ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 46/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 46/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la Tribunalul București –

secția

a III-a

civilă, la 30 aprilie 2010, reclamanții H.M., M.M., K.J., K.M.J.

și H.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia, în baza

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 la plata sumei de

290.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani și 6 luni în care

mama și, respectiv, bunica lor, K.T., a fost deportată și i s-a stabilit

domiciliu obligatoriu, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că autoarei lor, K.T., împreună cu familia, li

s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Stăncuța Nouă – Călmățui, în

baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, restricția fiind ridicată în anul 1955.

S-a susținut că prin

aplicarea acestei măsuri administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3

lit. e) din Legea nr. 221/2009 autoarei

reclamanților

i s-a cauzat un prejudiciu moral, cuantumul

despăgubirilor necesare

acoperirii acestuia astfel cum a fost solicitat având în vedere gravitatea

faptelor ilicite săvârșite de regimul comunist.

Prin sentința civilă nr.

1615 din 25 octombrie 2010, Tribunalul București – secția a III-a civilă, a

admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul la plata către

aceștia a sumei de 50.000 lei, cu titlu de despăgubiri morale.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că, raportat la situația dedusă

judecății, respectiv la măsura administrativă cu caracter politic aplicată

autoarei reclamanților prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, de strămutare și stabilire

a domiciliului obligatoriu, se încadrează în categoria celor reglementate de art.

3 din Legea nr. 221/2009.

Ca atare, s-a

apreciat că reclamanții, descendenți ai acesteia, sunt îndreptățiți să

beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de lege, prin art. 5, pentru

prejudiciul moral suferit.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor morale, la stabilirea acestuia, tribunalul a avut în

vedere și faptul că daunele nu pot avea decât efect compensator, neputându-se constitui

în amenzi excesive ori mijloace de îmbogățire pentru cel ce le pretinde. S-a

apreciat, astfel, că suma de 50.000 lei reprezintă o despăgubire rezonabilă.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel reclamanții și pârâtul.

Apelantul pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat prin motivele de apel

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituțională a

statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt

neconstituționale. În subsidiar, apelantul pârât a criticat sentința primei

instanțe sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, pe care l-a apreciat

ca fiind foarte mare, raportat la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Apelanții reclamanți

au criticat sentința primei instanțe numai sub aspectul cuantumului

despăgubirilor acordate, apreciat ca fiind prea mic în raport cu circumstanțele

speței, respectiv durata

strămutării și

consecințele produse pe plan personal, social și

profesional, inclusiv

după momentul eliberării.

În ceea ce privește

modificările legislative survenite ca urmare a declarării

neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

apelanții reclamanți au arătat că nu s-au respectat de către Curtea

Constituțională propriile decizii și au fost încălcate prevederile Declarației

Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.,

ratificate de România prin Legea nr. 30/1994.

S-a susținut că

instanțele de judecată trebuie să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea

reglementărilor internaționale mai favorabile, potrivit art. 20 din Constituția

României.

Curtea de Apel

București – secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 78/A din 1 februarie 2011, a admis apelul reclamanților și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, urmare a

admiterii în parte a acțiunii, l-a obligat pe pârât la plata către reclamanți a

sumei de 20.000 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune

morale.

S-a respins ca

nefondat apelul declarat de pârât.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a analizat consecințele

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, din perspectiva art. 6 din

Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, care garantează accesul la un

proces echitabil, a art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și

libertăți garantate de convenție și protocoalele adiționale și a art. 1 din

Primul Protocol adițional la C.E.D.O., care garantează dreptul la respectarea

bunurilor.

În acest context, s-a

reținut că instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la

despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța

de judecată a pronunțat hotărârea definitivă nu are justificare obiectivă și

rațională, violând principiul egalității și nediscriminării.

S-a

considerat că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale unui

proces pendinte și, suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale

pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră

procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi

asimilată intervenției legislativului în timpul procesului, creând premisele

unei discriminări între persoane, care deși se găsesc în situații obiectiv

identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, după cum dețin sau nu o

hotărâre definitivă la data pronunțării deciziei Curții Constituționale.

Pe

cale de consecință, s-a apreciat că efectele deciziei

menționate nu pot

viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 a

lin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca

neconstituționale.

Referitor la apelul

reclamanților, s-a constatat că, în stabilirea cuantumului despăgubirii,

trebuie avut în vedere și faptul că autoarea acestora nu a beneficiat de măsuri

reparatorii în temeiul dispozițiilor Decretului – Lege nr. 118/1990.

Dând eficiență

criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, curtea de apel a

considerat că suma de 20.000 euro poate oferi o reparație completă pentru

atingerea adusă onoarei, reputației și vieții private și sociale a autoarei

reclamanților, acțiunea fiind admisă în parte.

Împotriva deciziei

menționate au declarat recurs, în termenul legal, ambele părți.

Dezvoltând motivele

de recurs, reclamanții au criticat decizia recurată pentru motivul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul cuantumului daunelor acordate, invocând

jurisprudența C.E.D.O. în cazul reținerii abuzive (cauzele Niță, Bursuc sau

Barbu Anghelescu contra României), raportat la care suma ce le-a fost acordată

de instanța de apel este infimă.

Pârâtul recurent

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a criticat hotărârea

recurată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că s-a considerat greșit că în cauză nu sunt aplicabile

deciziile Curții Constituționale, fără a se ține seama de caracterul devolutiv

al apelului și de principiul ierarhiei actelor normative, în condițiile în care

declararea ca neconstituțională a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

paralizează efectele juridice ale normei contestate.

