ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4696/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4696/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 3 februarie 2010 sub nr.

6301/3/2010, reclamanta P.F. a chemat în judecară Statul Roman prin Ministerul

Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro echivalentul în RON,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor

administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa prin dislocarea

din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în Comuna

Frumușița Nouă - Brateș, județul Galați, din Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951

- 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia MLAL nr. 200/1951 și ridicata prin

Decizia MAI nr. 6100 din 27 iulie 1955.

În motivarea cererii

reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951, după confiscarea averii, a

fost strămutată împreună cu familia sa din zona Frontierei de Vest în Comuna

Frumușița, unde a avut domiciliul obligatoriu, pentru faptul că era

macedoneancă, până când au fost ridicate restricțiile respective prin Decizia

M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.

Urmare a măsurilor cu

caracter abuziv privind dislocarea și domiciliul obligatoriu au fost cauzate

suferințe întregii familii prin neajunsuri create de lipsa unei locuințe,

confort, asistență sanitară, hrană și posibilitatea de a-și câștiga existența.

Au fost îndreptate

asupra lor, măsuri de supraveghere permanentă din partea Organelor Securității

Statului și ale Miliției, au suferit de foame, de sete, de căldură sau de frig.

Situația în care a

fost plasată reclamanta a împiedicat-o să se dezvolte în condiții

corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și

profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător așteptărilor

sale, datorită traumelor prin care a trebuit să treacă la vremea respectivă,

când avea vârsta de 6 ani care era la început de drum din punct de vedere

educativ și avea idealuri ca orice copil de vârsta ei.

Prin Sentința civilă

nr. 925 din 24 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta fiind obligat

pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 10.000 euro cu titlu de daune

morale.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că la data de 18 iunie 1951, după confiscarea

averii, reclamanta a fost strămutată împreună cu familia sa din zona Frontierei

de Vest în Comuna Frumușița, unde a avut domiciliul obligatoriu, pentru faptul

că era macedoneancă, până când au fost ridicate restricțiile respective prin

Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.

După ridicarea

interdicției, reclamanta și familia sa nu s-au mai putut întoarce în

localitatea de baștină, întrucât averea și gospodăria le fuseseră luate de

autoritățile statului comunist, bunurile fiind distruse sau luate pur și simplu

de alți cetățeni.

Astfel, prejudiciul

moral suferit este cert, iar în mare parte nu poate fi reparat neapărat prin

acordarea unor compensații materiale.

Referitor la

acordarea drepturilor prevăzute prin Decretul-lege nr. 118/1990 și

recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă instanța a

reținut că nu ar putea acoperi prejudiciul real pe care l-a suferit aceasta.

În motivare,

tribunalul a făcut referire la legiuitorul român, care, după trecerea unei

perioade de cea 19 ani a ajuns la concluzia că reparațiile morale și materiale

acordate persoanelor care au fost persecutate din motive politice, nu au fost

suficiente și nu au asigurat o reparație justă și rezonabilă pentru aceste

persoane și pentru familiile lor, adoptând Legea nr. 221 din 2 iunie 2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin care

au fost prevăzute noi modalități de reparare a unor astfel de prejudicii.

Prin Decizia nr. 170A

din 31 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în majoritate, a respins ca

nefondate apelurile formulate de reclamanta și de apelantul Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a admis apelul formulat de pârât, a

schimbat sentința apelată în sensul că a obligat pârâtul la plata către

reclamantă a sumei de 2.000 euro în echivalent RON la cursul oficial de schimb

valutar din ziua plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de reclamantă ca urmare a măsurii administrative a domiciliului

obligatoriu.

Cu opinia separată,

în sensul admiterii apelurilor pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerului Public, schimbării în tot a sentinței apelate, în sensul

respingerii acțiunii ca neîntemeiată, respingerii apelului reclamantei ca

nefondat.

