ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3898/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3898/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1241 din 05 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a

V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta D.A.M., în

contradictoriu cu pârâtul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

l-a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la 500

euro daune morale către reclamantă, echivalent în lei la data plății efective.

A respins cererea privind cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, când

reclamanta avea vârsta de 22-26 de ani, a fost strămutată împreună cu familia

în localitatea Frumușița Nouă, județ Galați, măsura fiind luată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură

luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și

stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă,

stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai

multe dintre următoarele acte normative”: la lit. e) fiind menționată, printre

altele și Decizia nr. 200/1951 luată de fostul Minister al Afacerilor Interne.

Astfel, s-a dovedit faptul că în

perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, reclamanta, alături de familia sa, a

suportat o măsură administrativă cu caracter politic, care i-a adus prejudicii

morale, fizice și psihice.

Conform art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv,

pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în

vigoare a prezentei legi, obligarea Statului la: a) acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”, cuantumul fiind limitat la „10.000

euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic”, conform O.U.G. nr. 62/2010.

Legiuitorul a mai prevăzut aspectul

că, „la stabilirea cuantumului despăgubirilor, se va ține seama și de măsurile

reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990,

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, și al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.

Totodată, conform art. 5 alin. (4) din

Legea nr. 221/2009, „legea se aplică și persoanelor cărora le-au fost

recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu

modificările și completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut

calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit O.U.G. nr. 214/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art.

1, 3 și 4, precum și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești

pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au

obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare

a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a

prezentei legi, cu condiția să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin.

(1) lit. a), b) sau c)”.

Aplicând aceste dispoziții legale la

starea de fapt reținută mai sus, tribunalul a constatat că de dispozițiile

legale menționate, din noua lege, poate beneficia și reclamanta D.A.M., aceasta

formulând cererea, la data de 31 martie 2010.

În cazul reclamantei, prejudiciul

moral suferit este cert, iar în mare parte, nu poate fi reparat neapărat prin

acordarea unor compensații materiale.

Prin acordarea drepturilor prevăzute

prin Decretul-lege nr. 118/1990 și recunoașterea „calității de luptător în

rezistența anticomunistă”, respectiv, recunoașterea caracterului abuziv al

măsurii administrative, recunoașterea perioadei de deportare, ca vechime în

muncă, acordarea unei indemnizații și asigurarea accesului gratuit la asistență

medicală și medicamente, drepturi de care beneficiază reclamanta și în prezent,

tribunalul apreciază că aceasta a primit deja o satisfacție și reparație

suficientă și rezonabilă, atât morală, cât și materială, care acoperă în mare parte

prejudiciul real pe care l-a suferit acesta în perioada când avea vârsta de

22-26 ani, în condițiile în care nu s-a dovedit că ar fi fost supusă unor

acțiuni, situații sau fapte care să-i cauzeze suferințe fizice și psihice

deosebit de grave față de suferințele pe care le-au suportat majoritatea celor

care s-au aflat într-o situație similară, sau care, la domiciliile lor fiind,

au suportat diverse restricții din partea autorităților, ori li s-au impus

asemenea obligații încât au fost în aceeași situație, de a suferi din cauza

lipsei alimentelor sau îmbrăcămintei suficiente, ori a asistenței medicale

insuficiente și a posibilităților reduse de educație școlară.

În raport de suferințele fizice și

psihice concrete la care a fost supusă reclamanta personal, dar ținând cont și

de faptul că acesta beneficiază și de măsurile reparatorii luate prin

Decretul-lege nr. 118/1990, inclusiv de indemnizația materială prevăzută de

acest act normativ, tribunalul a apreciat că reparațiile pe care le primește

sunt suficiente și rezonabile pentru a acoperi prejudiciul moral suferit, suma

de 250.000 euro solicitată fiind excesivă și nejustificată.

Tribunalul a avut în vedere că prin

adoptarea Legii nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul nu a urmărit să creeze surse de

îmbogățire fără justă cauză, nici chiar pentru persoane care, într-adevăr au

avut de suferit datorită măsurilor luate împotriva lor de autoritățile

regimului comunist.

Pentru toate aceste considerente,

tribunalul a apreciat că suma de 250.000 euro solicitată de reclamantă este

excesivă și nejustificată, o compensație materială actuală de 500 de euro, în

completarea celor primite conform Decretului-lege nr. 118/1990, fiind în măsură

să asigure o reparație rezonabilă și suficientă a prejudiciului cauzat, cererea

reclamantei fiind admisă pentru această sumă.

