ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4596/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 3 februarie 2010, reclamanta B.P. a chemat în judecată Statul Român prin M.F.P. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța și pe baza probelor ce se vor administra, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în Comuna Frumușița din Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, conform dispozițiilor art. 5 și urm. din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces, conform dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 924 din 24 iunie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea, a obligat Statul Român prin M.F.P. să plătească reclamantei suma de 10.000 euro, cu titlu de daune morale, echivalentă în lei, la data plății efective și a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că: Reclamanta B.P., de origine macedoneancă, la vârsta de 28 de ani, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955 și în executarea Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, a fost strămutată din zona frontierei de Vest a României, în Bărăgan, împreună cu familia, în toată această perioadă, având domiciliu obligatoriu în noua localitate Frumușița, jud. Ialomița, creată prin strămutare. Plecarea din localitatea de baștină, nu a fost anunțată, astfel că, în noaptea de 18 iunie 1951, în miezul nopții, au fost urcați cu forța într-un vagon destinat transportării animalelor, dintr-un tren de marfă, fără să li se comunice destinația. Timp de mai multe zile, trenul a circulat oprind din gară în gară, însă fără să li se dea voie sa coboare din tren decât odată pe zi pentru necesitățile fiziologice, fiecare vagon fiind păzit de soldați înarmați. Nu li s-a dat voie să se alimenteze cu apă și hrană, singurele alimente, constând în lapte și pâine, primindu-le o dată pe zi.

Ajunși în Bărăgan, au fost încartiruiți în câmp, sub cerul liber și sub pază, lipsiți de apă și mâncare, fiind nevoiți să-și construiască colibe și bordeie sub pământ pentru adăpost, iar ulterior, case din chirpici, toate situate într-o zonă inundabilă pe timp de ploaie. După ridicarea interdicției, reclamanta și familia sa nu s-au mai putut întoarce în localitatea de baștină, întrucât averea și gospodăria le fuseseră luate de autoritățile statului comunist, bunurile fiind distruse sau luate pur și simplu de alți cetățeni. Atât în timpul transportului cu trenul de marfă și în vagonul de transportat animale, cât și ulterior, la domiciliul forțat din Bărăgan, reclamanta, ca și ceilalți membrii ai familiei sale și alți cetățeni strămutați în condiții similare, au fost supuși unor condiții inumane, degradante din punct de vedere fizic și psihic, în măsură să le creeze grave suferințe fizice și psihice.

Astfel, prejudiciul moral suferit este cert, iar în mare parte, nu poate fi reparat neapărat prin acordarea unor compensații materiale. Prin acordarea drepturilor prevăzute prin Decretul - lege nr. 118/1990 și recunoașterea „calității de luptător în rezistența anticomunistă", respectiv, recunoașterea caracterului abuziv al măsurii administrative, recunoașterea perioadei de deportare, ca vechime în muncă, acordarea unei indemnizații și asigurarea accesului gratuit la asistență medicală și medicamente, reclamanta a primit o anumită satisfacție și reparație, atât morală, cât și materială, despre care nu se poate reține însă, în mod întemeiat, că ar putea acoperi prejudicial real pe care l-a suferit aceasta.

Că este așa, a demonstrat-o chiar legiuitorul român, care, după trecerea unei perioade de circa 19 ani a ajuns la concluzia că reparațiile morale și materiale acordate persoanelor care au fost persecutate din motive politice, nu au fost suficiente și nu au asigurat o reparație justă și rezonabilă pentru aceste persoane și pentru familiile lor, adoptând Legea nr. 221 din 2 iunie 2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin care au fost prevăzute noi modalități de reparare a unor astfel de prejudicii. Astfel, s-a dovedit faptul că în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, reclamanta a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, care i-a adus prejudicii morale, fizice și psihice.

Aplicând aceste dispoziții legale la starea de fapt reținută mai sus, tribunalul a constatat că de dispozițiile legale menționate, din noua lege, beneficiază și reclamanta B.P., care a formulat cererea în baza acestor dispoziții legale, la data de 3 februarie 2010. În raport de suferințele fizice și psihice la care a fost supusă reclamanta personal, dar ținând cont și de faptul că aceasta a beneficiat și beneficiază în continuare de măsurile reparatorii luate prin Decretul - lege nr. 118/1990, inclusiv de indemnizația materială prevăzută de acest act normativ, tribunalul a apreciat că suma de 10.000 euro este suficientă și rezonabilă pentru a acoperi prejudicial material suferit, suma de 250.000 euro solicitată fiind excesivă.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanta B.P., pârâtul Statul Român prin M.F.P. și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Prin Decizia nr. 531/ A din data de 23 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat; a admis apelurile formulate de pârât și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că instanțele nu ar putea să analizeze situația de fapt decât prin raportare exclusiv la cauza juridică invocată de către reclamantul din procesul judiciar.

