ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3370/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3370/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Tribunalul București, secția a III-a civilă,

prin sentința nr. 1442 din 30 septembrie 2010 a admis în parte cererea de

chemare în judecată formulată de D.A. și M.V. în contradictoriu cu Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. L-a obligat pe pârât să plătească

reclamanților suma de 800 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva

numitei M.P., mama reclamanților, suma de 800 RON reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic

dispusă împotriva numitului M.A., tatăl reclamanților și suma de 800 RON

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura

administrativă cu caracter politic dispusă împotriva numitei I.E., bunica

reclamanților, adică în total 2.400 RON. A respins cererea de obligare a

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că r

eclamanții sunt fiul și fiica defuncților M.A.

și M.P. și nepoții defunctei I.E., așa cum a rezultat din cuprinsul

certificatelor de naștere și de căsătorie din dosar.

Împotriva numiților M.A.,

M.P. și I.E. a fost luată măsura administrativă a stabilirii domiciliului

obligatoriu în comuna C., județul Călărași, fiind dislocați din Oravița.

Această măsură a fost pusă în aplicare în baza deciziei Ministerului Afacerilor

și  Internelor nr. 200/1951 de la data de 18 iunie 1951 și până la 27 iulie

1955, când, urmare deciziei Ministerului Afacerilor și Internelor nr.

6100/1955, restricțiile au fost ridicate.

Pornind de la

prevederile art. 3 lit. e) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Tribunalul

a constatat că reclamanții au dreptul de a solicita instanței de judecată, dupa

decesul persoanei care a suferit măsura administrativă cu caracter politic,

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ținându-se seama

și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză prin Decretul-Lege

nr. 118/1990.

În ceea ce privește

cuantumul acestor despăgubiri, instanța a reținut, în primul rând, că din

actele dosarului a rezultat că M.P. și M.A. au primit despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării și stabilirii domiciliului

fortat, prin hotărârile din 25 iunie 1991 și din 25 ianuarie 1991 în temeiul

Decretului-Lege nr. 118/1990, acordându-li-se o indemnizație lunară, până la

data decesului. De asemenea, aceștia au beneficiat în temeiul aceluiași decret

și de alte facilități. Întrucât bunica reclamanților a decedat în anul 1962,

aceasta nu a beneficiat de măsurile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.

În al doilea rând, Tribunalul

a constatat că legea, urmare modificărilor aduse prin Ordonanța de Urgență a

Guvernului nr. 62/2010, stabilește pentru aceste daune un cuantum maxim,

revenindu-i instanței rolul ca, în fiecare caz în parte, să aprecieze în

funcție de circumstanțele concrete care este cuantumul acestor despăgubiri,

fără însă a depăși limita maximă.

În aprecierea

cuantumului concret al daunelor acordate, Tribunalul a avut în vedere, pe de o

parte, faptul că recunoașterea expresă prin lege a caracterului politic al

măsurii administrative suferite de părinții, respectiv bunica reclamanților

reprezintă în sine o reparație a acestui prejudiciu.

Pe de altă parte, Tribunalul

a constatat că stabilirea prin lege a caracterului politic al măsurii

administrative luate prin aplicarea deciziei Ministerului Afacerilor Interne

nr. 200/1951 nu reprezintă o reparație suficientă pentru suferința morală a

acestora fiind evident că legea însăși a apreciat, că pe lângă reparația morală

reprezentată de constatarea legală a caracterului politic al măsurii

administrative, care îl scutește pe cel împotriva căruia s-a dispus și pe

persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 de orice probă cu privire

la acest aspect, este necesar a se stabili despăgubiri pentru daunele morale

suferite de persoanele arătate de respectivul art.

Totodată, ca o

consecință a celor de mai sus, Tribunalul a reținut că atingerea adusă

drepturilor fundamentale ale părinților și bunicii reclamanților la libertate

este atât de gravă încât nu poate fi considerată suficientă simpla recunoaștere

a caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva acestora.

S-a arătat că

singurul mod în care pot fi apreciate respectivele daune este prin raportare la

principiul echității, care, chiar dacă nu este prevăzut în mod expres de

legislația civilă, totuși guvernează această materie.

