să

depășească perimetru stabilit. Deportarea și stabilirea domiciliului

obligatoriu a condus la lezarea drepturilor fundamentale, respectiv onoarea,

reputația, nume, încrederea acordată în societate, diminuarea veniturilor.

Prin deportarea și stabilirea

domiciliului obligatoriu i s-au cauzat prejudicii materiale și morale ale căror

consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul

personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relații

sociale, respectiv onoare si reputație.

De asemenea, stabilirea unui domiciliu

forțat și implicit, lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul

vieții private, când și după ce i s-au ridicat restricțiile, deoarece a

întâmpinat greutăți nenumărate, nu a putut găsi ușor un loc de muncă, nu a avut

acces la specializări, veniturile fiindu-i mult diminuate.

Reclamanta consideră că acordarea

sumei solicitată în temeiul cererii introductive, nu conduce la o îmbogățire fără

justă cauză, având în vedere traumele suferite de către ea, menționând faptul

că era la vârsta la care se forma personalitatea, era la început de drum din

punct de vedere profesional, avea aspirații și, altele ar fi fost șansele în

viață dacă nu și-ar fi pus amprenta asupra acesteia toate aceste abuzuri din

partea celor care se fac răspunzători pentru aceste fapte.

În motivarea apelului declarat de

pârâtul Statul Român prin M.F.P. s-a susținut că hotărârea instanței de fond

este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și s-a solicitat

admitere apelului și respingerea acțiunii reclamantei.

Astfel, în ceea ce privește acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, pârâtul a susținut că la

stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama de măsurile reparatorii

deja acordate, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 și se susține că,

potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul

aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, așa cum este măsura

dislocării.

Cum in cauza de față reclamanta nu a

suferit o condamnare, ci acesta a făcut obiectul unei masuri administrative cu

caracter politic, pârâtul consideră că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral

cauzat in urma luării măsurii administrative de dislocare într-o alta

localitate.

În subsidiar, in măsura în care s-ar

aprecia ca acțiunea este legală si temeinică, pe fondul cauzei, în ceea ce

privește obligarea Statului Roman prin M.F.P. la plata sumei de 10.000 euro

reprezentând despăgubiri morale pentru perioada de 4 ani cât a fost deportată

într-o altă localitate, apelantul-pârât susține că suma acordată de instanța de

fond este exagerat de mare și disproporționată.

Apelantul-pârât a solicitat să se

observe că in speță au fost deja acordate despăgubiri in baza Decretului - Lege

nr. 118/1990.

Ținându-se seama de echivalentul real

al consecințelor negative la care s-a făcut referire și al suferințelor

suportate de către reclamantă, pe perioada de 4 ani, cât a fost deportată

într-o altă localitate, precum si de faptul că aceasta a primit deja

despăgubiri in baza Decretului - Lege nr. 118/1990, se impune sa fie cenzurat

si reapreciat cuantumul daunelor morale acordate, suma de 10.000 euro fiind

exagerat de mare.

Prin Decizia nr. 103/ A din 04

februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul

declarat de reclamanta C.V.

A admis apelul declarat de pârâtul

Statul Român prin M.F.P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

a Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 493 din 1 aprilie 2010

a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

A schimbat în parte sentința apelată,

în sensul că l-a obligat pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de

1.000 euro, echivalentul în lei la data plății efective la cursul B.N.R., reprezentând

despăgubiri către reclamanta C.V. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de

control judiciar a reținut că la data formulării cererii de chemare în judecată

era în vigoare Legea nr. 221/2009, în forma în care a fost publicată în M. Of. nr.

396 din 11 iunie 2009, care la art. 5 alin. (1) prevedea că „orice persoană

care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.

4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei

legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare".

Prin art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010

- ce a fost publicată în M. Of. nr. 446 din 01 iulie 2010, deci a intrat în

vigoare după data pronunțării hotărârii de primă instanță - a fost modificat art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul că a fost stabilită o

limită maximă a cuantumului despăgubirilor, însă aceste dispoziții legale

modificatoare au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.

Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, în redactarea avută anterior modificării prin art. 1 pct.

1 din O.U.G. nr. 62/2010, au fost declarate neconstituționale prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la inițiativa Statului Român.

