ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1243/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1243/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 12 aprilie 2010,

reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și a solicitat instanței să dispună obligarea acestuia la

plata sumei de 250.000 euro, în echivalent lei la cursul BNR de la data plății,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor

administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva bunicului său,

C.H.

În motivarea, a

arătat că bunicul său, C.H., a fost strămutat din zona Frontierei de Vest, din

Săcălaz, județul Timiș, în localitatea Zagna, județul Galați și i s-a stabilit

domiciliu obligatoriu în această localitate, în perioada 18 iunie 1951 - 7

august 1955. Această măsură a fost luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și a

fost ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955. A mai arătat că

averea acestuia a fost confiscată, distrusă sau însușită de diverse persoane.

În drept, reclamantul

și-a întemeiat cererea pe dispozițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 1383 din 27 septembrie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă a

admis în parte cererea formulată de reclamant și a obligat pârâtul la plata

către reclamant a sumei de 1.000 euro, în echivalent lei calculat la cursul B.N.R.

din ziua plății, cu titlu de despăgubiri.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu,

i-au fost cauzate autorului reclamantului prejudicii materiale și morale,

fiindu-i încălcat dreptul la libertate, precum și atributele ce țin de onoare

și reputație. Cât privește însă cuantumul despăgubirilor solicitate, tribunalul

constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de art. I alin. (1)

lit. a) pct. 3 și alin. (2), precum și cele prevăzute de art. II din O.U.G. nr.

62/2010, conform cărora suma maximă a despăgubirilor ce se poate acorda

descendenților de gradul al II-lea ai persoanelor care au făcut obiectul unor

măsuri cu caracter politic este de 2.500 euro.

De asemenea,

tribunalul a reținut că la data luării acestei măsuri reclamantul nu se

născuse, astfel încât măsurile abuzive cu caracter politic au avut consecințe

numai asupra bunicului său.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel reclamantul C.C. și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

În apelul declarat de

către reclamant, se arată că hotărârea pronunțată este nelegală și netemeinică,

sub aspectul aprecierii cuantumului daunelor morale acordate, raportat la

materialul probator și ținând cont de O.U.G. nr. 62/2010.

În apelul declarat de

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, se invocă nelegalitatea

hotărârii, arătându-se că s-a aplicat greșit legea în cauză, deoarece

despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, și nu în cazul

aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, așa cum este măsura

dislocării.

În subsidiar, se

arată că suma de 1.000 euro, acordată drept despăgubiri morale este stabilită

într-un cuantum prea mare, și trebuie să se țină cont de art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009 care trebuie coroborat cu dispozițiile privind despăgubirile

morale care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acțiunea

în plata daunelor morale fiind o acțiune personală. Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 327A din 22 martie 2011, a admis apelul

declarat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de

DGFP - MB, împotriva Sentinței civile nr. 1383 din 27 septembrie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă pe care a schimbat-o

în tot în sensul că a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată. A respins

apelul declarat de reclamantul C.C. împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, pe care reclamantul și-a întemeiat în drept acțiunea, au

fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010.

În condițiile stabilite

de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din

Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală,

este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze,

nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia Curții

Constituționale este obligatorie, opozabilă „erga ommnes", inclusiv pentru

instanțele judecătorești, având efect asupra cauzelor aflate în cursul de

soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

Curtea Constituțională

prin Decizia nr. 186/1999 a statuat că, obligativitatea deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele judecătorești și pentru celelalte persoane

fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție,

potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Astfel fiind, dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu

se mai poate aplica.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie

2010, astfel că în prezent, aceste dispoziții și-au încetat efectele juridice.

Instanța de apel a

conchis că, așa fiind, în prezent nu mai există astfel un temei juridic pentru

acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, putând fi acordate doar despăgubirile

la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamantul, solicitând

admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului

și schimbării în parte a Sentinței civile nr. 1383 din 27 septembrie 2010 a

Tribunalului București, secția civilă, în sensul admiterii acțiunii, așa cum a

fost formulată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., recurentul-reclamant a susținut următoarele:

Decizia pronunțată de

instanța de apel este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

având în vedere că Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea acordării de daune

morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic,

cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic, atât în nume personal cât și în calitate de soț sau

descendenți ai acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, conform art. 5 alin.