În motivarea opiniei

majoritare, s-a reținut că cererea formulată de reclamanta din prezenta cauza

se încadrează în dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, fiind

depusă anterior datei la care s-a pronunțat decizia Curții Constituționale de

declarare a neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009.

Decizia nr. 1358/2010

a fost pronunțată de Curtea Constituțională în analiza unei excepții de

neconstituționalitate invocate în cadrul unor cauze individuale, iar nu ca

urmare a controlului de constituționalitate a priori, reglementat de art. 146

lit. a) din Constituție.

Mai mult, după

invocarea excepției de neconstituționalitate și sesizarea Curții

Constituționale, Guvernul a emis Ordonanța de Urgență nr. 62/2010, prin care a

limitat cuantumul despăgubirilor ce puteau fi acordate în temeiul dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ceea ce echivalează cu o nouă

recunoaștere a existenței acestui drept la despăgubiri, chiar dacă limitat ca

întindere.

De altfel, la data

formulării cererii de chemare în judecată - 3 februarie 2010 - nici nu fusese

sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate

soluționată prin Decizia nr. 1358/2010, încheierile de sesizare cu această

excepție fiind pronunțate în intervalul de timp 11 martie 2010 - 26 aprilie

2010.

Curtea de apel a mai

arăta că în prezenta cauză nu sunt întrunite premisele avute în vedere de

Curtea Constituțională atunci când a apreciat asupra compatibilității între

cerințele impuse de art. 1 din Protocolul 1 la Convenție și declararea ca

neconstituționale a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

În concret, în speță,

prin Decizia MAI nr. 200/1951 din 18 iunie 1951 reclamantei i-a fost stabilit

domiciliu obligatoriu în comuna Frumușița Nouă - Brateș județul Galați. Măsura

s-a aplicat familiei reclamantei și a fost ridicată prin Decizia MAI nr. 6100

din 27 iulie 1955.

Prin urmare,

reclamanta se regăsește în situația reglementată de art. 3 lit. e) din Legea

nr. 221/2009, iar dreptul sau la despăgubiri pentru prejudiciile morale

suferite ca urmare a aplicării măsurii administrative rezultă ex lege, instanța

fiind îndrituită să stabilească numai întinderea acestui drept, nu și existența

lui.

Reclamanta și-a

exercitat acest drept, sesizând instanța cu o cerere pentru determinarea

întinderii acestui drept, prima instanță pronunțând o hotărâre anterior datei

la care Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 1358/2010.

Prin urmare, din

perspectiva art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană a Drepturilor

Omului, reclamanta este titulara unui „bun" sau cel puțin al unei

„speranțe legitime" de a obține despăgubiri morale pentru măsura

administrativă cu caracter politic la care a fost supusă, incert fiind doar

cuantumul despăgubirii pentru prejudicii morale, nu și existența dreptului la

despăgubiri în sine.

Curtea de apel a mai

arătat, într-o amplă motivare, că decizia Curții Constituționale nu poate avea

un efect retroactiv.

Dimpotrivă, se

prevede expres că o astfel de decizie are efecte numai pentru viitor. De

asemenea, se mai prevede ca dispoziția legală constatată neconstituțională își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M. Of., între momentul

publicării și momentul expirării termenului de 45 de zile dispoziția legală în

cauză fiind suspendată de drept.

Prin urmare,

dispozițiile sus-citate reglementează o modalitate de ieșire din vigoare a unei

dispoziții legale, ieșire din vigoare care este condițională de neintervenirea

unei modificări legislative operate de Parlament sau Guvern, după caz, prin

care dispoziția legală menționată să fie pusă în acord cu prevederile

constituționale.

Această din urmă

ipoteză nu se regăsește în cauză, neintervenind vreo modificare a depozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 220/2009 în termenul de 45 de zile

analizat.

Fiind vorba de o

ieșire din vigoare la un anumit moment și cu efecte numai pentru viitor,

această modalitate de ieșire din vigoare este în totalitate similară abrogării.

