ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1551/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 29 martie 2010, I.H.H., a solicitat instanței – în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - să constate caracterul de măsură administrativă cu caracter politic a strămutării sale, împreună cu autorul său, W.F., în intervalul 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955 și pe cale de consecință să dispună în baza art. 5 alin. (1) lit. a) obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în cuantum de 500.000 euro, echivalent în lei.

Investit în primă instanță, Tribunalul Arad, secția civilă, prin sentința nr. 385 din 26 mai 2010 a admis în parte cererea și a constatat caracterul politic al măsurii de strămutare a reclamantei și a tatălui acesteia, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955. A obligat pârâtul să-i plătească reclamantei echivalentul în lei, la data executării, a sumei de 20.000 euro cu titlu de daune morale și a respins restul pretențiilor formulate, ca nefondate. A respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la punerea în executare a sentinței, după rămânerea irevocabilă a acesteia. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că măsura administrativă dispusă de organele fostei miliții este una cu caracter politic, conform art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 din Legea nr. 221/2009, câtă vreme a fost luată ca urmare a refuzului tatălui reclamantei de a intra în gospodăria colectivă.

Ca atare, s-a reținut că urmare strămutării în localitatea Frumușița Nouă din Bărăgan, restricție domiciliară ridicată, abia la 20 decembrie 1955, prin decizia M.A.I. nr. 6200/1955, reclamanta a fost obligată să locuiască împreună cu tatăl său în condiții mizere, timp de 4 ani și jumătate, creindu-i-se un prejudiciu moral care trebuie să conducă la acordarea unei despăgubiri menite să asigure o satisfacție justă, echitabilă și rezonabilă din partea Statului Român, ai căror resortisanți nu au nimic în comun cu ororile provocate de cei care au exercitat puterea de stat la momentul post 1945. Prin decizia nr. 455/ A din 3 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad și schimbând în tot hotărârea atacată, a respins acțiunea.

A respins totodată apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a curții constituționale, publicată în m. of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 din Constituție. Tot astfel, se mai arată, nu se poate reține nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generat de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Față de cele reținute anterior, conchide instanța de control judiciar, nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile ambilor apelanți cu privire la cuantumul despăgubirilor cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva deciziei dată în apel, a declarat recurs în termen legal reclamanta I.H.H. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., critică hotărârea instanței de control judiciar, susținând că acțiunea a fost greșit respinsă în condițiile în care legea aplicabilă era cea de la data promovării acțiunii.

Instanța trebuia să aplice, mai susține recurenta, principiul neretroactivității legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de stabilitate a circuitului civil. Tot astfel, se mai arată, prin admiterea apelului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și rejudecarea cauzei, instanța de apel a dispus respingerea acțiunii în integralitatea sa, respingând astfel și capătul de cerere vizând constatarea caracterului politic al măsurii administrative a strămutării, luată împotriva reclamantei și a tatălui său. Recursul se privește ca fondat urmând a fi admis în limitele și pentru considerentele ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 3 al Legii nr. 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul din actele normative prevăzute la lit. a)-f), din textul mai sus citat. Corelativ, art. 4 alin. (2) al aceluiași act normativ dispune că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3 pot de asemenea solicita instanței, ca și în cazul celor condamnați penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (alin. 1 al textului) să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se în mod corespunzător.

Or, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 instanța de contencios constituțional a constatat ca fiind neconforme cu legea fundamentală, doar dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, pe considerentul existenței unor reglementări paralele și al necesității unificării reglementării în această materie. În acest context, pronunțarea de către Curtea Constituțională a deciziei mai sus invocate, nu lipsește de temei juridic, primul capăt de cerere din acțiunea introductivă, vizând constatarea caracterului de măsură administrativă cu caracter politic, a strămutării reclamantei și a autorului acesteia, situație în care în mod greșit, urmare admiterii apelului formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, sentința a fost schimbată în tot, cu consecința respingerii în întregime a acțiunii.

Critica vizând soluționarea de către instanța de apel, a celui de-al 2-lea capăt de cerere, prin prisma deciziei pronunțată de Curtea Constituțională, se privește însă ca nefondată. Astfel, potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor - a principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of. Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.

În acest context, nu se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional – prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010. Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 3 martie 2011, dată la care - urmare declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei, nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultra-activează.

În consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare. Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul motiv de recurs – ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală – a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează”. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecința modificării în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului reclamantei și a schimbării în parte, a sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta I.H.H. împotriva deciziei nr. 455/ A din 3 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că, admite apelul reclamantei. Schimbă, în parte, sentința nr. 385 din 26 mai 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă. Respinge, ca nefondat, capătul de cerere referitor la acordarea de daune morale. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2012.