Or, în cadrul cererii prezente de chemare în judecată, reclamanta B.P.

a indicat în mod expres temeiul juridic al acțiunii sale: Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Chiar dacă prin precizările formulate în calea de atac a apelului, ulterior declarării neconstituționale a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamanta a solicitat ca la momentul judecării cauzei, să fie avute în vedere și dispozițiile art. 20 din Constituția României, Rezoluția 1096/1996 a Consiliului Europei, Rezoluția 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, art. 5, 6, 14 C.E.D.O., art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., Declarația Universală a Drepturilor Omului, curtea de apel a apreciat faptul că ele nu reprezintă o modificare a temeiului juridic al acțiunii, cu ignorarea prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., ci, potrivit chiar și considerentelor reclamantei din cuprinsul acestor precizări, reprezintă temeiuri juridice internaționale superioare, incidente însă și în silogismul juridic presupus de Legea nr. 221/2009. În consecință, nereprezentând o modificare nepermisă a temeiului juridic al cererii prezente, curtea de apel s-a raportat în cadrul raționamentului său juridic și la aceste norme europene sau universale.

În ceea ce privește Legea nr. 221/2009, se constată că acest act normativ cu caracter reparator, stabilește în mod limitativ, prin dispozițiile art. 5, în beneficiul persoanelor ce au suferit opresiuni din partea regimului comunist, o serie de drepturi: despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009); despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009).

Așadar, domeniul măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ special, este unul restrâns, configurat exclusiv de cele trei măsuri reparatorii amintite. În consecință, în virtutea acestui temei juridic, persoanele îndreptățite nu ar putea solicita cu șanse reale de succes, decât una sau mai multe dintre aceste trei categorii de măsuri cu caracter reparator: daune morale, echivalentul valoric al bunurilor confiscate și repunerea în drepturi în cazul dispunerii prin hotărârea judecătorească de condamnare, a decăderii din drepturi sau a degradării militare. Orice cerere în afara domeniului amintit, realizată pe calea specială a acestui act normativ, va fi apreciată ca atare, nefondată.

Sub aspectul dreptului la daune morale stabilit de art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din lege, instanța de apel a constatat, în temeiul interpretării sistematice și teleologice a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, că termenul „condamnare" din sintagma „prejudiciul moral suferit prin condamnare" are o semnificație generală, el vizând nu doar ipoteza pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare, ci și situația aplicării unei măsuri administrative cu caracter politic.

Dovada irefutabilă a acestei concluzii rezidă în reglementarea din cuprinsul primului alineat al articolului în discuție, care acordă beneficiul celor trei categorii de drepturi instituite și pentru persoanele ce au fost subiecții unor măsuri administrative cu caracter politic: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, (.)pot solicita instanței (.) obligarea statului la (.)". În ceea ce-o privește pe reclamantă, aceasta a solicitat în temeiul legii în discuție, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 250.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, constând în dislocarea sa și stabilirea domiciliului obligatoriu.

Natura juridică a despăgubirilor civile solicitate este în mod evident, aceea de daune acordate pentru prejudiciul moral suferit de către reclamantă, aspect care rezultă cu certitudine din considerentele cererii formulate. De altfel, chiar și în cadrul motivelor sale de apel, reclamanta precizează în mod expres această natură juridică, aceasta arătându-se nemulțumită în mod exclusiv, de neacordarea despăgubirilor cuvenite pentru acest prejudiciu moral, solicitând în finalul motivelor de apel, schimbarea hotărârii de fond, urmând ca „instanța de apel să aibă în vedere o justă și integrală reparație pentru prejudiciul moral suferit" (fila 14 dosar apel).

