ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 795/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 15 martie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta B.M. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul Legii 221/2009, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotrivea bunicului său, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955. Prin sentința civilă nr. 1113/ F din 17 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de către reclamantă și a obligat pârâtul la plata sumei de 2.500 euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății. Instanța a constatat ca bunicul reclamantei a fost strămutat în perioada 08 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, fiindu-i stabilit domiciliu obligatoriu pentru această perioadă, așa cum rezultă din adresa emisă de Ministerul de Interne sub nr. 76188 din 06 februarie 1991. Tribunalul a apreciat că acordarea sumei de 2.500 euro este în acord cu dispozițiile art. 5 pct. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin dispozițiile O.U.G.

nr. 63/2010, sumă proporțională cu prejudiciul moral suferit de reclamantă. Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamanta B.M., iar prin decizia civilă nr. 149/ A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate, ambele apeluri. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că acțiunea reclamantei, înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 15 martie 2010, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În acest sens, s-a arătat că autorul reclamantei, defunctul B.G., în baza Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, împreună cu familia a fost dislocat in noaptea de 18 iunie 1951, stabilindu-i-se domiciliul obligatoriu în localitatea Zagna, Raion Brăila, restricții ce au fost ridicate în 27 iulie 1955. Legiuitorul a asimilat condamnărilor politice, prin raportare directă la rațiunile politice care au le-au determinat, măsura administrativă dispusă în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, pe care a menționat-o în mod expres în textul art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Nu există nici un temei pentru a considera că dreptul de a obține despăgubiri în condițiile art. 5 lit. a) din lege este recunoscut numai persoanelor care au suferit condamnări, iar nu și în cazul masurilor administrative cu caracter politic, de vreme ce în prima parte a acestui text se face referire la ambele categorii.

S-a mai reținut că, în raport de data investirii instanței, nu sunt aplicabile dispozițiile art. II din O.U.G. nr. 62/2010, în sensul limitării cuantumului daunelor morale și că reclamanta, descendentă a persoanei împotriva căreia a fost luată măsura administrativă cu caracter politic, dispusă prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, este îndreptățită a beneficia de măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei măsuri.

Curtea de Apel a analizat consecințele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a articolului 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzic discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

În acest context, instanța de apel a apreciat că interpretarea efectului deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în sensul ca ar atrage dispariția temeiului de drept al acțiunii formulate de reclamantă și respingerea, în consecință, a acțiunii, ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv, art. 6 par. 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție privind proprietatea și art. 14 combinat cu Protocolul 12 privind discriminarea. Prin urmare, Curtea de Apel a concluzionat că reclamanta este îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, descendent al persoanei împotriva căreia a fost luată măsura administrativă cu caracter politic, dispusă prin decizia M.A.I.

nr. 200/1951, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei măsuri, căreia legiuitorul i-a conferit de drept caracter politic prin prevederile art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009. În privința cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere că prin măsura administrativă luată împotriva autorului reclamantei acestuia i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamanta B.M. 1. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: a. Din interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 rezultă că despăgubirile morale pot fi acordate numai în cazul condamnărilor cu caracter politic, nu și în cel al măsurilor administrative. b. Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisa excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale prevederile art. I pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009.

Așadar, temeiul juridic al acțiunii care formează obiectul prezentului dosar nu mai există. c. În subsidiar, se critică decizia recurată sub aspectul cuantumului daunelor acordate. 2. Reclamanta B.M. critică decizia instanței de apel în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive: La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În speță, aplicarea cu efect retroactiv a deciziei de neconstituționalitate în ceea ce privește litigiul dedus instanței de judecată înainte de publicarea în M. Of., determină încălcarea principiului neretroactivității legii.

Pe de altă parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Se mai arată că, dată fiind natura daunelor solicitate, stabilirea cuantumului lor presupune luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, că drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii și că, în soluționarea cererii, instanța trebuie să aibă în vedere și dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Rezoluția 1096 din 1996 a CE.

Recurenta susține că prin Legea nr. 221/2009 s-a stabilit în favoarea beneficiarilor legii un drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte a reținut că prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Potrivit art. 330 7 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1. Cum decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și va modifica în parte decizia atacată în sensul că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., va admite apelul pârâtului și va schimba în tot sentința apelată în sensul că va respinge acțiunea ca nefondată, păstrând celelalte dispoziții ale deciziei.

Față de considerentele expuse și de soluția adoptată, Înalta Curte nu va mai analiza celelalte motive de recurs formulate de pârât vizând aplicarea prevederilor art. 5 din Legea 221/2009 și în cazul persoanelor împotriva cărora au fost luate măsuri administrative cu caracter politic și cuantumul despăgubirilor acordate. 2. Recursul declarat de reclamantă este nefondat, urmând a fi respins, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 7 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanta invocă principiul neretroactivității legii.

Aplicarea dispozițiilor art. 329 - 330 7 C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției deoarece prin pronunțarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților. Așa cum s-a menționat și în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, decizie aplicabilă în cauză față de considerentele anterior expuse, în temeiul Legii nr. 221/2009 nu s-au născut drepturi direct, în patrimoniul persoanelor care beneficiau de prevederile acestui act normativ.

Hotărârea prin care aceste drepturi erau stabilite de instanță avea efecte constitutive, și de aceea numai dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate exista o astfel de statuare cuprinsă într-o hotărâre judecătorească cel puțin definitivă, partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nici critica vizând nelegalitatea deciziei recurate prin raportare la art. 6 art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este fondată.

Sub acest aspect, în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, analizând efectele deciziilor Curții Constituționale din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte, raportându-se la jurisprudența instanței europene, a reținut că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Față de soluția pronunțată ca urmare a admiterii recursului declarat de pârât, Înalta Curte nu va mai analiza acele critici care vizează legalitatea deciziei sub aspectul întinderii dreptului reclamantei la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 149/ A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Modifică în parte decizia atacată în sensul că admite apelul pârâtului împotriva sentinței civile nr. 1113/ F din 17 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Schimbă în tot sentința în sensul că respinge acțiunea ca nefondată. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva aceleiași decizii. Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 februarie 2012.