ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2006/2012

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 12 aprilie 2010, precizată la data de 27 septembrie 2010, reclamantul P.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunța, obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. de la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că tatăl său, P.N., a fost strămutat, împreună cu familia, din zona Frontierei de Vest, din Bezenova Nouă, județul Timiș, în localitatea Urleasca, județul Galați și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în această localitate în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955. Această măsură a fost luată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și a fost ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955. A mai arătat că averea acestora a fost confiscată, distrusă sau însușită de diverse persoane. Prin sentința civilă nr. 1384 din 27 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul P.D. și a obligat pârâtul la plata sumei de 1.500 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru luarea împotriva reclamantului și a familiei sale a unei măsuri cu caracter politic în anul 1951. Împotriva sentinței au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâtul.

Având în vedere că, pe parcursul procesului, dispozițiile legale pe care reclamantul și-a întemeiat cererea au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acesta și-a precizat cererea solicitând ca instanța de apel să aplice dispozițiile art. 20 din Constituția României, Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/1985 și art. 5 și 6 din C.E.D.O. Prin decizia nr. 269/ A din 11 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant și admis apelul pârâtului și, în consecință, a fost schimbată sentința primei instanțe și respinsă cererea reclamantului.

În considerentele deciziei s-au reținut următoarele: Art. 20 alin. (2) din Constituția României stabilește că, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. În caz de neconcordanță cu legile interne, au prioritate reglementările naționale. În contextul menționat, este de observat că, textul de lege pe care reclamantul și-a întemeiat cererea nu mai există, pentru a putea fi interpretat în sensul celor menționate în art. 20 din Constituția României, iar judecătorul nu poate aplica o lege neconstituțională și nici nu o poate interpreta în vreun fel, deoarece ea nu mai există în ordinea juridică internă.

Rezoluțiile la care face referire apelantul nu au caracter obligatoriu și aplicabilitate directă în statele membre ale U.E., deoarece sunt declarații de intenții cu caracter politic. Reclamantul nu a dovedit că i s-a încălcat dreptul la libertate siguranță (art. 5 din C.E.D.O.) și că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil (art. 6 din C.E.D.O.) și nu cercetarea acestor aspecte a reprezentat obiect al cererii, ci acordarea unor daune morale pentru luarea unor măsuri cu caracter politic, în contextul Legii nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) - declarat neconstituțional. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.D., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că soluția pronunțată în apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere Legea nr. 221/2009 care prevede posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, drept pentru care se impune modificarea hotărârii recurate și reținând cauza spre rejudecare, să se analizeze toate actele depuse și să se pronunțe o soluție temeinică și legală, ținând cont de faptul că recurentului i-au fost încălcate drepturile conferite de lege. Susține, în esență, că acțiunea a fost greșit respinsă în condițiile în care legea aplicabilă este cea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată.

Tot astfel, se arată, făcându-se trimiteri ample la practica C.E.D.O., că reglementările internaționale au întâietate față de cele interne. Instanța trebuia să aplice, mai susține recurentul, principiul neretroactivității legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de stabilitate a circuitului civil. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor - a principiului general al neretroactivității legilor. Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum. În acest context, nu se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010. Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 11 martie 2011, dată la care - urmare declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of.

a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantului, nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează. În consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, partea I - a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează”.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.D. împotriva deciziei nr. 269/ A din 11 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2012.