ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3370/2012

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1442 din 30 septembrie 2010 a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de D.A. și M.V. în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. L-a obligat pe pârât să plătească reclamanților suma de 800 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva numitei M.P., mama reclamanților, suma de 800 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva numitului M.A., tatăl reclamanților și suma de 800 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva numitei I.E., bunica reclamanților, adică în total 2.400 RON.

A respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că r eclamanții sunt fiul și fiica defuncților M.A. și M.P. și nepoții defunctei I.E., așa cum a rezultat din cuprinsul certificatelor de naștere și de căsătorie din dosar. Împotriva numiților M.A., M.P. și I.E. a fost luată măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu în comuna C., județul Călărași, fiind dislocați din Oravița. Această măsură a fost pusă în aplicare în baza deciziei Ministerului Afacerilor și Internelor nr. 200/1951 de la data de 18 iunie 1951 și până la 27 iulie 1955, când, urmare deciziei Ministerului Afacerilor și Internelor nr. 6100/1955, restricțiile au fost ridicate.

Pornind de la prevederile art. 3 lit. e) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a constatat că reclamanții au dreptul de a solicita instanței de judecată, dupa decesul persoanei care a suferit măsura administrativă cu caracter politic, acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ținându-se seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză prin Decretul-Lege nr. 118/1990. În ceea ce privește cuantumul acestor despăgubiri, instanța a reținut, în primul rând, că din actele dosarului a rezultat că M.P. și M.A. au primit despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării și stabilirii domiciliului fortat, prin hotărârile din 25 iunie 1991 și din 25 ianuarie 1991 în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, acordându-li-se o indemnizație lunară, până la data decesului.

De asemenea, aceștia au beneficiat în temeiul aceluiași decret și de alte facilități. Întrucât bunica reclamanților a decedat în anul 1962, aceasta nu a beneficiat de măsurile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990. În al doilea rând, Tribunalul a constatat că legea, urmare modificărilor aduse prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010, stabilește pentru aceste daune un cuantum maxim, revenindu-i instanței rolul ca, în fiecare caz în parte, să aprecieze în funcție de circumstanțele concrete care este cuantumul acestor despăgubiri, fără însă a depăși limita maximă. În aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate, Tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, faptul că recunoașterea expresă prin lege a caracterului politic al măsurii administrative suferite de părinții, respectiv bunica reclamanților reprezintă în sine o reparație a acestui prejudiciu.

Pe de altă parte, Tribunalul a constatat că stabilirea prin lege a caracterului politic al măsurii administrative luate prin aplicarea deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 nu reprezintă o reparație suficientă pentru suferința morală a acestora fiind evident că legea însăși a apreciat, că pe lângă reparația morală reprezentată de constatarea legală a caracterului politic al măsurii administrative, care îl scutește pe cel împotriva căruia s-a dispus și pe persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 de orice probă cu privire la acest aspect, este necesar a se stabili despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele arătate de respectivul art. Totodată, ca o consecință a celor de mai sus, Tribunalul a reținut că atingerea adusă drepturilor fundamentale ale părinților și bunicii reclamanților la libertate este atât de gravă încât nu poate fi considerată suficientă simpla recunoaștere a caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva acestora.

S-a arătat că singurul mod în care pot fi apreciate respectivele daune este prin raportare la principiul echității, care, chiar dacă nu este prevăzut în mod expres de legislația civilă, totuși guvernează această materie. Cu privire la scopul compensației acordate pentru prejudiciul moral, Tribunalul a apreciat că aceasta este destinată recunoașterii faptului că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale, iar cuantumul acestora trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximație gravitatea prejudiciului. Compensația pentru daune morale nu este destinată și nu trebuie să urmărească să ofere reclamanților, ca o compasiune, confort financiar or îmbogățire în detrimentul statului.

Față de cele de mai sus, Tribunalul, având în vedere gravitatea suferințelor resimțite de părinții reclamanților și de bunica acestora, precum și faptul că părinții reclamanților au mai primit alte despăgubiri (până la data decesului), statuând în echitate, a acordat reclamanților despăgubiri de câte 800 RON pentru fiecare dintre persoanele pentru care au fost solicitate acestea. În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, Tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., cheltuielile se acordă pe temeiul culpei procesuale, însă în speța de față, pârâtul nu se află în culpă, calitatea sa procesuală fiind stabilită de dispozițiile Legii nr. 221/2009 și de asemenea, pentru obținerea despăgubirilor este necesară formularea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 550A din 24 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței Tribunalului. A admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de către D.G.F.P. - MB împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată. S-a reținut de către instanța de apel că în conformitate cu dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, în redactarea în vigoare de la data intentării acțiunii, este evident că familia reclamanților, fiind dislocată din localitatea O., în comuna C., județul Călărași, în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, se încadrează în dispozițiile textului de lege, astfel încât, caracterul politic al măsurii administrative operează de drept, fără a se mai impune pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens.

