ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1511/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1544 din 18 aprilie 2010, a admis în parte cererea formulată de reclamantul C.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și pe cale de consecință: pârâtul a fost obligat la plata sumei de 2.000 euro echivalentul în lei cu titlu de despăgubiri morale față de reclamant. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Măsura dislocării precum și cea a stabilirii domiciliului obligatoriu luată de forțele securității statului în perioada mai sus menționată reprezintă potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 o măsură administrativă cu caracter politic, măsură care potrivit dispozițiilor art. 5 1 pct. 2 din același act normativ, astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 62/2010, îndreptățește reclamantul la a solicita despăgubiri pentru daunele morale suferite de bunica sa. În aprecierea cuantumului acestor despăgubiri, tribunalul a avut în vedere, pe lângă prevederile legale menționate, și faptul că recunoașterea expresă prin lege a caracterului politic al măsurii administrative suferite reprezintă în sine o reparație a acestui prejudiciu. În al doilea rând, tribunalul a mai reținut că atingerea adusă drepturilor fundamentale ale bunicii reclamantului la libertate și viață, este atât de gravă încât nu poate fi considerată suficientă simpla recunoaștere a caracterului politic al măsurii administrative.

Cu privire la scopul compensației acordate pentru daunele morale suferite, tribunalul a apreciat că aceasta este destinată să recunoască că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale, iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximație gravitatea prejudiciului, întrucât compensația pentru daune morale nu este destinată și nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului, ca o compasiune, confort financiar ori o îmbogățire în detrimentul statului.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 284 din 15 martie 2011, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant C.S., împotriva sentinței civile nr. 1544 din 18 octombrie 2010 a Tribunalului București; a admis apelurile declarate de apelantul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și apelantul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București; a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanțe de apel a reținut următoarele: Conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, în redactarea în vigoare de la data intentării acțiunii - 19 ianuarie 2010, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internare în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă au fost întemeiate pe decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne. Evident, bunica reclamantului, C.C.

și familia sa, fiind dislocat din zona frontierei de vest și fixându-li-se domiciliul obligatoriu în comuna Frumușița, județul Galați, în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, s-a încadrat în dispozițiile textului de lege mai sus citat, astfel încât, caracterul politic al măsurii administrative a operat de drept, fără a se mai impune pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens. Conform art. 5 alin. (1) din aceeași lege, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare și al O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificările și completările ulterioare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 republicată…; c) repunerea în drepturi în cazul în care, prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară”.

Din examinarea prevederilor legale sus citate, Curtea a constatat că, într-adevăr, cum just a reținut prima instanță, în baza art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, numai persoanele care au suferit prin condamnare, chiar dacă li s-au acordat măsuri reparatorii prin Decretul-lege nr. 118/1990. Persoanele care au suferit ca efect al unor măsuri administrative de strămutare și stabilire de domiciliu obligatoriu, situație în care se află și reclamantul, pot beneficia în temeiul art. 5 lit. a)) din Legea nr. 221/2009, doar de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor preluate, ca efect al măsurii administrative de strămutare, excepție făcând doar cele care au obținut astfel de despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Cum bunica reclamantului nu a făcut obiectul unei condamnări penale, nu a putut beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, în condițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Acesteia nu i s-a putut acorda despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor de care a fost lipsită ca efect al măsurii administrative, în condițiile art. 5 lit. b) din aceeași lege, deoarece nu a emis astfel de pretenții în prezentul litigiu, iar despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit nu i s-au cuvenit în condițiile art. 5 lit. a)) din Legea nr. 221/2009. La data intentării acțiunii, 19 ianuarie 2010, erau într-adevăr în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, nemodificate. Sentința de admitere a acțiunii pronunțată în prezenta cauză, nu are însă caracter definitiv, fiind supusă apelului.

După pronunțarea sentinței atacate, respectiv la datele de 20 octombrie 2010 și 21 octombrie 2010, dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 privind modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)) teza I din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010 pronunțate de Curtea Constituțională. Este adevărat că la data intentării acțiunii și judecății în primă instanță, exista un drept recunoscut prin lege, respectiv dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a unor condamnări penale cu caracter politic, stabilit prin art. 5 alin. (1) lit. a)) din Legea nr. 221/2009.

Dar, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziilor Curții Constituționale din 20 și 21 octombrie 2010, efectele juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a)) din Legea nr. 221/2009 și art. I pct. 1 și 2 din O.U.G. nr. 62/2010, și-au încetat efectele, întrucât, nici Parlamentul și nici Guvernul, nu au pus de acord dispozițiile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. În acest sens își au aplicare prevederile art. 147 din Constituția României, conform cu care, dispozițiile din legile și ordonanțe în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Ca urmare, instanța de apel s-a aflat în situația de a aplica o prevedere legală care nu mai există, (fiind declarată neconstituțională), unei situații juridice, ale cărei efecte nu s-au consumat în perioada în care aceasta s-a aflat în vigoare. În consecință, având în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamant și stat nu și-a produs efectele până la data declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă în acest sens, Curtea nu a mai putut face aplicarea lor, decât cu prețul supraviețuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate a legii noi. Ca urmare a constatării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în partea referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, a rămas lipsite de obiect.

De asemenea, argumentul precum că la data intentării acțiunii, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, erau în vigoare, și deci, ar trebui să fie aplicate raportului juridic dedus judecății, nu poate fi primit, căci singure, aceste prevederi legale, nu constituie o speranță legitimă pentru acordarea despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din Protocolul I adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel cum s-a decis în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne, și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o speranță legitimă în dobândirea proprietății.

În acest sens, este relevantă decizia asupra admisibilității din 02 decembrie 2008, în cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios a drepturilor omului a statuat că dispozițiile din legea referitoare la obținerea compensațiilor, au fost anulate, nu ca urmare a unei decizii a unui organism ad hoc, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate a acesteia, ceea ce a condus la concluzia curții, în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o speranță legitimă în obținerea compensațiilor respective. Ca urmare, reclamantul nu este deținătorul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În raport de aceste considerente, celelalte motive de apel formulate de reclamant și pârât, au rămas lipsite de obiect. Împotriva deciziei civile mai sus menționată a declarat recurs reclamantul C.S., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., deoarece: - La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri nefondate sub aspectul întinderii. - În lumina dispozițiilor dreptului reprezentat de principiul neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie îndreptat în sensul că deciziile Curții Constituționale trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi care nu au fost deduse judecății însă.

- Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și îndreptare pe cât posibil. - Instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6, 14 din C.E.D.O. și Rezoluția 1096 din 1996 a Curții Europene. Constatarea Curții Constituționale a României în cuprinsul deciziilor nr. 1358 din 15 noiembrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, ambele publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Legea nr. 221, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. Considerăm că au fost încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Recursul declarat de reclamantul C.S. este nefondat pentru următoarele considerente: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Alt. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de„natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Soluția nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective și rezonabile.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”. Cum deciziile Curții Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 15 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.S. împotriva deciziei nr. 284/ A din 15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2012.