ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 521/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 5 martie 2010 , reclamantul S.V. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 Euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic luate împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955. Prin sentința civilă nr. 1126 din 28 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea, reținând că, cererea reclamantului s-a întemeiat pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, însă față de situația concretă, dedusă judecății, de faptul că reclamantul a beneficiat deja de măsuri reparatorii în baza legilor speciale de reparație emise anterior, precum și de faptul că, în ceea ce privește cuantumul și caracterul daunelor morale, ce nu pot avea efect compensator, neputându-se constitui în amenzi excesive sau mijloc de îmbogățire și neexistând posibilitatea unui determinări științifice, pretențiile sunt nejustificate și în mod evident disproporționale.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul S.V., în baza dispozițiilor art. 282 – art. 298 C. proc. civ. La data de 7 decembrie 2010, apelantul-reclamant a depus o cerere numită precizare, prin care a invocat ca și temeiuri de drept art. 20 din Constituția României, Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40 din 34 din 29 noiembrie 1985 și art. 5 din C.E.D.O. Prin decizia nr. 202/ A din 23 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă , a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamant și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dovada fiind că la instanța de fond a invocat temeiul de drept sub formă art. 5 și urm. din Legea nr. 221/2009, dar și art. 5 alin. (1) lit. a), precizate în motivul cererii de chemare în judecată.

Apoi în apel se menționează ca temei art. 5 lit. a). Prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 2010 ale Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, situație în care cererea reclamantului nu mai are temei de drept, deci nu se mai poate vorbi de încălcarea și neaplicarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În ce privește noile temeiuri de drept invocate în apel, curtea de apel a reținut că prin constatarea caracterului neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu se mai poate vorbi de o neconcordanță între legile interne și C.E.D.L.O., atât timp cât legea internă nu mai acordă daune morale, deci nu mai există legea internă.

Totuși art. 5 și 6 din C.E.D.O. nu se aplică situației apelantului-reclamant, deoarece la data la care s-a dispus dislocarea în altă localitate, România nu ratificase Convenția și nici art. 20 din Constituția României nu poate produce efecte retroactive, situație în care nu se poate aplica apelantului–reclamant aceste dispoziții. La fel este și situația rezoluțiilor invocate de apelant. Astfel, Rezoluția nr. 1056/1996 a Consiliului Europei nu face nici o referire la acordarea de daune morale persoanelor dislocate. La fel Rezoluția nr. 1481/2006 se referă la adoptarea de măsuri pentru condamnarea internațională a crimelor regimurilor comuniste totalitare, la fel Rezoluția nr. 40/30/1985 nu conține dispoziții de drept substanțial prin care să se acorde daune morale.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul S.V. , solicitând admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, dat fiind că decizia recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În motivarea recursului, reclamantul a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O.

(Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza B. v. Croația, paragraful 81). În speță, aplicarea cu efect retroactiv a deciziei de neconstituționalitate în ceea ce privește litigiul dedus instanței de judecată înainte de publicarea in M. Of., determină în mod inevitabil soluționarea acestei cauze ca efect exclusiv al intervenției Statului, pentru a asigura un rezultat favorabil pentru sine a unui litigiu in care este parte si care a văzut că începe sa piardă tot mai mult. Deciziile Curții Constituționale au forța unei legi de la data publicării lor în M. Of., acest efect fiind clar precizat de Constituția României, însă tot în Constituția României se regăsește și principiul neretroactivității legii, reflectat de conținutul art. 15. Recurentul a arătat că în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of.

a Deciziei Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată se modifică în timpul judecății, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței de judecată. Pe de altă parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din C.E.D.O. care garantează persoanei dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile si obligațiile sale cu caracter civil.

A considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în speța de față, cu consecința respingerii acțiunii promovate de reclamant, ar însemna să accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanță judecătorească, care nu este proporțional cu scopul urmărit. De asemenea, recurentul a arătat că legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Totodată, o altă critică privește aprecierea eronată a conținutului probelor ca și interpretarea temeiurilor de drept pe care și-a întemeiat cererea reclamantul, constituind motiv de recurs în cadrul căruia să se reexamineze cauza și pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.

Instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 6 și 14 din C.E.D.O. și Rezoluția nr. 1096 din 1996 a C.E. Dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională, mai favorabilă. Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impus de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.

Practica neunitară este sancționată de C.E.D.O., iar jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancționată. Mai mult decât atât, recurentul a considerat că sunt încălcate prevederile D.U.D.O. și cele din Primul Protocol Adițional la C.A.D.O.L.F., ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. În acest sens, au fost invocate cauzele F. împotriva Suediei, S. contra Marea Britanie în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14, atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele fată de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

De asemenea, recurentul a invocat și Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste”, Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare”, Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40 din 34 din 29 noiembrie 1985. În același sens, paragraful 104 din Hotărârea C.E.D.O. în cauza D.P. împotriva României (publicată în M. Of.

nr. 830/05.12.2007) precizează într-o manieră exemplară și fără echivoc că: „statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture, din oficiu sau la cererea părților, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale”; deoarece Convenția europeană face parte integrantă din ordinea juridică internă a statului român. Potrivit par. 103 din aceeași Hotărâre C.E.D.O.: „Acest aspect implică obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminență față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor”.

În ceea ce privește reaprecierea cuantumului daunelor morale, recurentul a arătat că instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă și nu a se limita să-și motiveze respingerea apelului pentru Deciziile Curții Constituționale. Aceste consecințe dăunătoare au fost probate și instanța trebuie să le aprecieze corect, să aibă în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reală funcție reparatorie. Totodată, s-a arătat că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea recurentului prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.A.D.O.L.C., astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg, iar respingerea acțiunii creează premizele ca S.R.

să fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date in aceste cauze. Sub aspectul argumentelor care au justificat declararea ca neconstituțional a art. 5 din Legea nr. 221/2009 este cel financiar, respectiv daune prea mari și lipsa resurselor bugetare, nu poate justifica abdicarea de la exigentele procesului echitabil. În acest sens, în cauza A. și alții contra Franței, din 09 ianuarie 2007, C.E.D.O. a stabilit că un motiv financiar, singur, nu poate justifica intervenția legislativă în timpul procesului, acesta nefiind un motiv imperios de interes general. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurent aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.V. împotriva deciziei nr. 202/ A din 23 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2012.