De asemenea, Curtea mai reține că,

după publicarea în M. Of. a Deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale (respectiv 15

noiembrie 2010, M. Of. nr. 761), legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra

legii supusă controlului de constituționalitate, prin Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în

M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 și intrată în vigoare la 30 de zile de la

publicare, (deci din 26 noiembrie 2010), în care, la art. XIII, s-a prevăzut

că: „Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 2989, publicată în M. Of. Al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie

2009, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează

după cum urmează (.) La art. 5 partea introductivă a alin. (1) se modifică și

va avea următorul cuprins: Art. 5 - (1) Orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-a inclusiv, pot solicita instanței prevăzută la art. 4 alin. (4)

în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea

statului"; de asemenea, a fost modificat art. 5 alin. (2) cu privire la

calea de atac și a instanței competente să o soluționeze.

Din analiza acestor dispoziții legale

instanța constată că legiuitorul a înțeles să adopte în continuare textul art. 5

alin. (1), partea introductivă, în mod identic cu cel existent în Legea nr. 221/2009,

iar după partea introductivă, din modul de redactare al dispozițiilor art. XIII

ale Legii nr. 202/2010 rezultând cu claritate că, după partea introductivă a art.

5 alin. (1), restul reglementării existentă în Legea nr. 221/2009, la lit. a),

b) și c) ale alin. (1), ca și alin. (3), (4), (5), au rămas aceleași, singura

modificare expresă fiind cea adusă alin. (2) al art. 5, în sensul că

„hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a)

și b) sunt supuse recursului", fiind eliminată astfel calea de atac a

apelului în vederea accelerării soluționării acestor cereri.

În acest fel, legiuitorul a înțeles să

respecte obligația constituțională prevăzută de dispozițiile art. 147 alin. (1)

din Legea fundamentală, potrivit cărora „dispozițiile din legile și ordonanțele

în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept".

Aplicând la speță aceste dispoziții

legale, instanța de fond a pronunțat hotărârea apelată, prin care i-a acordat

reclamantei o sumă de bani cu titlu de despăgubiri civile (daune morale), ca

urmare a măsurii cu caracter politic dispusă față de acesta.

În baza probelor administrate în

cauză, prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt, în sensul că

reclamanta a fost dislocată din localitatea de domiciliu în com. Brateș, jud.

Galați, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, restricția cu privire la

domiciliu fiind ridicată în data de 27 iulie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955.

Măsura administrativă dispusă în baza

Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 este calificată în mod expres de către legiuitor,

prin dispozițiile art. 3 lit. e) din lege, ca fiind o măsură administrativă cu

caracter politic de drept.

În primul motiv de apel,

apelantul-pârât Statul Român prin M.F.P. susține faptul că, din interpretarea

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reiese că poate

solicita instanței de judecata acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral, numai persoana care a suferit o condamnare, nu și acea persoană care a

tăcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, cum este cazul

reclamantului.

Curtea nu va reține această critică,

constatând că în mod corect instanța de fond a reținut faptul că reclamanta

este îndreptățit la repararea prejudiciului moral suferit prin luarea măsurii

administrative a strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, Curtea de Apel București

a apreciat ca fiind întemeiată susținerea apelantei-reclamante, conform căreia

instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale,

respectiv de dispozițiile art. 5, art. 6 și art. 14 din Convenție.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art.

20 din Constituția României, „dispozițiile constituționale privind drepturile

și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu

Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate

la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România

este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu

excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".

De aceea, instanța de judecată va

constata că voința statului a fost aceea de a despăgubi persoanele care

întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul

normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei privind „măsurile de eliminare a moștenirii

fostelor sisteme totalitare comuniste" și „Declarația asupra Principiilor

de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de

Putere", adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34

din 29 noiembrie 1985.

Drept urmare, contrar susținerilor

apelantului-pârât, Curtea a constatat că despăgubirile morale se acordă și în

cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, nu doar în

cazul condamnărilor, atâta timp cât această posibilitate este expres prevăzută

de lege.