Cu privire la scopul

compensației acordate pentru prejudiciul moral, Tribunalul a apreciat că

aceasta este destinată recunoașterii faptului că o încălcare a unui drept

fundamental a cauzat daune morale, iar cuantumul acestora trebuie stabilit de o

manieră aptă să reflecte cu aproximație gravitatea prejudiciului. Compensația

pentru daune morale nu este destinată și nu trebuie să urmărească să ofere

reclamanților, ca o compasiune, confort financiar or îmbogățire în detrimentul

statului.

Față de cele de mai

sus, Tribunalul, având în vedere gravitatea suferințelor resimțite de părinții

reclamanților și de bunica acestora, precum și faptul că părinții reclamanților

au mai primit alte despăgubiri (până la data decesului), statuând în echitate,

a acordat reclamanților despăgubiri de câte 800 RON pentru fiecare dintre

persoanele pentru care au fost solicitate acestea.

În ceea ce privește

cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, Tribunalul

a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 274

C. proc. civ., cheltuielile se acordă pe temeiul culpei procesuale, însă în

speța de față, pârâtul nu se află în culpă, calitatea sa procesuală fiind

stabilită de dispozițiile Legii nr. 221/2009 și de asemenea, pentru obținerea

despăgubirilor este necesară formularea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 550A

din 24 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței Tribunalului. A admis apelul

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de către

D.G.F.P. - MB împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în tot, în

sensul că a respins acțiunea, ca nefondată.

S-a reținut de către

instanța de apel că în conformitate cu dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea

nr. 221/2009, în redactarea în vigoare de la data intentării acțiunii, este

evident că familia reclamanților, fiind dislocată din localitatea O., în comuna

C., județul Călărași, în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor

Interne, se încadrează în dispozițiile textului de lege, astfel încât,

caracterul politic al măsurii administrative operează de drept, fără a se mai

impune pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens.

Din examinarea

prevederilor legii, Curtea a constatat că în baza art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009, pot beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, numai

persoanele care au suferit prin condamnare.

Persoanele care au

suferit ca efect al unor măsuri administrative de strămutare și stabilire de

domiciliu obligatoriu și moștenitorii acestora, situație în care se află și

reclamanții, pot beneficia, în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009,

doar de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor preluate, ca

efect al măsurii administrative de strămutare, excepție făcând doar cei care au

obținut astfel de despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Cum autorii

reclamanților nu au făcut obiectul unei condamnări penale, s-a constatat că

aceștia nu pot beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, în condițiile

art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

S-a reținut totodată că

în speță nu sunt incidente nici dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr.

221/2009.

Cum reclamanții nu se

încadrează în prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și nu

au pretins despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor preluate de stat

ca efect al măsurii administrative, în condițiile art. 5 lit. b) din lege, s-a

constatat că greșit prima instanță le-a admis în parte acțiunea.

În plus de aceasta,

raportat la temeiul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată, Curtea

a constatat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar aceste prevederi legale au

fost declarate neconstituționale.

În consecință, având

în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamantă și stat

nu și-a produs efectele până la data declarării neconstituționalității art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunțat o hotărâre

definitivă în acest sens, Curtea a reținut că nu ar mai putea face aplicarea

lor, decât cu prețul supraviețuirii legii vechi, ceea ce este contrar

principiului aplicării imediate a legii noi.

Ca urmare a

constatării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în

partea referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, au rămas

lipsite de obiect.

De asemenea,

argumentul potrivit căruia la data intentării acțiunii, prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare, și deci, ar trebui să

fie aplicate raportului juridic dedus judecății nu a fost primit,

constatându-se că nu constituie o speranță legitimă pentru acordarea

despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta neputând pretinde că are un bun în

sensul Convenției.