(1) din lege.

La data introducerii

cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată

prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în

vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe

tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității

fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8

martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).

Deciziile Curții

Constituționale au forța unei legi, de la data publicării lor în M. Of., acest

efect fiind clar precizat de Constituția României însă, tot în Constituția României

se regăsește și principiul neretroactivității legii, reflectat de conținutul

art. 15 alin (2).

În privința

proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a Deciziei Curții

Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situația fiind identică cu

cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se

modifică în timpul judecății, iar respectiva modificare nu poate fi avută în

vedere în raport de data sesizării instanței de judecată.

Pe de altă parte, în

măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se

aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantei recunoscut de art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează fiecărei

persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire

la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

Din momentul intrării

în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoaște recurentului-reclamant

dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii

administrative cu caracter exclusiv politic, statul garantează beneficiarului

acestui drept, accesul la o instanță de judecată, garanție conferită și de art.

21 din Constituție.

Legea trebuie

interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia,

respectiv de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive

luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

De altfel, legea

reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent,

posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în

virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția

României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului care primează.

Instanța de judecată

trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Rezoluția 1096 din 1996 a CE.

Constatarea Curții

Constituționale a României, în cuprinsul Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie

2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 că art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, este similar Decretului-lege nr. 18/1990, cu consecințele respective,

nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din

Legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Așa cum

reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în

fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de

la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții

Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe.

Asigurarea

caracterului unitar al practicii judecătorești este impus și de principiul

constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a

autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea

unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi

diferite și chiar contradictorii.

În ceea ce privește

garanția egalității armelor, recurentul-reclamant a susținut că în

jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților

pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și

imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui echilibru între

interesele părților.

Recurentul-reclamant

a mai susținut că atâta vreme cât voința statului a fost de a despăgubi

persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând

acest act normativ, se poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă în

dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de

despăgubiri, ca urmare a epuizării unui proceduri echitabile, în acord fiind

astfel și cu jurisprudența CEDO.

Practica neunitară

este sancționată de CEDO, iar jurisprudența divergentă, profundă și persistentă

în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca

unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este sancționată.

Mai mult decât atât,

sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele

din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18

mai 1994.

Recurentul-reclamant

a mai invocat Rezoluțiile nr. 1096 din 1996 și nr. 1481 din 2006 ale Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei precum și Declarația asupra Principiilor de

Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere,

adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29

noiembrie 1985.

A susținut că s-a

stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa prin Legea nr. 221/2009,

drept subiectiv care se subsumează noțiunii de "bun" în sensul art. 1

din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești, astfel cum această noțiune este

definită în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg, iar respingerea

acțiunii creează premizele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări

pentru soluțiile date în aceste cauze.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele care succed.

Cu titlu preliminar,

este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de

natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează -

interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri

probatorii) dedus judecății.

Criticile formulate

de recurentul-reclamant aduc în discuție o singură chestiune, aceea a

efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Aceste critici nu

sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147, alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru

trecut (ex tune). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă,

care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un

„bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive

care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că

„dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, Înalta Curte s-a pronunțat, în recursul în

interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, prin care s-a statuat,

cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și

nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței

de contencios constituțional în M. Of."

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 22 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține recurentul-reclamant, întrucât, prin Decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme

dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această

materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv,

acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră

definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare

excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de

cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație".

În situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În ce privește

Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei și Adunării Generale a ONU, la care face trimitere

recurentul-reclamant, este de reținut că acestea sunt documente politice

internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale ONU și,

respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu

au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din

Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul

în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, conform art. 329 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul C.C. împotriva Deciziei nr. 327 A din 22 martie 2011 a

Curții de Apel București, secția a IV -a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM