ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8281/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Reclamanta N.S., prin acțiunea formulată la 8 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului București, a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. pentru obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro reprezentând prejudiciul moral suferit de reclamantă urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic ce i-au fost aplicate prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 – 27 august 1955. Ca temei de drept al acțiunii a fost indicată Legea nr. 221/2009. Tribunalul București secția a IV-a civilă prin sentința civilă nr. 494 din 8 aprilie 2010, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 euro, echivalent în lei la data plății la cursul B.N.R.

euro/leu cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic. În motivarea acestei sentințe s-au reținut în esență următoarele: Prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 s-a dispus dislocarea reclamantei din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Frumușița, județ Galați, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură ridicată prin decizia nr. 6100/1955 a M.A.I., așa cum rezultă din adresa din 03 iunie 1991 emisă de Ministerul de Interne. Prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu reclamantului i-au fost cauzate suferințe fizice și psihice, atingerea adusă onoarei și demnității sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată datorită izolării.

S-a avut în vedere și faptul că perioada petrecută în comuna Frumușița a împiedicat-o pe reclamantă să desfășoare o activitate socială și profesională normală, să se realizeze din punct de vedere material și moral, să se bucure de plăcerile firești ale vieții. S-a reținut că reclamantul a făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 5.000 euro, pe care tribunalul le consideră necesare, suficiente și rezonabile pentru repararea prejudiciului reclamantului.

La aprecierea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere atât faptul că reclamantul nu a fost condamnat, nu a executat o pedeapsă în detenție, ci doar i s-a stabilit un domiciliu obligatoriu într-o altă localitate, dar și faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinței morale, iar faptul recunoașterii prin Legea nr. 221/2009 și prin Decretul-lege nr. 118/1990 a caracterului politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparație morală de care a beneficiat reclamantul. În lipsa unor criterii clare de cuantificare a daunelor morale, s-a apreciat că principiul refacerii integrale și a repunerii părților în situația anterioară nu poate avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită victimei să găsească o alinare în condiții de viață mai confortabile, respectiva sumă fiind menită să înlocuiască valorile de care persoana în cauză a fost privată.

Totodată, tribunalul a avut în vedere că potrivit art. 5 alin. (2) din lege, la stabilirea cuantumului despăgubirilor urmează a se ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, reclamantul beneficiază din anul 1991 de o indemnizație - acordată în temeiul acestui act normativ, care în momentul de față este de 842 lei, adică o sumă considerabilă acordată de Statul Român pentru măsura stabilirii domiciliului obligatoriu aplicată autoarei reclamantului, care este distinctă de suma încasată ca pensie pentru limita de vârstă.

Nu s-au primit susținerile reclamantei de obligare a pârâtului la plata unei sume de 250.000 euro apreciindu-se această sumă ca exorbitantă, acordarea de daune morale neputându-se transforma într-un mijloc de înavuțire pentru cel care le solicită, astfel încât suma de 5.000 euro acordată a fost apreciată ca fiind suficientă și rezonabilă. Potrivit comunicatului de presă din 05 mai 2010 al I.N.S., venitul salarial mediu nominal net a fost în luna martie 2010 de 1509 lei, ceea ce presupune că la o vechime în muncă de 30 de ani, un cetățean român mediu are un venit net de 543.240 lei (circa 129.342 euro).

În consecință, s-a apreciat că daunele morale nu pot fi acordate în cuantumul solicitat, întrucât, pe de o parte, ar reprezenta chiar o sumă mult mai mare decât venitul pe care l-ar putea obține un cetățean român mediu pe tot timpul activității sale, iar, pe de altă parte, ar reprezenta un efort financiar al statului român mult prea mare față de posibilitățile economice concrete ale României. Mai mult decât atât, pe lângă indemnizația de 842 lei lunar în baza Decretului-lege nr. 118/1990, reclamanta beneficiază și de drepturile prevăzute de art. 8 din decretul lege și poate profita de unele avantaje prevăzute de art. 9 din același act normativ. 2. Instanța de apel Curtea de Apel București prin decizia civilă nr. 49/ A din 24 ianuarie 2011 a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 494/2010 și a admis apelul declarat împotriva aceleiași sentințe de Statul Român prin M.F.P.

