ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1511/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1511/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a III-a civilă,

prin sentința civilă nr. 1544 din 18 aprilie 2010, a admis în parte cererea

formulată de reclamantul C.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, și pe cale de consecință: pârâtul a fost obligat

la plata sumei de 2.000 euro echivalentul în lei cu titlu de despăgubiri morale

față de reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Măsura dislocării

precum și cea a stabilirii domiciliului obligatoriu luată de forțele

securității statului în perioada mai sus menționată reprezintă potrivit art. 3

din Legea nr. 221/2009 o măsură administrativă cu caracter politic, măsură care

potrivit dispozițiilor art. 5

1

pct. 2 din același act normativ,

astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, îndreptățește reclamantul

la a solicita despăgubiri pentru daunele morale suferite de bunica sa.

În aprecierea

cuantumului acestor despăgubiri, tribunalul a avut în vedere, pe lângă

prevederile legale menționate, și faptul că recunoașterea expresă prin lege a

caracterului politic al măsurii administrative suferite reprezintă în sine o

reparație a acestui prejudiciu.

În al doilea rând,

tribunalul a mai reținut că atingerea adusă drepturilor fundamentale ale

bunicii reclamantului la libertate și viață, este atât de gravă încât nu poate

fi considerată suficientă simpla recunoaștere a caracterului politic al măsurii

administrative.

Cu privire la scopul

compensației acordate pentru daunele morale suferite, tribunalul a apreciat că

aceasta este destinată să recunoască că o încălcare a unui drept fundamental a

cauzat daune morale, iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să

reflecte cu aproximație gravitatea prejudiciului, întrucât compensația pentru

daune morale nu este destinată și nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului,

ca o compasiune, confort financiar ori o îmbogățire în detrimentul statului.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 284 din 15 martie 2011,

a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant C.S., împotriva

sentinței civile nr. 1544 din 18 octombrie 2010 a Tribunalului București; a

admis apelurile declarate de apelantul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă

Tribunalul București și apelantul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București;

a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, instanțe de apel a reținut următoarele:

Conform art. 3 lit. e)

din Legea nr. 221/2009, în redactarea în vigoare de la data intentării acțiunii

- 19 ianuarie 2010, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice

măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internare în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă au fost

întemeiate pe decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.

Evident, bunica

reclamantului, C.C. și familia sa, fiind dislocat din zona frontierei de vest

și fixându-li-se domiciliul obligatoriu în comuna Frumușița, județul Galați, în

baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, s-a încadrat în

dispozițiile textului de lege mai sus citat, astfel încât, caracterul politic

al măsurii administrative a operat de drept, fără a se mai impune pronunțarea

unei hotărâri judecătorești în acest sens.

Conform art. 5 alin. (1)

din aceeași lege, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic

în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv,

pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în

vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea

cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja

acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu

modificările și completările ulterioare și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificările și

completările ulterioare;

b) acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre

de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective

nu i-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent, în

condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 republicată…;

c) repunerea în

drepturi în cazul în care, prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a

dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară”.

Din examinarea

prevederilor legale sus citate, Curtea a constatat că, într-adevăr, cum just a

reținut prima instanță, în baza art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot

beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, numai persoanele care au

suferit prin condamnare, chiar dacă li s-au acordat măsuri reparatorii prin Decretul-lege

nr. 118/1990.

Persoanele care au

suferit ca efect al unor măsuri administrative de strămutare și stabilire de

domiciliu obligatoriu, situație în care se află și reclamantul, pot beneficia

în temeiul art. 5 lit. a)) din Legea nr. 221/2009, doar de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor preluate, ca efect al măsurii

administrative de strămutare, excepție făcând doar cele care au obținut astfel

de despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Cum bunica reclamantului

nu a făcut obiectul unei condamnări penale, nu a putut beneficia de despăgubiri

pentru prejudiciul moral, în condițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Acesteia nu i s-a

putut acorda despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor de care a fost

lipsită ca efect al măsurii administrative, în condițiile art. 5 lit. b) din

aceeași lege, deoarece nu a emis astfel de pretenții în prezentul litigiu, iar

despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit nu i s-au cuvenit în condițiile art.

5 lit. a)) din Legea nr. 221/2009.

La data intentării

acțiunii, 19 ianuarie 2010, erau într-adevăr în vigoare dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din lege, nemodificate. Sentința de admitere a acțiunii pronunțată

în prezenta cauză, nu are însă caracter definitiv, fiind supusă apelului.