Din examinarea prevederilor legii, Curtea a constatat că în baza art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, pot beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, numai persoanele care au suferit prin condamnare. Persoanele care au suferit ca efect al unor măsuri administrative de strămutare și stabilire de domiciliu obligatoriu și moștenitorii acestora, situație în care se află și reclamanții, pot beneficia, în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, doar de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor preluate, ca efect al măsurii administrative de strămutare, excepție făcând doar cei care au obținut astfel de despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001. Cum autorii reclamanților nu au făcut obiectul unei condamnări penale, s-a constatat că aceștia nu pot beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, în condițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

S-a reținut totodată că în speță nu sunt incidente nici dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009. Cum reclamanții nu se încadrează în prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și nu au pretins despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor preluate de stat ca efect al măsurii administrative, în condițiile art. 5 lit. b) din lege, s-a constatat că greșit prima instanță le-a admis în parte acțiunea. În plus de aceasta, raportat la temeiul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată, Curtea a constatat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar aceste prevederi legale au fost declarate neconstituționale.

În consecință, având în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamantă și stat nu și-a produs efectele până la data declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă în acest sens, Curtea a reținut că nu ar mai putea face aplicarea lor, decât cu prețul supraviețuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate a legii noi. Ca urmare a constatării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în partea referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, au rămas lipsite de obiect.

De asemenea, argumentul potrivit căruia la data intentării acțiunii, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare, și deci, ar trebui să fie aplicate raportului juridic dedus judecății nu a fost primit, constatându-se că nu constituie o speranță legitimă pentru acordarea despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta neputând pretinde că are un bun în sensul Convenției.

Totodată, prin decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008, în cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios a drepturilor omului a acordat o importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată, nu ca urmare a unui organism ad hoc extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate a acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții, în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o speranță legitimă în obținerea compensațiilor respective.

Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 20 din Constituția României și a Rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 și nr. 1481, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, a reținut pe bună dreptate că prin adoptarea Legilor nr. 118/1990, nr. 18/1991, nr. 112/1995, nr. 10/2001 și nr. 247/2005, cât și a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, România a acordat satisfacție morală și materială persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, așa încât, nu se pune problema încălcării lor. Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanții D.A. și M.V., întemeiat pe prevederile pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc.

civ. și au solicitat admiterea acestuia, modificarea în parte a deciziei atacate și admiterea acțiunii, prin constatarea că motivele prezentate pentru acordarea daunelor morale sunt întemeiate și dovedite. Au arătat că prin măsurile abuzive cu caracter politic la care au fost supuși părinții și bunica lor le-au fost încălcate drepturile civile, iar prin lipsirea de libertate, obligația de a trăi în condiții precare, lipsirea de bunuri personale le-au fost produse suferințe inimaginabile, fiind marginalizați și discriminați. Astfel, au apreciat că în mod corect instanța de fond a admis în parte acțiunea civilă, deși cuantumul daunelor acordate este derizoriu pentru suferințele îndurate.

Au criticat decizia instanței de apel, arătând că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare (Decretul-Lege nr. 118/1990) având drept scop înlăturarea consecințelor nefaste produse prin măsurile abuzive cu caracter politic prevăzute de art. 5 alin. (1). Au precizat că deși respectivul art., care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010, această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei ci doar celor înregistrate ulterior. A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament discriminatoriu aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea.

Chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa respectarea principiului egalității în fața legii care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, sunt identice sau asemănătoare. Pe de altă parte, au arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub incidența Legii nr. 221/2009 s-a creat un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) astfel că legea în vigoare la data promovării acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 8 martie 2006 în cauza Blecic c/a Croația parag.

81). Au adăugat că și în ipoteza în care autorii lor nu mai pot beneficia de daune morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarat neconstituțional, aceștia sunt îndreptățiți de a obține atare despăgubiri potrivit dreptului comun (art. 998 C. civ.) câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luată împotriva lor. Au concluzionat că în situația neacordării despăgubirilor s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea o situație juridică discriminatorie față de persoanele care au obținut despăgubiri, contravenind art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. În ceea ce privește motivele de recurs potrivit cărora beneficiază de despăgubiri potrivit dreptului comun (art. 998 C. civ.) și în situația declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acestea nu pot fi primite, în condițiile în care, chiar prin recurs, reclamanții au specificat expres că temeiul juridic al cererii lor îl reprezintă dispozițiile declarate neconstituționale din Legea nr. 221/2009 iar în recurs, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. la care face trimitere art. 316 din Cod, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot face alte cereri noi. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D.A. și M.V. împotriva deciziei nr. 550A din 24 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2012.