ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 521/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 521/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de

5 martie 2010

,

reclamantul S.V. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P., solicitând instanței

ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la

plata sumei de 250.000 Euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. la data

efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca

urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic luate împotriva

sa prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului

obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin

Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

Prin sentința civilă nr.

1126 din 28 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea, reținând că, cererea reclamantului s-a întemeiat pe

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, însă față de situația concretă,

dedusă judecății, de faptul că reclamantul a beneficiat deja de măsuri

reparatorii în baza legilor speciale de reparație emise anterior, precum și de

faptul că, în ceea ce privește cuantumul și caracterul daunelor morale, ce nu

pot avea efect compensator, neputându-se constitui în amenzi excesive sau mijloc

de îmbogățire și neexistând posibilitatea unui determinări științifice,

pretențiile sunt nejustificate și în mod evident disproporționale.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamantul S.V., în baza dispozițiilor art. 282 – art. 298 C.

proc. civ.

La data de 7

decembrie 2010, apelantul-reclamant a depus o cerere numită precizare, prin

care a invocat ca și temeiuri de drept art. 20 din Constituția României,

Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 1481 din 2006

a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40 din 34 din 29

noiembrie 1985 și art. 5 din C.E.D.O.

Prin decizia nr. 202/

A din 23 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

, a respins apelul

declarat de reclamant, ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că reclamant și-a întemeiat acțiunea pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dovada fiind că

la instanța de fond a invocat temeiul de drept sub formă art. 5 și urm. din

Legea nr. 221/2009, dar și art. 5 alin. (1) lit. a), precizate în motivul

cererii de chemare în judecată. Apoi în apel se menționează ca temei art. 5 lit.

a).

Prin deciziile nr. 1358

și 1360 din 2010 ale Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, situație în care

cererea reclamantului nu mai are temei de drept, deci nu se mai poate vorbi de

încălcarea și neaplicarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În ce privește noile

temeiuri de drept invocate în apel, curtea de apel a reținut că prin

constatarea caracterului neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, nu se mai poate vorbi de o neconcordanță între legile interne și C.E.D.L.O.,

atât timp cât legea internă nu mai acordă daune morale, deci nu mai există

legea internă.

Totuși art. 5 și 6

din C.E.D.O. nu se aplică situației apelantului-reclamant, deoarece la data la

care s-a dispus dislocarea în altă localitate, România nu ratificase Convenția

și nici art. 20 din Constituția României nu poate produce efecte retroactive,

situație în care nu se poate aplica apelantului–reclamant aceste dispoziții. La

fel este și situația rezoluțiilor invocate de apelant. Astfel, Rezoluția nr. 1056/1996

a Consiliului Europei nu face nici o referire la acordarea de daune morale

persoanelor dislocate. La fel Rezoluția nr. 1481/2006 se referă la adoptarea de

măsuri pentru condamnarea internațională a crimelor regimurilor comuniste

totalitare, la fel Rezoluția nr. 40/30/1985 nu conține dispoziții de drept

substanțial prin care să se acorde daune morale.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs reclamantul S.V.

, solicitând admiterea acțiunii așa cum a

fost formulată, dat fiind că decizia recurată este lipsită de temei legal și a

fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În motivarea

recursului, reclamantul a arătat că la data introducerii cererii de chemare în

judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010,

s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub

aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării

cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În

sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O.

(Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza B. v. Croația, paragraful 81).

În speță, aplicarea

cu efect retroactiv a deciziei de neconstituționalitate în ceea ce privește

litigiul dedus instanței de judecată înainte de publicarea in M. Of., determină

în mod inevitabil soluționarea acestei cauze ca efect exclusiv al intervenției

Statului, pentru a asigura un rezultat favorabil pentru sine a unui litigiu in

care este parte si care a văzut că începe sa piardă tot mai mult.

Deciziile Curții

Constituționale au forța unei legi de la data publicării lor în M. Of., acest

efect fiind clar precizat de Constituția României, însă tot în Constituția

României se regăsește și principiul neretroactivității legii, reflectat de

conținutul art. 15.

Recurentul a arătat

că în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a

Deciziei Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situația

fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare

în judecată se modifică în timpul judecății, iar respectiva modificare nu poate

fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței de judecată.