A mai reținut instanța de apel că, pe

parcursul soluționării apelului au fost pronunțate și publicate în M. Of.,

Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, 1358 și 1360

din 21 octombrie 2010, în raport de care, la cuvântul pe fond, apelantul-pârât

a solicitat să se constate că acțiunea a rămas fără temei legal, iar prin

concluziile scrise apelanta-reclamantă a solicitat să se aplice dispozițiile art.

20 din Constituția României referitoare la aplicarea cu prioritate a

dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului

la care România este parte și față de interpretările acestor dispoziții date de

forurile internaționale competente

Curtea de Apel a analizat consecințele

deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010

asupra drepturilor apelantei-reclamante, din perspectiva art. 14 al Convenției,

care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de

Convenție și protocoalele adiționale, și art. 6 al C.E.D.O., care garantează

dreptul la un proces echitabil.

Astfel, instanța de apel a apreciat că

în cauză sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr. 221/2009, în

forma în vigoare de la data formulării acțiunii, pentru următoarele argumente:

căile de atac, din punctul de vedere al aplicării legii în timp, este acela

conform căruia instanța de control judiciar va verifica legalitatea și

temeinicia (sau numai legalitatea - în situația căii extraordinare de atac a

recursului) hotărârii pronunțate de instanța ierarhic inferioară în funcție de

legea de drept substanțial în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate -

tempus regit ac turn.

Aplicarea în continuare a legii de

drept substanțial de la data introducerii acțiunii nu contravine principiului

aplicării imediate a legii civile noi (definit în doctrină ca fiind acea regulă

de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se

aplică și situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea

legii civile vechi), deoarece în cauză nu este vorba de intrarea în vigoare a

unei legi noi - care să fi modificat/abrogat dispozițiile legii vechi - ci de constatarea

neconstituționalității normei de drept invocate de către reclamantă în

susținerea acțiunii.

Din punctul de vedere al efectelor

deciziilor Curții Constituționale de admitere a excepțiilor de

neconstituționalitate, prin Decizia nr. 1 din 7 ianuarie 1995 a Plenului Curții

Constituționale privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul

controlului de constituționalitate (publ. în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie

1995) Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul că, în cazul în care Curtea

declară că legile și ordonanțele atacate pe cale de excepție sunt

neconstituționale, acele decizii sunt obligatorii și au putere numai pentru

viitor, de la publicarea lor în M. Of.

În interpretarea dispozițiilor din art.

147 alin. (4) din Legea fundamentală, care prevăd că deciziile Curții

Constituționale au efect numai pentru viitor, coroborate cu principiile

constituționale ale neretroactivitătii legii și asigurarea securității

juridice, instanța de apel a constată că norma juridică de drept substanțial

cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (ce a fost

declarată neconstituțională prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010) nu va rămâne fără efect și pentru trecut, adică de la data

introducerii acțiunii prin care reclamanta a invocat respectiva normă juridică,

deoarece în acest caz s-ar pune problema retroactivității efectelor deciziilor

de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate, respectiv al aplicării lor

de la un moment anterior publicării în M. Of.

În al doilea rând, Curtea a reținut

că, dacă s-ar constata faptul că acțiunea a rămas lipsită de temei legal, prin

apelarea la efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, s-ar crea

premisele unei situații discriminatorii pentru apelanta-reclamantă - care, la

fel ca orice altă persoană cu o situație identică cu a sa, a declanșat

procedura judiciară permisă și reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr.

221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să se constate că

aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale, cu consecințe

asupra finalității procesului, - prin raportare la situația altor persoanele

ale căror procese, formulate în baza aceluiași temei juridic au fost

soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive anterior

declarării neconstituționalității normei juridice în discuție.

De asemenea, art. 16 din Legea

fundamentală instituie principiul egalității, care stabilește că va fi

considerat încălcat atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri

egale, tară să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o

disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele

folosite.

În acord cu rațiunea pentru care

Curtea Constituțională a constatat încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituție

prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010, expusă în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010,

curtea de apel a considerat că instituirea acestui tratament distinct între

persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice cu caracter

politic sau pentru măsurile administrative asimilate acestora, în funcție de

momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, se face

în funcție de un criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, astfel

încât el nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

Curtea de Apel București a considerat

că acest criteriu al duratei procesului și al datei rămânerii definitive a

hotărârii nu este un criteriu obiectiv și rezonabil, deoarece nu depinde de

atitudinea reclamantei, ci de considerente ce țin de organizarea și gradul de

încărcare al instanței.