După pronunțarea

sentinței atacate, respectiv la datele de 20 octombrie  2010 și 21 octombrie  2010,

dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 privind

modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a)) teza I din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale prin

deciziile nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010 pronunțate de Curtea Constituțională.

Este adevărat că la

data intentării acțiunii și judecății în primă instanță, exista un drept

recunoscut prin lege, respectiv dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile

morale suferite ca urmare a unor condamnări penale cu caracter politic,

stabilit prin art. 5 alin. (1) lit. a)) din Legea nr. 221/2009.

Dar, în termen de 45

de zile de la publicarea deciziilor Curții Constituționale din 20 și 21

octombrie 2010, efectele juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a))

din Legea nr. 221/2009 și art. I pct. 1 și 2 din O.U.G. nr. 62/2010, și-au

încetat efectele, întrucât, nici Parlamentul și nici Guvernul, nu au pus de

acord dispozițiile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

În acest sens își au

aplicare prevederile art. 147 din Constituția României, conform cu care,

dispozițiile din legile și ordonanțe în vigoare, precum și cele din

regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Ca urmare, instanța

de apel s-a aflat în situația de a aplica o prevedere legală care nu mai

există, (fiind declarată neconstituțională), unei situații juridice, ale cărei

efecte nu s-au consumat în perioada în care aceasta s-a aflat în vigoare.

În consecință, având

în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamant și stat nu

și-a produs efectele până la data declarării neconstituționalității

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a

pronunțat o hotărâre definitivă în acest sens, Curtea nu a mai putut face

aplicarea lor, decât cu prețul supraviețuirii legii vechi, ceea ce este contrar

principiului aplicării imediate a legii noi.

Ca urmare a

constatării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în

partea referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, a rămas

lipsite de obiect.

De asemenea,

argumentul precum că la data intentării acțiunii, prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, erau în vigoare, și deci, ar trebui să fie aplicate

raportului juridic dedus judecății, nu poate fi primit, căci singure, aceste

prevederi legale, nu constituie o speranță legitimă pentru acordarea

despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din Protocolul I adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel cum s-a decis

în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci

când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne, și atunci când

cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale,

nu se poate vorbi despre o speranță legitimă în dobândirea proprietății.

În acest sens, este

relevantă decizia asupra admisibilității din 02 decembrie 2008, în cauza Slavov

și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios a drepturilor

omului a statuat că dispozițiile din legea referitoare la obținerea

compensațiilor, au fost anulate, nu ca urmare a unei decizii a unui organism ad

hoc, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării

controlului de constituționalitate a acesteia, ceea ce a condus la concluzia

curții, în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o speranță legitimă în

obținerea compensațiilor respective.

Ca urmare,

reclamantul nu este deținătorul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În raport de aceste

considerente, celelalte motive de apel formulate de reclamant și pârât, au

rămas lipsite de obiect.

Împotriva deciziei

civile mai sus menționată a declarat recurs reclamantul C.S., criticând-o ca

fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

deoarece:

- La data

introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009,

modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri nefondate sub aspectul întinderii.

- În lumina

dispozițiilor dreptului reprezentat de principiul neretroactivității, însuși

textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie îndreptat în sensul

că deciziile Curții Constituționale trebuie interpretat în sensul că deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi care nu au

fost deduse judecății însă.

- Legea trebuie

interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia,

respectiv de reparație și îndreptare pe cât posibil.

- Instanța de

judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5,

6, 14 din C.E.D.O. și Rezoluția 1096 din 1996 a Curții Europene.

Constatarea Curții

Constituționale a României în cuprinsul deciziilor nr. 1358 din 15 noiembrie 2010

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, ambele publicate în M. Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010, Legea nr. 221, nu împiedică instanțele de judecată să facă

aplicarea dispozițiilor art. 20 din pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.

Considerăm că au

fost încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului din

Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale.

Recursul declarat de

reclamantul C.S. este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege arătate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru

acordarea

despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Alt. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de„natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub

incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute

de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate

de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția nu este de

natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei

Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și

nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o

existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul

drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări

deduse din existenta unor motive obiective și rezonabile.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile Curții

Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 15 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul C.S. împotriva deciziei nr. 284/ A din 15

martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 martie 2012.