Pe de altă parte, în măsura în care

s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică

retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6

din C.E.D.O. care garantează persoanei dreptul ca o instanță judecătorească să

poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile si

obligațiile sale cu caracter civil.

A considera că

efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în speța de

față, cu consecința respingerii acțiunii promovate de reclamant, ar însemna să

accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanță

judecătorească, care nu este proporțional cu scopul urmărit.

De asemenea,

recurentul a arătat că legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în

vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe

cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale

ale omului.

Totodată, o altă

critică privește aprecierea eronată a conținutului probelor ca și interpretarea

temeiurilor de drept pe care și-a întemeiat cererea reclamantul, constituind

motiv de recurs în cadrul căruia să se reexamineze cauza și pronunțarea unei

hotărâri temeinice și legale.

Instanța de judecată

trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 6 și 14 din

C.E.D.O. și Rezoluția nr. 1096 din 1996 a C.E. Dacă instanțele de judecată

constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând

dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore

aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională,

mai favorabilă.

Asigurarea

caracterului unitar al practicii judecătorești este impus de principiul

constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a

autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea

unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi

diferite și chiar contradictorii.

Practica neunitară

este sancționată de C.E.D.O., iar jurisprudența divergentă, profundă și

persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice,

definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de

asemenea sancționată.

Mai mult decât atât,

recurentul a considerat că sunt încălcate prevederile D.U.D.O. și cele din Primul

Protocol Adițional la C.A.D.O.L.F., ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

În acest sens, au

fost invocate cauzele F. împotriva Suediei, S. contra Marea Britanie în care

Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14, atunci când persoane

aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele

fată de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de

proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

De asemenea,

recurentul a invocat și Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei, privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor

sisteme totalitare comuniste”, Rezoluția nr. 1481 din 2006 a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei privind „Necesitatea condamnării

internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare”, Declarația asupra

Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale

Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40

din 34 din 29 noiembrie 1985.

În același sens,

paragraful 104 din Hotărârea C.E.D.O. în cauza D.P. împotriva României

(publicată în M. Of. nr. 830/05.12.2007) precizează într-o manieră exemplară și

fără echivoc că: „statutul conferit Convenției în dreptul intern permite

instanțelor naționale să înlăture, din oficiu sau la cererea părților, prevederile

dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și

protocoalele sale adiționale”; deoarece Convenția europeană face parte

integrantă din ordinea juridică internă a statului român. Potrivit par. 103 din

aceeași Hotărâre C.E.D.O.: „Acest aspect implică obligația pentru judecătorul

național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le

preeminență față de orice altă prevedere contrară din legislația națională,

fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor”.

În ceea ce privește

reaprecierea cuantumului daunelor morale, recurentul a arătat că instanța de

apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex,

care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă și nu

a se limita să-și motiveze respingerea apelului pentru Deciziile Curții

Constituționale. Aceste consecințe dăunătoare au fost probate și instanța

trebuie să le aprecieze corect, să aibă în vedere principiul reparării

integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu

reală funcție reparatorie.

Totodată, s-a arătat

că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea recurentului prin

această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în

sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.A.D.O.L.C., astfel cum

această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții de la

Strasbourg, iar respingerea acțiunii creează premizele ca S.R. să fie expus la

alte condamnări pentru soluțiile date in aceste cauze.

Sub aspectul

argumentelor care au justificat declararea ca neconstituțional a art. 5 din

Legea nr. 221/2009 este cel financiar, respectiv daune prea mari și lipsa

resurselor bugetare, nu poate justifica abdicarea de la exigentele procesului

echitabil. În acest sens, în cauza A. și alții contra Franței, din 09 ianuarie 2007,

C.E.D.O. a stabilit că un motiv financiar, singur, nu poate justifica

intervenția legislativă în timpul procesului, acesta nefiind un motiv imperios

de interes general.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate de recurent aduc

în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări

cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita

instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15

noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147

din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (publicată în M. Of.

nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la

dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție

raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare,

soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie

pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din

Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face

cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului,

al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 parag.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui

drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de toate considerentele reținute,

recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul S.V. împotriva deciziei nr. 202/ A

din 23 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 ianuarie 2012.