Având în vedere aceste elemente și raportat la principiul disponibilității care guvernează procesul civil, Curtea de Apel a constatat că, criticile reclamantei din motivele de apel, referitoare la confiscarea bunurilor, inclusiv a celor personale, de legitimare, sunt subsumate motivului de apel relativ acordării daunelor morale, neconstituindu-se într-un motiv de apel distinct, privitor la neacordarea prejudiciului material cauzat prin măsura nelegală.

Sub aspectul dreptului la daune morale, reglementat de art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, curtea de apel a constatat că, prin mai multe decizii recente (Decizia nr. 1358/2010 și Decizia nr. 1360/2010), Curtea Constituțională a stabilit că temeiul juridic generator este neconstituțional, pentru mai multe aspecte: ca urmare a faptului că încalcă art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă; deoarece reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerentă și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată, prin prisma înfrângerii principiului unicității reglementării într-o materie și ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei juridice analizate.

Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art. 144 lit. c) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 145 alin. (1) din Constituție. Fără îndoială că în urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituțional.

Dar aceasta nu înseamnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curții Constituționale și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, potrivit art. 51 din aceasta". Astfel, într-o logică normală, derivând din principiile statului de drept și ale organizării judiciare, instanțele judecătorești sunt obligate prin Constituție, ca în soluționarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor definitive și obligatorii ale Curții Constituționale, obligație care nu afectează în niciun fel principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituție, deoarece existența pe rolul instanței, a cauzei reclamantei, echivalează cu inexistența unei facta praeterita, adică a unor fapte trecute, singurele care sunt incluse în domeniul de aplicare al principiului în discuție.

Astfel, principiul neretroactivității formulat și în chiar primul articol al C. civ., potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva", semnifică faptul că o lege nouă (inclusiv de ordin substanțial) se poate aplica numai situațiilor juridice ivite după intrarea ei in vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita). Din această perspectivă, facta pendentia - cele din prezent, în curs de a-și produce efectele (cum este și cazul prezent), precum și facta futura - cele din viitor, adică survenite după abrogarea legii, scapă legii vechi, ele urmând a fi reglementatș de legea nouă (în concret, de forma nouă a legii în discuție, după declararea ca neconstituțională, a prevederii incidente), devenind astfel neîntemeiate, criticile relative neaplicării legii noi în cazul prezent.

În consecință, cererea de acordare a daunelor morale, formulată de reclamantă, în temeiul acestor dispoziții legale care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată. Totodată, instanța de apel a reținut că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., o „speranță legitimă" este o creanță care are o bază suficientă în dreptul intern. Este adevărat că în cazul în care o problemă de interes general este în joc, autoritățile au obligația de a acționa într-un mod adecvat și consecvent. Pare incoerent să se dea o speranță, prin adoptarea unei legi de compensare, numai pentru a fi anulată la scurt timp după aceea. Cu toate acestea, Curtea acordă o importanță considerabilă faptului că dispoziția în cauză nu a fost anulată printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității.

De asemenea, observă că aceste modificări ale legii au avut loc în contextul unei tranziții grele de la o economie planificată de stat la una de piață. Curtea de apel a reținut incidența silogismului judiciar evocat și în cauza prezentă dedusă judecății. Astfel, norma juridică temei al dreptului a fost declarată neconstituțională, anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile sau cel puțin definitive în cauză. Din acest punct de vedere, caracterul neirevocabil și nedefinitiv al deciziei judiciare poate fi echivalat cu lipsa epuizării procedurii administrative din cauza soluționată de Curtea europeană, cu aceleași efecte juridice. Existența paralelismului de reglementare în materia în discuție și deci inexistența caracterului complementar al actului normativ ulterior (cum greșit apreciază reclamanta), au reprezentat unul dintre motivele declarării neconstituționale a temeiului juridic în discuție.

În consecință, raportat la premisa existenței deja a unei reglementări instituite în același scop (fie ea privită și ca o formă juridică internă de transpunere a dispozițiilor art. 5 din C.E.D.O. sau din Declarația Universală a Drepturilor Omului, cum consideră reclamanta în precizările sale din apel), concluzie dedusă din raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios constituțional, curtea de apel a apreciazat că reclamanta a avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, posibilitate pe care de altfel, reclamanta a și fructificat-o, beneficiind astfel, de realizarea finalității speranței legitime amintite, constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani și prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Instanța de apel a arătat că se impune a mai fi subliniat și faptul că, deși Rezoluțiile adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, titulatură survenită în anul 1974, ilustrează orientări importante pentru Comitetul Miniștrilor, guverne, parlamente și partide politice naționale, Adunarea Parlamentară aflându-se de multe ori, la originea a numeroase tratate internaționale, convenții europene și alte instrumente juridice care formează baza unei veritabile legislații europene, totuși ele nu reprezintă din punct de vedere juridic, norme compulsatorii, obligatorii, ci sunt doar recomandări, potrivit dispozițiilor art. 22 și următoarele din Statutul Consiliului Europei și al rezoluțiilor statutare.