Ca urmare a constatării lipsei unei

justificări obiective și rezonabile pentru acest tratament juridic diferit,

Curtea de Apel București a constatat că nu se mai pune problema analizei celei

de-a treia condiții pentru respectarea principiului egalității în drepturi a

cetățenilor și al nediscriminării (aceea de a exista un raport de

proporționalitate între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele

folosite).

Instanța de apel a apreciat că

aplicarea Deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale

procesului de față, aflat în calea de atac, la momentul publicării acestor

decizii - fapt ce ar avea drept consecință suprimarea temeiului juridic al

acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009,

persoane ce declanșaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile

și previzibile - poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul

procesului, proces în care pârât este tot Statul, iar analiza

constituționalității legii a fost declanșată din inițiativa acestuia.

În consecință, instanța de apel a

considerat că respingerea acțiunii formulate de reclamantă pe considerentul că

a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituționalității sale

pe parcursul soluționării căii de atac, ar veni în contradicție cu principiul

egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție,

conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi

diferit, cât și principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din C.E.D.O.,

care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care

Convenția le reglementează, prin raportare la principiul egalității armelor,

consacrat de art. 6 alin. (1) din Convenție, care a fost explicitat în

jurisprudenta instanței de contencios a drepturilor fundamentale ale omului în

sensul că: intervenția legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces

efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut

ca un element de imprevizibilitate, ce poate aduce atingere chiar substanței

acestui drept.

Prin cel de-al doilea motiv de apel

susținut de către apelantul-pârât Statul Român prin M.F.P. și prin apelul

declarat de apelanta-reclamantă se critică cuantumul despăgubirilor acordate de

prima instanță, primul susținând că instanța de fond nu a luat în considerare

faptul că reclamanta a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990

și O.U.G. nr. 214/1999, învederându-se și jurisprudenta Curții Europene, iar

cel de-al doilea solicitând schimbarea hotărârii apelate sub aspectul

cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale și admiterea

acțiunii, așa cum a fost formulată.

Curtea de Apel București a constatat

ca fiind fondată critica susținută de apelantul-pârât, cu consecința admiterii

apelului declarat de pârât și a reducerii cuantumului despăgubirilor acordate

pentru prejudiciul moral de instanța de fond și respingerea apelului declarat de

reclamantă, ca nefondat.

La stabilirea cuantumului

despăgubirilor, Curtea de Apel București a avut în vedere faptul că mutarea

forțată într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură

fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de

libertate, măsură ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și

profesionale a persoanei în cauză, producându-i incoveniente atât pe plan fizic

(datorate pierderii confortului), cât în plan social (afectarea onoarei și reputației,

a relațiilor cu prietenii, apropiații), valori care definesc personalitatea

umană.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor

echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză de

aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând avea decât un

caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune,

imposibil de echivalat bănește.

Este corectă acea susținere a

apelantului-pârât conform căreia, pentru a se limita gradul de aproximare,

instanța trebuie să țină cont de anumite criterii legale, instituite chiar de

legiuitor pentru determinarea valorii prejudiciului moral suferit.

În consecință, dându-se eficiență

criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, Curtea de Apel București

a apreciat ca fiind justificat, numai în parte, cuantumul sumei pretinse de

reclamantă cu titlu de prejudiciu moral.

Ca atare, a conchis în raport de

considerentele expuse mai sus, că suma de 1.000 euro este suficientă pentru a

oferi o reparație completă pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii

stabilirii domiciliului obligatoriu, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, ridicată

prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

Împotriva Deciziei nr. 103/ A

pronunțată la data de 4 februarie 2011 de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, au declarat recurs ambele părți.