S-a susținut că reclamanții

intimați nu se pot prevala de un drept câștigat, atâta vreme cât litigiul nu a

fost soluționat printr-o hotărâre definitivă.

Prin cea de-a doua

critică, recurentul pârât a invocat greșita aplicare a art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, în condițiile în care autoarea reclamanților nu a

suferit o condamnare, ci o măsură administrativă cu caracter politic, care nu

îi îndreptățește pe descendenții săi la despăgubiri morale.

S-a solicitat ca, în

subsidiar, în situația în care se va aprecia că acțiunea reclamanților este

întemeiată, să se cenzureze și să se reaprecieze cuantumul daunelor morale

solicitate, suma de 20.000 euro fiind considerată ca exagerat de mare, raportat

la perioada de timp ce a trecut de la producerea prejudiciului până în prezent.

Examinând recursul

declarat de reclamanți, Curtea va constata nulitatea acestuia pentru

considerentele ce succed:

Potrivit dispozițiile

art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să

cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază calea de atac și dezvoltarea lor.

Astfel, a motiva

recursul înseamnă nu doar identificarea unuia dintre motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și dezvoltarea acestuia, în

sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței de apel,

raportat la cazul de nelegalitate invocat.

În cauză, recurenții

reclamanți nu s-au conformat dispozițiilor înscrise în art. 302

1

C.

proc. civ., întrucât, deși formal au invocat motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu au arătat în ce constă în mod concret

greșita aplicare a legii, care sunt dispozițiile încălcate prin hotărârea

instanței de apel.

Astfel,

reclamanții recurenți s-au limitat la a-și exprima nemulțumirea față de cuantumul

despăgubirilor acordate, urmare a

admiterii apelului lor, menționând exemple

de hotărâri din jurisprudența C.E.D.O., prin care Statul Român a fost obligat

la plata unor sume mult mai mari cu titlu de daune pentru reținerea abuzivă a

unor persoane.

Curtea va constata

că, în speță, raportat la motivele invocate nu este posibilă încadrarea

acestora în cazul de nelegalitate invocat prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și nici în celelalte dispoziții ale art. 304, ceea ce echivalează cu

nemotivarea căii de atac. Pentru aceste considerente, urmează ca, în temeiul art.

306 alin. ultim C. proc. civ., să se constate nulitatea recursului

reclamanților.

În ceea ce privește recursul

pârâtului, Curtea va constata că acesta este fondat, raportat la motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse

soluționării, în condițiile în care au fost

declarate

neconstituționale printr-un control a posteriori de

constituționalitate,

prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010,

publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Potrivit dispozițiilor

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de

la publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale, dacă în acest

interval reclamantul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins în art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitor la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege, prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor, și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul

legii publicată în M.OF. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată la care

a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330

7

alin. (4) C.

proc. civ.

Astfel,

s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv.

Nu se poate reține

că, întrucât acțiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui

text de lege s-ar întinde pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional, guvernat de

regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba de o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității.

Întrucât norma

tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă,

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu

poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce legea

fundamentală refuză în mod categoric.

În speță, reclamanții

nu sunt titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Dreptului Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi

confirmat dreptul.

Se va reține,

totodată, că instanța de apel a considerat eronat că suprimarea temeiului

juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din

Legea nr. 221/2009 ce declanșaseră procedurile judiciare ar putea fi asimilată

intervenției legiuitorului în timpul procesului, creând premisele discriminării

între persoane aflate în situații similare.

În cauză nu se poate constata

că ar fi vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții Constituționale,

care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă și al

cărei scop îl constituie garantarea supremației Constituției.

În acest context, nu

se poate considera că s-ar fi produs o încălcare a art. 6 din C.E.D.O., care

consacră dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care, așa cum s-a

arătat, la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, cauza nu se

soluționase nici la prima instanță, sentința fiind pronunțată la 25 octombrie

2010 (după pronunțarea deciziei Curții Constituționale, însă anterior

publicării acesteia în M. Of.).

Astfel, se va

constata că se impunea respingerea apelului reclamanților și, admiterea

apelului pârâtului împotriva sentinței primei instanțe, în sensul respingerii

acțiunii reclamanților, ca efect al dispariției temeiului juridic al acordării

despăgubirilor prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Celelalte motive de

recurs vizând greșita aplicare a art. 5 alin. (1) lit. a) întrucât autorul

reclamanților nu a suferit o condamnare cu caracter politic și cuantumul

excesiv al daunelor morale acordate (critică subsidiară) nu se impun a mai fi

analizate, față de soluția dată în raport cu primul motiv de recurs al

pârâtului.

Pentru toate aceste

considerente, se va admite recursul declarat de pârât și, în temeiul art. 312

alin. (3) C. proc. civ., se va modifica decizia recurată în sensul respingerii

ca nefondat a apelului reclamanților și admiterii apelului pârâtului împotriva

sentinței Tribunalului București.

Se va schimba în tot

sentința, în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nul recursul declarat de reclamanții H.M.

, M.M., K.J., K.M.J., H.D. împotriva deciziei

nr. 78/A din 01 februarie 2011 a Curții de Apel București - secția a IV-a

civilă.

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de D.G.F.P. București împotriva aceleiași decizii.

Modifică decizia

recurată, în sensul că respinge ca nefondat, apelul declarat de reclamanți

împotriva sentinței nr. 1615 din 25 octombrie 2010 a Tribunalului București - secția a III-a civilă și, admite apelul declarat de pârât împotriva

aceleiași sentințe.

Schimbă în tot

sentința în sensul că respinge acțiunea reclamanților, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 ianuarie 2012.