A fost respinsă ca neîntemeiată

cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată, la dosar nefiind depuse dovezi privind efectuarea acestor cheltuieli,

astfel că nu au putut fi aplicate dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Împotriva sentinței au formulat apel

reclamanta D.A.M., Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Curtea de Apel București, secția a

IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 572/ A

din 6 iunie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței civile nr. 1241 din 05 octombrie 2010, pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă.

A admis apelurile declarate de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat sentința apelată, în sensul

că a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei.

Analizând sentința instanței de fond,

în raport de dispozițiile art. 296 C. proc. civ. și de deciziile nr. 1358 și nr.

1360 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională, definitive și

obligatorii, conform art. 31 din Legea nr. 47/1992, instanța de apel a reținut

că apelul declarat de reclamantă este neîntemeiat, iar apelurile pârâtului și

Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București sunt

întemeiate pentru următoarele considerente:

Teza juridică susținută de către

reclamantă în acțiune constă în faptul că a suferit o măsură administrativă cu

caracter politic, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, prin care i s-a

adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice și psihice

suportate, în urma acțiunilor represive a autorităților statului comunist, ce

se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispozițiile speciale ale Legii nr.

221/2009 - art. 5 lit. a).

Urmare a sesizării Curții

Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării

acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a

statuat că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992,

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia

prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și

obligatorie”.

În conformitate cu prevederile art. 147

alin. (1) din Constituție: „Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 3 decembrie 2010

iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat

s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât

să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta

cauză.

Având în vedere că dispozițiile art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010,

fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol,

Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5

din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

Curtea a constatat că prin art. 5 lit.

a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui

prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în

modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în

cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după

20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de

drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din

Constituție.

Curtea Constituțională a observat că

în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă,

adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări

diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări

ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Ținând cont de toate aceste

considerente, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea

fundamentală.

Având în vedere că dispozițiile art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010,

fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol,

Curtea constată că trimiterile la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din lege

rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

Curtea a avut în vedere faptul în

situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia

definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește

aplicarea normei juridice.

În cazul în care se decide că prevederea

legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai

poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea

în considerare a acestei noi realități juridice.

Ca atare, decizia Curții

Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate

și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.

Efectele pentru viitor date deciziilor

instanței constituționale, în controlul „a posteriori”, semnifică faptul că ele

nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii

înainte de declararea ei ca neconstituțională, or, în cazul de față, hotărârea

de primă instanță este atacată cu apel.

Cum apelul este o cale de atac

devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a

solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un

drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o

hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra

pretențiilor deduse judecății.

Precizările reclamantei, sub aspectul

solicitării soluționării cauzei, prin raportare la prevederilor art. 5, 6 și 14

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezoluțiile Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a

moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1.481 (2006)

intitulată „necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul

comunist, art. 20 din Constituție, urmează fi analizate de către instanța de

apel, prin referire la temeiul de drept invocat în prima instanță și la art. 294

C. proc. civ., care dispune că „în apel nu se poate schimba calitatea părților,

cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte

cereri noi”.

Instanța de apel a constatat că

instanța de fond a analizat cauza sub temeiul juridic cu care a fost investită,

acesta neputând fi schimbat în calea de atac.

Mai mult, referirile la prevalenta

reglementarilor internaționale, respectiv a rezoluțiilor Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei nr. 1096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a

moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1481 (2006) intitulată

„necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”,

a Convenției Europene a Drepturilor Omului, consacrată de art. 20 din

Constituție, a fost deja în atenția Curții Constituționale, așa cum s-a arătat

mai sus, iar Rezoluția 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să

dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiție și tratament

echitabil al victimelor, potrivit considerentelor mai sus enunțate, nu sunt de

natură a conduce la o altă concluzie, decât cele deja expuse.

În consecință, reținând că indiferent

de modul de interpretare al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b), cu

privire la natura despăgubirilor cuvenite persoanelor aflate într-o astfel de

situație, textul nu mai poate fi aplicat în prezent deoarece a fost declarat

neconstituțional, instanța de apel, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a dispus

respingerea apelului reclamantei ca nefondat și admiterea celorlalte două

apeluri cu consecința schimbării sentinței apelate în sensul respingerii

acțiunii reclamantei, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii reclamanta a

declarat recurs, solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei recurate

in sensul admiterii apelului și schimbării in parte a sentinței civile nr. 1241

din 05 octombrie 2010 pronunțata de Tribunalul București, secția a V-a civila,

cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

întemeiate în drept pe art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă

a susținut, în esență, următoarele:

Decizia instanței de apel este

pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere că Legea

nr. 221/2009 prevede posibilitatea acordării de daune morale atât pentru

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele

care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în

nume personal cât și în calitate de soț sau descendenți ai acesteia până la

gradul al II-lea inclusiv, conform art. 5 alin. (1) din lege.