A fost schimbată în tot sentința și s-a respins acțiunea ca neîntemeiată. Curtea de apel analizând criticile formulate prin cererile de apel, inclusiv excepția inadmisibilității acțiunii (din apelul pârâtului) a constatat următoarele: Cu titlu preliminar s-a reținut că acțiunea este admisibilă, întrucât potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 se pot acorda despăgubiri moral și pentru măsurile administrative cu caracter politic, fapt care rezultă pe baza interpretării sistematice, din partea introductivă a acestui text de lege. S-a observat însă că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 19445 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

S-a reținut că potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, deciziile Curții Constituționale de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Prin rezolvarea excepției de neconstituționalitate Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea textului care a făcut obiectul excepției, decizia producând efecte erga omnes, dat fiind că același text dintr-o lege sau ordonanță nu poate fi constituțional pentru unele subiecte de drept și neconstituțional pentru altele.

S-a apreciat că răspunsul în rezolvarea problemei, dacă decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cadrul proceselor în curs de desfășurare, trebuie să fie afirmativ, întrucât în orice altă interpretare ce s-ar da textului constituțional, cetățeanul, deși formal ar avea acces la justiție constituțională, în fond, nu și-ar putea valorifica acest drept, pentru că invocarea excepției nu ar aduce niciun profit petentului. S-a apreciat că soluția contrară l-ar obliga pe judecător să aplice o normă legală care înfrânge Constituția, soluție, evident lipsită de validitate.

Curtea a mai analizat incidența art. 20 alin. (2) din Constituție în raport de o eventuală neconcordanță între o soluție ce rezultă din aplicarea dreptului intern și respectiv soluția ce s-ar impune din aplicarea tratatelor și protocoalelor incidente, Convenției de la Roma 1950 și a făcut următoarele aprecieri: În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, trebuie în primul rând avut în vedere faptul că, pornind de la caracterul autonom al noțiunilor utilizate de Convenție și de protocoalele sale adiționale, Curtea europeană a extins noțiunea de „bun", în sensul textului menționat, la situațiile în care sunt puse în discuție anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranțe legitime la obținerea unor indemnizații (cauza P.C.N.

SA împotriva Belgiei, hotărârea din 25 martie 1999). În cauza B. împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004, instanța de contencios european a statuat că „reclamantul era titularul unui interes patrimonial ce intră sub protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece dreptul său la despăgubiri avea o bază legală ce fusese menținută în mod continuu în dreptul intern și după intrarea în vigoare a dispozițiilor Convenției cu privire la Polonia”, în schimb, în cauza K. împotriva Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004, Curtea a constatat că, în speță, creanța reclamantului era condiționată, fiind necesară intervenția unei instanțe care să constate că toate condițiile impuse de lege pentru restituire erau îndeplinite.

Aplicând distincțiile menționate în cauza de față, s-a constatat că situația este similară aceleia din ultima hotărâre, întrucât potrivit art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, dispozițiile acesteia se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute anumite drepturi prin acte normative anterioare, cu condiția să nu fi beneficiat deja de despăgubiri, ceea ce impune anumite verificări din partea instanțelor învestite. Potrivit jurisprudenței Curții, o „speranță legitimă” este o creanță care are o bază suficientă în dreptul intern. Spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naște ex lege, ci este condiționat de depunerea cererilor și de aprobarea lor de către autoritățile administrative competente.

Reclamanții nu se puteau aștepta, prin urmare, ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative, care durează o anumită perioadă de timp, în cursul cărora autoritățile trebuie să verifice dacă cererile în discuție îndeplinesc toate condițiile. Unii dintre reclamanți au depus cererile în timp ce procedura în fața Curții Constituționale era deja în derulare, în timp ce alții au depus cereri după ce această instanță a declarat neconstituțională prevederea pe care o invocau. Având în vedere similaritatea dintre cele două cauze, Curtea a apreciat că pe baza jurisprudenței actuale a C.E.D.O. nu se poate reține că reclamanta are o „speranță legitimă” de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în plus față de cele acordate prin actele normative anterioare.

Curtea de apel a analizat în cauză și incidența art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. S-a observat din jurisprudența C.E.D.O. că singura situație acceptată până acum, a fost aceea în care intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesul general” a „umplerii unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea europeană a considerat că intervenția a fost previzibilă, de așteptat, astfel că reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată.

În cazul dedus judecății s-a constatat, pe de o parte, că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de altă parte, intervenția a avut loc în principal, pentru a înlătura un paralelism legislativ care este contrar regulilor de tehnică legislativă stabilite în elaborarea normelor legale.

În ceea ce privește Rezoluțiile nr. 1096/1996 și 1481/2006 adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, din analiza conținutului acestor documente internaționale, Curtea de apel a constatat că acestea sunt acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliul Europei, scopul lor fiind acela de a aduce în conștiința comunității internaționale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât și ca regim politic, precum și de a inspira statele, care s-au aflat sub egida unui asemenea regim totalitar, să-și elaboreze o atitudine față de victimele unui astfel de regim de guvernare. Referitor la celălalt document internațional invocat, respectiv Rezoluția nr. 40/34 a Adunării Generale a O.N.U.

din 29 noiembrie 1985: „Declarația de principii de bază ale justiției pentru victimele criminalității și ale abuzului de putere” s-a constatat că aceasta nu privește situațiile din speță. În plus, s-a apreciat că numai tratatele, iar nu și actele organismelor internaționale, cum sunt Consiliul Europei și O.N.U., sunt menționate în art. 11 și art. 20 din Constituție și ca atare, chiar admițând că rezoluțiile în discuții ar avea caracter normativ, ele fac parte din ordinea juridică internațională, în care subiecte de drept sunt statele nu cetățenii. 3. Recursul Reclamanta N.S. a declarat în termen legal recurs împotriva deciziei Curții de apel fondându-și criticile pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Recurenta în fapt a invocat în esență următoarele: Deciziile Curții Constituționale au forța unei legi, de la data publicării lor în M. Of., acest efect fiind clar precizat de Constituția României însă, tot în Constituția României se regăsește și principiul neretroactivității legii, redat de conținutul art. 15 alin. (2). În privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a Deciziei Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecății, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței de judecată.

Recurenta a arătat că textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă. Pe de altă parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului ți a libertăților fundamentale, care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

S-a criticat, în mod egal, aprecierea eronată a conținutului probelor ca și interpretarea temeiurilor de drept pe care reclamanta și-a întemeiat cererea. Recurenta a arătat că, de altfel, legea reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 si de art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O., care primează. Instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O. și Rezoluția nr. 1096/1996 a C.E. potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României.

S-a mai susținut că cele constatate de Curtea Constituțională a României, în cuprinsul deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 si nr. 1360 din 21 octombrie 2010, ambele publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, în sensul că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, este similar Decretului-lege nr. 118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. S-a invocat în acest sens prioritatea reglementărilor internaționale în fața reglementărilor interne, inclusiv în fața Constituției României, precum și a statuărilor C.E.D.O.

de la Strasbourg, față de statuările Curții Constituționale a României, jurisprudența C.E.D.O. fiind obligatorie pentru instanțele naționale. Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care acestea își găsesc aplicarea.

S-a invocat Decizia nr. 160 din 1 aprilie 2004, în care Curtea Constituțională a statuat pentru o anumită categorie de persoane, ce aveau ca obiect anumite reparații pentru constrângerile și privațiunile suferite în trecut (în realizarea altor drepturi) că: „stabilirea categoriilor de persoane cărora li se acordă anumite reparații pentru constrângerile și privațiunile suferite în trecut (.), intră în atribuțiile exclusive ale autorității legiuitoare, cu condiția ca, evident, să nu instituie privilegii ori discriminări între persoanele care se încadrează în aceeași categorie și se afla într-o situație identică.” Recurenta s-a referit și la o serie de acte internaționale considerate a fi incidente în materie.

Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste”, care interzice limitarea despăgubirilor datorate victimelor justiției totalitare comuniste (foștii condamnați politici), și care recunoaște expres regimul criminal de exterminare promovat de sistemul comunist totalitar. Rezoluția nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare”. Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, care cere statelor să faciliteze accesul la justiție și tratament echitabil a victimelor (deci inclusiv a foștilor deținuți politici din regimul totalitar supuși exterminării, relelor tratamente și torturii, care constituie crime împotriva umanității și abuzuri de putere) pentru a obține restituiri, reparații, despăgubiri, compensații și asistență. Recurenta a susținut că în reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă, și nu să se limiteze la motivarea respingerii apelului ca urmare a intervenirii deciziilor Curții Constituționale.

Recurenta a mai invocat faptul că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa printr-o lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum aceasta noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg, creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă, iar respingerea acțiunii creează premizele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date în astfel de cauze. 4. Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate se constată că aceasta este legală și temeinică.

Recursul a fost respins pentru considerentele ce urmează: Instanța de apel soluționând cele două apeluri cu care a fost investită, în mod legal a admis apelul pârâtei și a respins apelul reclamantei, pronunțând soluția respingerii acțiunii în raport de intervenția Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Examinarea considerentelor deciziei nr. 49/A/2011 denotă analiza amplă făcută de instanța de apel asupra efectelor declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 din perspectiva art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992 cu modificările ulterioare. Constatarea că acest text nu își mai produce efectele juridice și, ca urmare, nu mai poate constitui temei al acțiunii formulată de reclamantă este în conformitate cu dispozițiile legale citate.

Art. 5 alin. (1) al Legii nr. 221/2009, după data publicării Deciziei nr. 1358 a Curții Constituționale în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 pe perioada a 45 de zile, a fost suspendat de drept (art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (1) din Constituție), iar după expirarea acestui termen și-a încetat efectele juridice, potrivit aceleiași reglementări. Potrivit art. 147 alin. (4) și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 deciziile Curții Constituționale sunt definitive și obligatorii și au putere numai pentru viitor. Ca urmare, în mod corect s-a apreciat că la momentul soluționării apelurilor formulate împotriva sentinței criticate soluția nu putea să se întemeieze pe norme care nu mai sunt în vigoare.

Este de observat că recurenta prin comentariile sale aduce critici Deciziei Curții Constituționale (în sensul că aceasta nu respectă nici propriile hotărâri și nici tratatele internaționale la care România este parte) împrejurarea care excede obiectul recursului și competența materială a instanței de recurs care este ținută să examineze exclusiv hotărârile prevăzute de art. 299 alin. (1) C. proc. civ. din perspectiva controlului jurisdicțional ierarhic pe care îl face instanța superioară. Din aceeași perspectivă se constată că decizia Curții de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente (de drept material dar și de drept procedural). Instanța de apel a făcut și o judicioasă analiză a situației create, în cazul dedus judecății, și din perspectiva unui posibil conflict între norma de drept intern și normele de drept internațional.

S-a constatat în mod corect că în cauză nu se poate vorbi de încălcarea drepturilor prevăzute de art. 6 din Convenția de la Roma din 1950. Concluzia instanței, în sensul că prin alegerea aplicării normei constituționale în detrimentul normei declarate neconstituționale se respectă principiul fundamental pe care se întemeiază statul de drept prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție (respectarea Constituției și legilor este obligatorie) este garantarea însăși a realizării drepturilor procesuale în sensul prevăzut de art. 6 din Convenția europeană și respectiv art. 124 din Constituție.

Instanța de apel a analizat și dacă în cauză s-ar produce prin soluția respingerii acțiunii reclamantului o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția de la Roma 1950 în sensul că reclamantei i s-ar încălca un „bun” care poate să se prezinte sub forma unei „speranțe legitime” la obținerea unei indemnizații în urma acțiunii întemeiate pe Legea nr. 221/2009. S-a făcut o examinare a jurisprudenței C.E.D.O. și s-a constatat că nu se poate reține că s-ar încălca un asemenea drept. În mod corect s-a constatat că dreptul la despăgubiri nu se naște ex lege ci ca urmare a derulării unor proceduri legal prevăzute de Legea nr. 221/2009, proceduri însă atacate pe calea excepției de neconstituționalitate legal prevăzută.

Ca urmare, câtă vreme reclamanta nu a obținut, în derularea procesului, legal prevăzut și declanșat prin cererea sa, o soluție definitivă care să consacre dreptul la despăgubirile constatate că i se cuvin, potrivit normelor legale în vigoare, aceasta nu beneficiază de un bun în înțelesul de speranță legitimă care să reprezinte o creanță care să aibă o bază suficientă în dreptul intern. Împrejurarea că anterior deciziei Curții Constituționale au existat acțiuni întemeiate pe aceeași Lege nr. 221/2009 admise, nu este de natură să creeze o discriminare în rândul pretențiilor care s-au întemeiat pe această lege, având în vedere că diferența de tratament este determinată de o modificare legislativă care nu a apărut în mod discreționar, ci ca urmare a unei proceduri legal prevăzute de Constituție și de Legea nr. 47/1992 care reglementează controlul constituționalității legilor.

Instanța de apel a făcut de asemenea o analiză a acțiunii petentei și din perspectiva Rezoluțiilor nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei invocate de petent și a constatat în mod legal natura de recomandări a acestora, făcute statelor care au trecut printr-un regim totalitar, atunci când acestea își exercită activitatea suverană de legiferare. S-a făcut o corectă constatare și a conținutului dispozițiilor art. 11 și art. 20 din Constituție, care fac trimitere, din multitudinea actelor cu caracter normativ ale ordinii juridice internaționale, în mod expres la tratatele sau pactele la care România este parte (prin procedurile specifice de asimilare a acestora în dreptul intern, aderare, rectificare).

Se observă așadar că soluția instanței de apel se bazează pe o corectă interpretare și aplicare a legii și având în vedere că în recursul său recurenta a formulat critici care se referă preponderent la soluția luată prin decizia Curții Constituționale de declarare a neconstituționalității drepturilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și nu la argumentele arătate în decizia curții de apel, s-a constatat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. invocate drept motive, împrejurare ce a condus la respingerea recursului ca nefondat cu consecința păstrării deciziei Curții de Apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.S. împotriva deciziei nr. 49/A din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2011.