ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4696/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 3 februarie 2010 sub nr. 6301/3/2010, reclamanta P.F.

a chemat în judecară Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro echivalentul în RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în Comuna Frumușița Nouă - Brateș, județul Galați, din Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia MLAL nr. 200/1951 și ridicata prin Decizia MAI nr. 6100 din 27 iulie 1955. În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951, după confiscarea averii, a fost strămutată împreună cu familia sa din zona Frontierei de Vest în Comuna Frumușița, unde a avut domiciliul obligatoriu, pentru faptul că era macedoneancă, până când au fost ridicate restricțiile respective prin Decizia M.A.I.

nr. 6100 din 27 iulie 1955. Urmare a măsurilor cu caracter abuziv privind dislocarea și domiciliul obligatoriu au fost cauzate suferințe întregii familii prin neajunsuri create de lipsa unei locuințe, confort, asistență sanitară, hrană și posibilitatea de a-și câștiga existența. Au fost îndreptate asupra lor, măsuri de supraveghere permanentă din partea Organelor Securității Statului și ale Miliției, au suferit de foame, de sete, de căldură sau de frig. Situația în care a fost plasată reclamanta a împiedicat-o să se dezvolte în condiții corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător așteptărilor sale, datorită traumelor prin care a trebuit să treacă la vremea respectivă, când avea vârsta de 6 ani care era la început de drum din punct de vedere educativ și avea idealuri ca orice copil de vârsta ei.

Prin Sentința civilă nr. 925 din 24 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta fiind obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că la data de 18 iunie 1951, după confiscarea averii, reclamanta a fost strămutată împreună cu familia sa din zona Frontierei de Vest în Comuna Frumușița, unde a avut domiciliul obligatoriu, pentru faptul că era macedoneancă, până când au fost ridicate restricțiile respective prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955. După ridicarea interdicției, reclamanta și familia sa nu s-au mai putut întoarce în localitatea de baștină, întrucât averea și gospodăria le fuseseră luate de autoritățile statului comunist, bunurile fiind distruse sau luate pur și simplu de alți cetățeni.

Astfel, prejudiciul moral suferit este cert, iar în mare parte nu poate fi reparat neapărat prin acordarea unor compensații materiale. Referitor la acordarea drepturilor prevăzute prin Decretul-lege nr. 118/1990 și recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă instanța a reținut că nu ar putea acoperi prejudiciul real pe care l-a suferit aceasta.

În motivare, tribunalul a făcut referire la legiuitorul român, care, după trecerea unei perioade de cea 19 ani a ajuns la concluzia că reparațiile morale și materiale acordate persoanelor care au fost persecutate din motive politice, nu au fost suficiente și nu au asigurat o reparație justă și rezonabilă pentru aceste persoane și pentru familiile lor, adoptând Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin care au fost prevăzute noi modalități de reparare a unor astfel de prejudicii.

Prin Decizia nr. 170A din 31 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în majoritate, a respins ca nefondate apelurile formulate de reclamanta și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a admis apelul formulat de pârât, a schimbat sentința apelată în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.000 euro în echivalent RON la cursul oficial de schimb valutar din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a măsurii administrative a domiciliului obligatoriu. Cu opinia separată, în sensul admiterii apelurilor pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și Ministerului Public, schimbării în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, respingerii apelului reclamantei ca nefondat.

În motivarea opiniei majoritare, s-a reținut că cererea formulată de reclamanta din prezenta cauza se încadrează în dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, fiind depusă anterior datei la care s-a pronunțat decizia Curții Constituționale de declarare a neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Decizia nr. 1358/2010 a fost pronunțată de Curtea Constituțională în analiza unei excepții de neconstituționalitate invocate în cadrul unor cauze individuale, iar nu ca urmare a controlului de constituționalitate a priori, reglementat de art. 146 lit. a) din Constituție.

Mai mult, după invocarea excepției de neconstituționalitate și sesizarea Curții Constituționale, Guvernul a emis Ordonanța de Urgență nr. 62/2010, prin care a limitat cuantumul despăgubirilor ce puteau fi acordate în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ceea ce echivalează cu o nouă recunoaștere a existenței acestui drept la despăgubiri, chiar dacă limitat ca întindere.

De altfel, la data formulării cererii de chemare în judecată - 3 februarie 2010 - nici nu fusese sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate soluționată prin Decizia nr. 1358/2010, încheierile de sesizare cu această excepție fiind pronunțate în intervalul de timp 11 martie 2010 - 26 aprilie 2010. Curtea de apel a mai arăta că în prezenta cauză nu sunt întrunite premisele avute în vedere de Curtea Constituțională atunci când a apreciat asupra compatibilității între cerințele impuse de art. 1 din Protocolul 1 la Convenție și declararea ca neconstituționale a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În concret, în speță, prin Decizia MAI nr. 200/1951 din 18 iunie 1951 reclamantei i-a fost stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Frumușița Nouă - Brateș județul Galați.

Măsura s-a aplicat familiei reclamantei și a fost ridicată prin Decizia MAI nr. 6100 din 27 iulie 1955. Prin urmare, reclamanta se regăsește în situația reglementată de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, iar dreptul sau la despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a aplicării măsurii administrative rezultă ex lege, instanța fiind îndrituită să stabilească numai întinderea acestui drept, nu și existența lui. Reclamanta și-a exercitat acest drept, sesizând instanța cu o cerere pentru determinarea întinderii acestui drept, prima instanță pronunțând o hotărâre anterior datei la care Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 1358/2010.

Prin urmare, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană a Drepturilor Omului, reclamanta este titulara unui „bun" sau cel puțin al unei „speranțe legitime" de a obține despăgubiri morale pentru măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supusă, incert fiind doar cuantumul despăgubirii pentru prejudicii morale, nu și existența dreptului la despăgubiri în sine. Curtea de apel a mai arătat, într-o amplă motivare, că decizia Curții Constituționale nu poate avea un efect retroactiv. Dimpotrivă, se prevede expres că o astfel de decizie are efecte numai pentru viitor. De asemenea, se mai prevede ca dispoziția legală constatată neconstituțională își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M. Of., între momentul publicării și momentul expirării termenului de 45 de zile dispoziția legală în cauză fiind suspendată de drept.

Prin urmare, dispozițiile sus-citate reglementează o modalitate de ieșire din vigoare a unei dispoziții legale, ieșire din vigoare care este condițională de neintervenirea unei modificări legislative operate de Parlament sau Guvern, după caz, prin care dispoziția legală menționată să fie pusă în acord cu prevederile constituționale. Această din urmă ipoteză nu se regăsește în cauză, neintervenind vreo modificare a depozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 220/2009 în termenul de 45 de zile analizat. Fiind vorba de o ieșire din vigoare la un anumit moment și cu efecte numai pentru viitor, această modalitate de ieșire din vigoare este în totalitate similară abrogării. Prin urmare, efectele declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 trebuie să fie aceleași ca și efectele abrogării acestor dispoziții.

Așa fiind, curtea de apel a arătat că declararea neconstituționalității dispozițiilor prin care se recunoștea dreptul la despăgubiri morale trebuie să producă efecte numai pentru viilor, efecte echivalente abrogării acestei dispoziții, urmând ca acele cauze în care dreptul la despăgubiri pentru prejudicii morale prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost exercitat prin formularea unei cereri de chemare în judecată anterior publicării Deciziei nr. 1358/2010 să fie soluționate potrivit legii în vigoare la momentul formulării cererii.

Referitor la motivul de apel prin care este criticat cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative la care a fost supusă, Curtea, în majoritate, a apreciat că acest motiv este fondat, deoarece analiza cuantumului despăgubirilor se impune a fi făcută din perspectiva criteriilor generale de apreciere consacrate de doctrina și de practica judiciară în materie, precum și de dispozițiile cuprinse în art. 5 din Legea nr. 221/2009, ținând seama de modalitatea concretă de cauzare a prejudiciului moral. De asemenea, la stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a ținut seama și de sumele pe care reclamanta le-a primit în temeiul Decretului nr. 118/1990.

În motivarea opiniei separate, s-a reținut inaplicabilitatea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, față de efectele juridice ale Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta P.F., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Reclamanta P.F. a invocat incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Deciziei curții de apel nu oferă reclamantei o compensație justă prin suma de doar 2.000 euro. Deși a reținut corect situația de fapt, totuși greșit a apreciat cu privire la cuantumul despăgubirilor, încălcând și jurisprudența Curții europene, cum ar fi cauza Bursuc contra României. Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat decizia pentru nelegalitate, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A arătat, într-o amplă expunere, că în mod greșit instanța de apel nu a aplicat efectele juridice ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București a criticat decizia recurată pentru neaplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a constatat următoarele: Criticile formulate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Aceste critici sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1, din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de tribunal nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță, cum greșit a reținut curtea de apel.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea, în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată'' și, prin urmare, instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 31 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Considerentele deciziei curții de apel, în opinia majoritară sunt nelegale, cum au arătat recurenții pârâți prin criticile formulate.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstrucționat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține curtea de apel, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei „discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte având în vedere și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. În consecință, va admite apelurile formulate de acești pârâți împotriva Sentinței nr. 925 din 24 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, va schimba în tot sentința, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta P.F., ca nefondată și va menține dispozițiile deciziei privind respingerea apelului reclamantei.

Având în vedere cele arătate mai sus, privind temeiul de drept al acțiunii, Înalta Curte nu va mai analiza criticile formulate de reclamantă privind cuantumul despăgubirilor și va respinge, ca nefondat, recursul declarat de aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei nr. 170A din 31 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Modifică în parte decizia în sensul că, urmare a admiterii apelurilor formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva Sentinței nr. 925 din 24 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, schimbă în tot sentința, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta P.F., ca nefondată.

Menține dispozițiile deciziei privind respingerea apelului reclamantei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2012. Procesat de GGC - LM