La data introducerii cererii de

chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr.

62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri

neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflata în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului,

în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza

Blecic v. Croația, paragraful 81).

Deciziile Curții Constituționale au

forța unei legi, de la data publicării lor in M. Of., acest efect fiind clar

precizat de Constituția României însă, tot in Constituția României se regăsește

si principiul neretroactivității legii, reflectat de conținutul art. 15 alin 2.

În privința proceselor deja declanșate

la momentul publicării în M. Of. a Deciziei Curții Constituționale, aceste

decizii nu sunt aplicabile, situația fiind identică cu cea în care o lege pe

care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul

judecății, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de

data sesizării instanței de judecată.

Pe de altă parte, în măsura in care

s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică

retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantei recunoscut de art. 6 din

Convenția Europeana a Drepturilor Omului, care garantează fiecărei persoane

dreptul ca o instant judecătoreasca sa poată fi sesizata cu privire la orice

contestație privind drepturile si obligațiile sale cu caracter civil.

Din momentul intrării in vigoare a

Legii nr. 221/2009, lege care ii recunoaște recurentei-reclamante dreptul la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative

cu caracter exclusiv politic, statul garantează beneficiarului acestui drept,

accesul la o instanță de judecată, garanție conferită si de art. 21 din

Constituție.

Recurenta-reclamantă a susținut că

instanța a apreciat eronat conținutul probelor și că a interpretat greșit

temeiurile de drept pe care și-a întemeiat cererea, acesta constituind un motiv

de recurs în cadrul căruia instanța poate să reexamineze fondul cauzei și

pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.

Legea trebuie interpretată în favoarea

petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație

și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate prin încălcarea

drepturilor fundamentale ale omului.

Legea prevede acordarea de drepturi și

reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent,

posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în

virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția

României, Rezoluția nr. 1096/1996 si de art. 5. 6 si 14 din C.E.D.O., care

primează.

Premisa pe care se sprijină decizia

Curții Constituționale e total greșita, la fel ca și susținerile instanței de

apel deoarece drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura

juridica a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de

legislația luncii, vechime în muncă etc.

Instanța de judecată trebuie să țină

cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din CEDO si

Rezoluția 1096 din 1996 a CE.

Potrivit dispozițiilor art. 20 din

Constituția României, intitulat Tratatele internaționale privind drepturile omului”:

„Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor

fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a

drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este

parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile

interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în

care Constituția sau legile interne conțin dispoziții lai favorabile.”

Așadar, dacă instanțele de judecată

constată că legile interne încalcă actele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai

puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste

prevederi și să facă aplicarea legilor din reglementarea internațională mai

favorabilă.

În al doilea rând, constatarea Curții

Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie

2010 si nr. 1360 din 21 octombrie 310, ambele publicate in M. Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010, ca Legea nr .221/2009, (art. 5 alin (1)), este similară

Decretului-lege nr. 118/1990, nu împiedică instanțele de judecată să facă

aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate

pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care

România este parte.

Așa cum reglementările internaționale

au întâietate în fata celor interne, inclusiv în fața Constituției României,

statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu,

au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii

pentru instanțe.

Chiar dacă, în exercitarea

atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la

dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului,

statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor

internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute

de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își

găsesc aplicarea.

Practica neunitară este sancționată de

CEDO, iar jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp, cu

consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre

elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancționată.

Prin Decizia 160 din 1 aprilie 2004,

Curtea Constituționala a statuat pentru o anumită categorie de persoane, ce

aveau ca obiect anumite reparații pentru constrângerile și privațiunile

suferite în trecut, ce-i drept alte drepturi, că stabilirea categoriilor de

persoane cărora li se acorda anumite reparații pentru constrângerile și

privațiunile suferite în trecut (..), intră în atribuțiile exclusive ale

autorității legiuitoare, cu condiția ca, evident, să nu instituie privilegii

ori discriminări între persoanele care se încadrează în aceeași categorie și se

afla într-o situație identică.”