Totodată, prin decizia

asupra admisibilității din 2 decembrie 2008, în cauza Slavov și alții contra

Bulgariei, instanța de contencios a drepturilor omului a acordat o importanță

deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor

a fost anulată, nu ca urmare a unui organism ad hoc extraordinar, ci ca

rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de

constituționalitate a acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții, în sensul

că reclamanții nu au putut dobândi o speranță legitimă în obținerea

compensațiilor respective.

Referitor la pretinsa

încălcare a prevederilor art. 20 din Constituția României și a Rezoluțiilor

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 și nr. 1481, Curtea

Constituțională, prin decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, a reținut pe bună

dreptate că prin adoptarea Legilor nr. 118/1990, nr. 18/1991, nr. 112/1995, nr.

10/2001 și nr. 247/2005, cât și a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.

214/1999, România a acordat satisfacție morală și materială persoanelor

persecutate politic în perioada comunistă, așa încât, nu se pune problema

încălcării lor.

Împotriva acestei

ultime decizii au declarat recurs reclamanții D.A. și M.V., întemeiat pe

prevederile pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. și au solicitat admiterea

acestuia, modificarea în parte a deciziei atacate și admiterea acțiunii, prin

constatarea că motivele prezentate pentru acordarea daunelor morale sunt

întemeiate și dovedite.

Au arătat că prin

măsurile abuzive cu caracter politic la care au fost supuși părinții și bunica

lor le-au fost încălcate drepturile civile, iar prin lipsirea de libertate,

obligația de a trăi în condiții precare, lipsirea de bunuri personale le-au

fost produse suferințe inimaginabile, fiind marginalizați și discriminați.

Astfel, au apreciat

că în mod corect instanța de fond a admis în parte acțiunea civilă, deși

cuantumul daunelor acordate este derizoriu pentru suferințele îndurate.

Au criticat decizia

instanței de apel, arătând că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire și

nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare (Decretul-Lege nr.

118/1990) având drept scop înlăturarea consecințelor nefaste produse prin

măsurile abuzive cu caracter politic prevăzute de art. 5 alin. (1).

Au precizat că deși

respectivul art., care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține

daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010,

această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării

ei ci doar celor înregistrate ulterior.

A aprecia în alt mod

ar însemna să existe un tratament discriminatoriu aplicat persoanelor

îndreptățite la daune morale în funcție de momentul în care instanța de

judecată a pronunțat hotărârea.

Chiar Curtea

Constituțională a statuat în jurisprudența sa respectarea principiului

egalității în fața legii care presupune instituirea unui tratament egal pentru

situații care, în funcție de scopul urmărit, sunt identice sau asemănătoare.

Pe de altă parte, au

arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub incidența

Legii nr. 221/2009 s-a creat un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri,

inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) astfel că legea în vigoare la data

promovării acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului (hotărârea din 8 martie 2006 în cauza Blecic c/a Croația parag. 81).

Au adăugat că și în

ipoteza în care autorii lor nu mai pot beneficia de daune morale în temeiul

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarat neconstituțional,

aceștia sunt îndreptățiți de a obține atare despăgubiri potrivit dreptului

comun (art. 998 C. civ.) câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii

administrative abuzive luată împotriva lor.

Au concluzionat că în

situația neacordării despăgubirilor s-ar încălca principiul egalității în

drepturi și s-ar crea o situație juridică discriminatorie față de persoanele

care au obținut despăgubiri, contravenind art. 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept

care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul

care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al

cererii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei

Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui

termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art.

menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din

Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit

obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul acestora.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

În ceea ce privește

motivele de recurs potrivit cărora beneficiază de despăgubiri potrivit

dreptului comun (art. 998 C. civ.) și în situația declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acestea

nu pot fi primite, în condițiile în care, chiar prin recurs, reclamanții au

specificat expres că temeiul juridic al cererii lor îl reprezintă dispozițiile

declarate neconstituționale din Legea nr. 221/2009 iar în recurs, potrivit art.

294 alin. (1) C. proc. civ. la care face trimitere art. 316 din Cod, nu se

poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în

judecată și nu se pot face alte cereri noi.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanții D.A. și M.V. împotriva deciziei nr. 550A din 24 mai 2011 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai

2012.