În speță, scopul rezoluțiilor de demantelare a regimurilor comuniste, indicate de către reclamantă, este de reinstaurare în vechile țări comuniste, a unor veritabile state de drept, de depășire a unor structuri si moduri de gândire inadecvate, de respectare a drepturilor omului, crearea unei culturi politice autentice și a unei societăți civilizate, de verificarea a posteriori a comportamentului persoanelor care, după căderea regimului comunist, au fost integrate în sau au ocupat funcții publice și care ar putea fi garanții Constituției și ai democrației, urmărindu-se concret, atât necesitatea condamnării ferme a comunismului, cât și inspirarea statelor dominate odinioară de acest regim totalitar și autocrat, în atitudinea lor față de victimele acestuia.

Instanța de apel a constatat și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces. Nu în ultimul rând, curtea de apel a constatt că, în condițiile în care prin cele două Decizii menționate nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, s-a statuat asupra existenței între Legea nr. 221/2009 și Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, a unui paralelism de reglementare sub aspectul drepturilor conferite persoanelor îndreptățite și în condițiile în care astfel cum am precizat anterior, reclamanta este beneficiara concretă a procedurilor anterior reglementate, rezultă atunci că aceasta nu poate invoca nici afectarea vreunui drept convențional din perspectiva art. 14 din C.E.D.O.

(dreptul la nediscriminare neavând o existență independentă, el putând fi invocat doar în referire la vreunul dintre drepturile și libertățile convenționale sau la drepturile de natură socială), dar nici a vreunui drept substanțial recunoscut legal (în speță, dreptul de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit), sub aspectul principiului nediscriminării evocat de art. 1 din Protocolul nr. 12. Sub un ultim aspect, se impune a mai fi subliniat și faptul că Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948, de Adunarea Generala a Organizației Națiunilor Unite, la care reclamanta face trimitere, reprezintă documentul politic cel mai dezvoltat, mai substanțial și mai complet, în raport cu declarațiile de drepturi și cu prevederile constituționale care au precedat-o, ea reflectând o concepție globală a drepturilor și libertăților individuale, constituind rezultatul acțiunii concentrate a forțelor progresiste din întreaga lume pentru triumful ideii respectului demnității umane, pentru recunoașterea si garantarea drepturilor fundamentale ale omului în condițiile lumii contemporane.

Declarația Universala nu cuprinde însă, prevederi privind sistemul internațional de garantare a acestor drepturi consacrate. Din această perspectivă, ea are caracterul unui angajament al statelor de a se orienta "în sistemul lor constituțional și legal" din principiile pe care le enunță, constituind astfel, numai o sursă de inspirație pentru dreptul intern al statelor. Așadar, din punct de vedere juridic, Declarația Universala a Drepturilor Omului reprezintă o rezoluție a Adunării Generale a ONU, adică un act internațional lipsit de forță obligatorie, având doar caracter de recomandare pentru statele membre ale Organizației Națiunilor Unite, cum de altfel, se prevede și în art. 13 pct. 1 din Carta O.N.U.

După cum a proclamat Adunarea Generală ONU, Declarația reprezintă „un ideal comun care se dorește a fi atins de toate popoarele", forța sa morală fiind una deosebită, dincolo de toate încălcările uneori atroce, ale drepturilor omului, produse în diverse regiuni ale globului. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta Becole Paraschiva, solicitând modificarea hotărârii, în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a sentinței tribunalului, în sensul admiterii cererii introductive, așa cum a fost formulată, dat fiind că decizia recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.). În motivarea recursului, reclamanta a arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G.

nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și iurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81). Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Reclamanta critică soluția din apel sub acest aspect, considerînd că respingerea, ca nefondată a acțiunii nu poate fi incidență în această lege specială și că se impunea acordarea unei sume de bani având în vedere măsurile abuzive la care a fost supus autorul acesteia în toată această perioadă.