Curtea Constituțională, nerespectând

propriile decizii, ignoră faptul că au fost acordate daune morale consistente

în cauze similare, ce-i drept întemeiate pe alt temei de drept, Legea nr. 221/2009

nefiind în vigoare la acel moment, și care sunt beneficiari ai indemnizațiilor

conferite de Decretul-lege nr. 118/1990.

Mai mult decât atât, în cauză au fost

încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului si cele din

Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului si a

Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/18 mai 1994.

În acest sens recurenta-reclamant a

citat cauzele Fredin împotriva Suediei și Stubbings contra Marea Britanie, în

care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când

persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial

unele fată de altele, fără a exista o justificare obiectivă si rezonabilă de proporționalitate

între mijloacele folosite si scopul urmărit.

Recurenta-reclamantă a mai invocat

Rezoluția 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei,

Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei,

Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor

și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin

Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, Paragraful 104 din Hotărârea CEDO în

cauza Dumitru Popescu împotriva României (publicată în M. Of. nr. 830 din 05

decembrie 2007) precizează într-o manieră exemplară și fără echivoc că: „statutul

conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture

- din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le

consideră incompatibile  cu  Convenția și protocoalele  sale  adiționale”; deoarece

Convenția europeană face parte integrantă din ordinea juridică internă a

statului român (v. art. 11 si art. 20 lin Constituție), potrivit par. 103 din

aceeași Hotărâre CEDO: „Acest aspect amplifică obligația pentru judecătorul

național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le

preeminență față de orice altă prevedere contrară din legislația națională,

fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor”.

Recurenta-reclamantă a susținut că în

reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să

aibă în vedere existenta prejudiciului moral complex, care este o consecință

directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă, și nu trebuia să se limiteze

la a-și motiva respingerea apelului pe efectele deciziilor Curții

Constituționale.

Recurenta-reclamantă a arătat că au

fost încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele

din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18mai

1994.

Recurenta-reclamantă a invocat

Rezoluțiile nr. 1096 din 1996 și nr. 1481 din 2006 ale Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei precum și Declarația asupra Principiilor de Bază ale

Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată

de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985.

A susținut că s-a stabilit un drept

subiectiv patrimonial in favoarea sa prin Legea nr. 221/2009, drept subiectiv

care se subsumează noțiunii de „bun” in sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr.

l la Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului si Libertățile

Cetățenești, astfel cum aceasta noțiune este definita in jurisprudența

constantă a Curții de la Strasbourg, iar respingerea acțiunii creează premizele

ca Statul Roman sa fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date in aceste

cauze.

Examinând decizia recurată, prin

prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din

19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în

recursul în interesul legii, înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru considerentele care succed.

Cu titlu preliminar, este de observat

că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat

numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se

circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea

greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus

judecății.

Criticile formulate de

recurenta-reclamantă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor,

în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se

astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate,

potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât

pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține,

în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act

normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să

fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza

dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și

obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la

momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă

ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care

le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă,

anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza

analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr.

221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei

legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră

drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au

suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a

menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare,

cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera

că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să

intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care

instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de

reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța

de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantei, în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi confirmat

dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele

sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, Înalta Curte s-a pronunțat în recursul în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea

I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, prin care s-a statuat, cu putere de lege, că,

urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of.”

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010

ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie

2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 06

iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de

recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamantei si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în recursul în interesul legii s-a statuat, de asemenea, că

prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu

este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin

pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia

cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un

proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât

reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul

la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că

principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

Or, în această materie, situația de

dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale

căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a

textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei „discriminării”

constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor

obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată

nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din

Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14,

„exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată,

în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice

alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate

națională, avere, naștere sau oricare altă situație”.

În situația analizată în cauza dedusă

judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a

arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

Critica recurentei-reclamante în

sensul că instanța a apreciat eronat conținutul probelor vizează netemeinicia

hotărârii și nu poate face obiect al controlului judiciar în recurs deoarece nu

se încadrează în motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ. iar critica reclamantei vizând faptul că instanța a interpretat

greșit temeiurile de drept pe care și-a întemeiat cererea nu este fondată, în

raport de argumentele expuse.

În ce privește Declarația Universală a

Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

și Adunării Generale a ONU, la care face trimitere recurenta-reclamantă, este

de reținut că acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de

recomandare pentru statele membre ale ONU și, respectiv, ale Consiliului

Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă

în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă

numai la tratatele internaționale.

Pentru considerentele expuse,

constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul

în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta D.A.M. împotriva deciziei nr. 572/ A din 6 iunie 2011 a Curții de

Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

30 mai 2012.