Recurenta-reclamantă C.V. a invocat

motivele de nelegalitate circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând

că soluția pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală, fiind

pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Astfel, reclamanta arată că în

privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a

deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar

prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretate în

sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele

raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă și conchide criticile

sale, în sensul că a considera că efectele deciziilor Curții Constituționale

își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii acțiunii, ar

însemna să se accepte ingerința statului, în dreptul de acces al acesteia la o

instanță judecătorească, care nu este proporțional cu scopul urmărit.

Recurenta-reclamantă susține că legea

trebuie interpretată în favoarea acesteia, dat fiind caracterul de reparație și

de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate prin încălcarea

drepturilor fundamentale ale omului.

Se invocă aprecierea eronată a

probelor și interpretarea greșită a temeiurilor de drept și se arată că

nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 și 14

din C.E.D.O. și Rezoluția 1096 din 1996 a C.E.D.O.

Astfel, consideră că decizia Curții

Constituționale referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

este in contradicție cu prevederile forurilor internaționale. Prin aceasta

decizie se încalcă prevederile europene (C.E.D.O.) și internaționale

(Declarația Universală a Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul

liberului acces la justiție, egalitatea de șanse și proporționalitatea,

existând și o discriminare, având în vedere că pentru persoane aflate în

aceeași situație au fost aplicate reguli diferite.

Se arată că decizia Curții

Constituționale nu poate avea incidență în prezenta cauză, având în vedere că

la data pronunțării acesteia, acțiunea pe care a formulat-o reclamanta, se afla

pe rolul instanțelor și astfel, nu putea fi aplicat un tratament distinct

persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție

de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă si

irevocabilă, deși cererile au fost depuse în același timp și au urmat aceeași

procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

La data introducerii acțiunii (și

chiar la momentul pronunțării sentinței de acordare a daunelor de către

Tribunalul București) Legea nr. 221/2009 era în vigoare (inclusiv art. 5),

fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului, în forma de la data introducerii

acțiunii.

Pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a declarat

recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

criticând aplicarea greșită a legii, deoarece:

În mod vădit nelegal, instanța de apel

a reținut că în cauză sunt aplicabile în continuare dispozițiile Legii nr. 221/2009,

în forma în vigoare la data formulării acțiunii.

Recurentul-pârât solicită a se observa

că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (l) lit.

a)) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au

fost declarate neconstituționale prevederile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009.

Se arată că, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituția României „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare,

precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Alin. (4) al aceluiași text prevede că

„deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data

publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor".

În acord cu dispozițiile reglementate

de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale „decizia prin care se constată neconstituționalitatea

unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o

ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie".

Astfel, ca o consecință a caracterului

obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, prevederea legală

a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de

niciun subiect de drept, încetându-și de drept efectul pentru viitor.

Ca atare, recurentul-pârât susține că

soluția primei instanței de a acorda daune morale nu mai putea fi menținută de instanța

de apel, atât timp cât textul de lege, pe care s-a întemeiat reclamanta a fost

declarat neconstituțional, așa încât în situația incidenței excepției de

neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale

produce efecte, în sensul că aceste norme își încetează aplicabilitatea.

Recursul declarat de pârâtul Statul

Român prin M.F.P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București este fondat și urmează a fi respins, pentru considerentele

ce succed:

Prin deciziile Curții Constituționale nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat constituționalitatea art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În consecință, aceste dispoziții nu

mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat,

cât și în cuprinsul dispozițiilor art. 31 se prevede că deciziile Curții

Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Față de aceste dispoziții, în funcție

de care declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a

Curții Constituționale, produce efecte pentru viitor și erga omnes s-a pus

problema dacă ele se aplică și acțiunilor în curs.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, care a

statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Prin intervenția instanței de

contencios constituțional, ca urmare a sesizării sale cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a realizat un control de constituționalitate a

posteriori, dându-se eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic.

Nu se poate spune că acțiunea, fiind

promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată

durata desfășurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezența unui

act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

În speță, înainte de definitivarea

litigiului (4 februarie 2011) s-a creat un nou cadru normativ prin declararea

neconstituționalității textului de lege invocat în cererea de chemare în

judecată.

În acest context, urmează a se

constata că ne aflăm într-o situație juridică de natură legală, căreia i se

aplică legea nouă și nu într-o situație juridică voluntară, care rămâne supusă,

în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și formă, legii în vigoare

la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere, dar și în acest caz,

numai dacă situațiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.