Totodată, un alt motiv este aprecierea eronată a conținutului probelor ca și interpretarea temeiurilor de drept pe care și-a întemeiat cererea, constituind motive de recurs în cadrul căruia să se reexamineaze fondul cauzei și pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale. De altfel, legea prevede acordarea de drepturi și reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ., de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O., care primează. În ceea ce privește evitarea unei duble reparații, este evident valabilă atât în privința prejudiciului de ordin material, dar și mai mult în ceea ce privește a celui de ordin moral; nerepararea adecvată a celui moral, reclamă o solicitare în acest sens în temeiul si în condițiile normelor aplicabile.

Este clar că prin aceste reparații anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații morale, oricum, premisa pe care se sprijină decizia Curții Constituționale e total greșită, la fel ca și susținerile instanței de apel: drepturile conferite de D.L. nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc. Mai mult, chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret. Instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O.

si Rezoluția 1096 din 1996 a CE, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României. Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă. Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe.

Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impus și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii. Practica neunitară este sancționată de C.E.D.O., iar jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este deasemenea sancționată. În cauzele de față, Curtea Constituțională nerespectând propriile decizii, uită că au fost acordate daune morale consistente în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de drept, Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment și care sunt beneficiari ai indemnizațiilor conferite de D.L.

nr. 118/1990. Mai mult decât atât, consideră reclamanta că sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. În acest sens se impune și citarea cauzelor Fredin împotriva Suediei, Stubbinqs contra Marea Britanie, în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Datorita modificărilor legislative survenite pe parcursul procesului, respingerea acțiunii astfel cum solicită pârâtul și cum instanța de apel a respins acțiunea formulată, creează premizele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date in aceste cauze.

Recurenta/reclamanta a invocat și necesitatea respectării actelor internaționale în materie: Rezoluția 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985. În ceea ce privește dovada abuzurilor suferite de recurentă, abuzuri dispuse, supravegheate și coordonate de persoane care au acționat în numele Statului, fiind expresia autorității statale, consideră recurenta că Statul este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurii luate împotriva acesteia, dar crede că sunt arhicunoscute abuzurile comise.

Dacă valorile unui om nu pot fi prețuite în bani, atingerile aduse acestora se materializează în forme concrete, judecătorul având căderea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor. În aprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă, și nu a se limita să-și motiveze respingerea apelului pentru Deciziile Curții Constituționale. Aceste consecințe dăunătoare au fost probate și instanța trebuie să le aprecieze corect, să aibă în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reală funcție reparatorie.

Consideră recurenta că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial in favoarea sa prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de "BUN" în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești, astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg, iar respingerea acțiunii creează premizele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date în aceste cauze. Niciuna din dispozițiile invocate în decizia de respingere a cererii formulate nu prevede un efect retroactiv al deciziei prin care este declarată neconstituționalitatea unei dispoziții legale.

Dimpotrivă, se prevede expres că o astfel de decizie are efecte numai pentru viitor. În ceea ce privește garanția egalității armelor, amintește recurenta faptul că în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârâtul este Statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitate cu constituționale, apreciază reclamanta că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

Prin urmare, cată vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând astfel acest act normativ, in acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind "Masurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, putem aprecia că avem o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unui proceduri echitabile.

Niciuna din dispozițiile invocate de Curtea Constituțională nu prevede un efect retroactiv al deciziei prin care este declarată neconstituționalitatea unei dispoziții legale. Dimpotrivă, se prevede expres că o astfel de decizie are efecte numai pentru viitor. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 3307 alin. (4) C. prov. civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nici criticile reclamantei ce vizează aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și a normelor de drept comunitar, nu au suport și urmează a fi înlăturate, ca nefondate.

Reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994. Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției. Față de considerentele mai sus-expuse, nu se mai impune analizarea cererii reclamantei care vizează acordarea despăgubirilor morale și care nu mai poate fi verificată, odată ce și-au încetat efectele dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale. În susținerea criticilor formulate în recurs, s-au invocat și prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă reclamanta a menționat doar formal acest text legal, întrucât nu a dezvoltat critici care să se încadreze în motivul de recurs menționat.

Față de cele ce preced, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.P. împotriva Deciziei nr. 531/ A din data de 23 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2012.