Prin urmare, efectele

declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 trebuie să fie aceleași ca și efectele abrogării acestor dispoziții.

Așa fiind, curtea de

apel a arătat că declararea neconstituționalității dispozițiilor prin care se

recunoștea dreptul la despăgubiri morale trebuie să producă efecte numai pentru

viilor, efecte echivalente abrogării acestei dispoziții, urmând ca acele cauze

în care dreptul la despăgubiri pentru prejudicii morale prevăzut de art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost exercitat prin formularea unei

cereri de chemare în judecată anterior publicării Deciziei nr. 1358/2010 să fie

soluționate potrivit legii în vigoare la momentul formulării cererii.

Referitor la motivul

de apel prin care este criticat cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei

pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative la care a

fost supusă, Curtea, în majoritate, a apreciat că acest motiv este fondat,

deoarece analiza cuantumului despăgubirilor se impune a fi făcută din

perspectiva criteriilor generale de apreciere consacrate de doctrina și de

practica judiciară în materie, precum și de dispozițiile cuprinse în art. 5 din

Legea nr. 221/2009, ținând seama de modalitatea concretă de cauzare a

prejudiciului moral.

De asemenea, la

stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a ținut seama și de sumele pe care

reclamanta le-a primit în temeiul Decretului nr. 118/1990.

În motivarea opiniei

separate, s-a reținut inaplicabilitatea temeiului de drept al cererii de

chemare în judecată, față de efectele juridice ale Deciziei nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010, prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanta P.F., pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

municipiului București și recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București.

Reclamanta P.F. a

invocat incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

Deciziei curții de

apel nu oferă reclamantei o compensație justă prin suma de doar 2.000 euro.

Deși a reținut corect

situația de fapt, totuși greșit a apreciat cu privire la cuantumul

despăgubirilor, încălcând și jurisprudența Curții europene, cum ar fi cauza

Bursuc contra României.

Recurentul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat decizia

pentru nelegalitate, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A arătat, într-o

amplă expunere, că în mod greșit instanța de apel nu a aplicat efectele

juridice ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

a municipiului București a criticat decizia recurată pentru neaplicarea

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța a constatat următoarele:

Criticile formulate

de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București aduc în discuție o

singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici sunt

însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din

Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru

trecut (ex tune). Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1, din Protocolul nr. 1. Or, la

momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu

putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de tribunal nu este de natură să încalce dreptul la un

„bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive

care să fi confirmat dreptul său de creanță, cum greșit a reținut curtea de

apel.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă

că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea

unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea, în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată'' și, prin urmare, instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011.

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 31 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv,

la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Considerentele

deciziei curții de apel, în opinia majoritară sunt nelegale, cum au arătat

recurenții pârâți prin criticile formulate.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstrucționat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantei și nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține curtea de apel, întrucât, prin Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Situația de

dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale

căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a

textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

„discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

În situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte având în vedere și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, va admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

În consecință, va

admite apelurile formulate de acești pârâți împotriva Sentinței nr. 925 din 24

iunie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, va schimba în tot

sentința, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta P.F., ca

nefondată și va menține dispozițiile deciziei privind respingerea apelului

reclamantei.

Având în vedere cele

arătate mai sus, privind temeiul de drept al acțiunii, Înalta Curte nu va mai

analiza criticile formulate de reclamantă privind cuantumul despăgubirilor și

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva

Deciziei nr. 170A din 31 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Modifică în parte

decizia în sensul că, urmare a admiterii apelurilor formulate de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Tribunalul București împotriva Sentinței nr. 925 din 24 iunie 2010 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă, schimbă în tot sentința, în sensul

că respinge acțiunea formulată de reclamanta P.F., ca nefondată.

Menține dispozițiile

deciziei privind respingerea apelului reclamantei.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 iunie 2012.

Procesat de GGC - LM