Așa fiind, față de caracterul

imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din

Constituție, aplicarea generală și obligatorie a deciziei Curții

Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil

față de dispozițiile Constituției României.

Concluzionând, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în

absența unor dispoziții legale exprese.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Neexistând o soluție definitivă,

reclamanta nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este

titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. l

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatarea neconstituționalității

textului de lege pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în

judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

Față de considerentele ce preced nu

pot fi primite criticile prin care se susține că potrivit dispozițiilor art. 11

alin. (1) și (2), art. 20 și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția

României, referitoare la raportul dintre dreptul internațional și dreptul

intern, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar

reglementările internaționale și cele comunitare au prioritate față de

dispozițiile contrare din dreptul intern.

Referitor la recursul declarat de

reclamanta C.V., Înalta Curte constată că acesta este nefondat și urmează a fi

respins, pentru considerentele comune, evocate în analiza motivelor de recurs

ale pârâtului privind efectele Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De asemenea, pentru aceleași

considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea

Constituțională s-ar substitui prin deciziile sale, rolului instanțelor de

judecată, cum, în mod eronat a susținut reclamanta.

Ca atare, urmare deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Așa fiind, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse

soluționării, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Deciziile Curții

Constituționale, mai sus amintite.

În consecință, nemaiexistând temei

juridic, toate celelalte critici privind cuantumul daunelor morale acordate

rămân fără suport legal.

Nici interpretarea greșită a

prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituția României, susținută de

reclamantă nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei recurate,

nefiind incident motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cum s-a analizat mai sus, pentru

considerentele redate, nu sunt fondate sub acest aspect, criticile reclamantei,

potrivit cărora, în lumina dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de

principiul neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituție

trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii,

doar pentru acele raporturi juridice care nu sunt deduse judecății încă.

Este de menționat că, în raport de

dispozițiile alin. (4) al art. 147 din Constituție, deciziile Curții

Constituționale, de la data publicării lor în M. Of. sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

art. 31 din Legea nr. 47/1992, referitoare la organizarea și funcționarea

Curții Constituționale.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege, prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă, o

cerere.

Această problemă, astfel cum s-a

reținut deja, în considerentele mai sus expuse, a fost dezlegată prin Decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011, ce a fost analizată din această perspectivă și s-a

stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se pronunțase în apel

decizia atacată, cauza nefiind deci, soluționată definitiv.

Deci, în speță reclamanta nu este

titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi

confirmat dreptul.

Nici celelalte critici promovate de

reclamantă nu sunt fondate, în cauză neputându-se constata că ar fi vorba de o

intervenție a legiuitorului, ci a Curții Constituționale, care potrivit

statutului său, este o autoritate publică independentă și al cărei scop îl

constituie garantarea supermației Constituției.

Celelalte critici referitoare la

constatarea caracterului politic al condamnării, nu vor fi analizate. Din

cuprinsul dispozitivului sentinței tribunalului, nu rezultă că s-ar fi

constatat caracterul politic al condamnării reclamantei, de altfel, reclamanta

neformulând un petit distinct în sensul menționat.

Nu pot fi examinate sub aspectul

cenzurii nelegalității acestora, nici criticile din recursul reclamantei referitoare

la aprecierea probelor, dat fiind faptul că această cale de atac vizează numai

chestiuni legate de nelegalitate, criticile de temeinicie neputând face

obiectul examinării în recurs.

Pentru toate aceste considerente, Înalta

Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. și, în

temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va modifica în parte decizia

recurată, va schimba în tot sentința tribunalului și va respinge acțiunea

reclamantei.

Se vor menține celelalte dispoziții

ale deciziei atacate.

Pentru considerentele expuse se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva aceleiași

decizii, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin M.F.P. (Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București) împotriva Deciziei nr. 103/ A din 4 februarie 201 la Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Modifică în parte decizia recurată, în

sensul că schimbă în tot sentința nr. 493 din 1 aprilie 2010 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă și respinge acțiunea reclamantei.

Menține restul dispozițiilor deciziei

atacate.

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta C.V. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

23 ianuarie 2012.