ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 46/2012

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București – secția a III-a civilă, la 30 aprilie 2010, reclamanții H.M., M.M., K.J., K.M.J. și H.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia, în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 la plata sumei de 290.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru cei 4 ani și 6 luni în care mama și, respectiv, bunica lor, K.T., a fost deportată și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că autoarei lor, K.T., împreună cu familia, li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Stăncuța Nouă – Călmățui, în baza Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, restricția fiind ridicată în anul 1955. S-a susținut că prin aplicarea acestei măsuri administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 autoarei reclamanților i s-a cauzat un prejudiciu moral, cuantumul despăgubirilor necesare acoperirii acestuia astfel cum a fost solicitat având în vedere gravitatea faptelor ilicite săvârșite de regimul comunist. Prin sentința civilă nr. 1615 din 25 octombrie 2010, Tribunalul București – secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul la plata către aceștia a sumei de 50.000 lei, cu titlu de despăgubiri morale. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, raportat la situația dedusă judecății, respectiv la măsura administrativă cu caracter politic aplicată autoarei reclamanților prin decizia M.A.I.

nr. 200/1951, de strămutare și stabilire a domiciliului obligatoriu, se încadrează în categoria celor reglementate de art. 3 din Legea nr. 221/2009. Ca atare, s-a apreciat că reclamanții, descendenți ai acesteia, sunt îndreptățiți să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de lege, prin art. 5, pentru prejudiciul moral suferit. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale, la stabilirea acestuia, tribunalul a avut în vedere și faptul că daunele nu pot avea decât efect compensator, neputându-se constitui în amenzi excesive ori mijloace de îmbogățire pentru cel ce le pretinde. S-a apreciat, astfel, că suma de 50.000 lei reprezintă o despăgubire rezonabilă. Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamanții și pârâtul.

Apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat prin motivele de apel decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. În subsidiar, apelantul pârât a criticat sentința primei instanțe sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, pe care l-a apreciat ca fiind foarte mare, raportat la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Apelanții reclamanți au criticat sentința primei instanțe numai sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, apreciat ca fiind prea mic în raport cu circumstanțele speței, respectiv durata strămutării și consecințele produse pe plan personal, social și profesional, inclusiv după momentul eliberării.

În ceea ce privește modificările legislative survenite ca urmare a declarării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apelanții reclamanți au arătat că nu s-au respectat de către Curtea Constituțională propriile decizii și au fost încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., ratificate de România prin Legea nr. 30/1994. S-a susținut că instanțele de judecată trebuie să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea reglementărilor internaționale mai favorabile, potrivit art. 20 din Constituția României.

Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 78/A din 1 februarie 2011, a admis apelul reclamanților și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, urmare a admiterii în parte a acțiunii, l-a obligat pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 20.000 euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale. S-a respins ca nefondat apelul declarat de pârât. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a analizat consecințele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează accesul la un proces echitabil, a art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de convenție și protocoalele adiționale și a art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

În acest context, s-a reținut că instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă nu are justificare obiectivă și rațională, violând principiul egalității și nediscriminării. S-a considerat că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și, suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului, creând premisele unei discriminări între persoane, care deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, după cum dețin sau nu o hotărâre definitivă la data pronunțării deciziei Curții Constituționale.

Pe cale de consecință, s-a apreciat că efectele deciziei menționate nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 a lin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale. Referitor la apelul reclamanților, s-a constatat că, în stabilirea cuantumului despăgubirii, trebuie avut în vedere și faptul că autoarea acestora nu a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul dispozițiilor Decretului – Lege nr. 118/1990. Dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, curtea de apel a considerat că suma de 20.000 euro poate oferi o reparație completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației și vieții private și sociale a autoarei reclamanților, acțiunea fiind admisă în parte.

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, ambele părți. Dezvoltând motivele de recurs, reclamanții au criticat decizia recurată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul cuantumului daunelor acordate, invocând jurisprudența C.E.D.O. în cazul reținerii abuzive (cauzele Niță, Bursuc sau Barbu Anghelescu contra României), raportat la care suma ce le-a fost acordată de instanța de apel este infimă. Pârâtul recurent Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București a criticat hotărârea recurată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că s-a considerat greșit că în cauză nu sunt aplicabile deciziile Curții Constituționale, fără a se ține seama de caracterul devolutiv al apelului și de principiul ierarhiei actelor normative, în condițiile în care declararea ca neconstituțională a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 paralizează efectele juridice ale normei contestate. S-a susținut că reclamanții intimați nu se pot prevala de un drept câștigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat printr-o hotărâre definitivă. Prin cea de-a doua critică, recurentul pârât a invocat greșita aplicare a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în condițiile în care autoarea reclamanților nu a suferit o condamnare, ci o măsură administrativă cu caracter politic, care nu îi îndreptățește pe descendenții săi la despăgubiri morale.

S-a solicitat ca, în subsidiar, în situația în care se va aprecia că acțiunea reclamanților este întemeiată, să se cenzureze și să se reaprecieze cuantumul daunelor morale solicitate, suma de 20.000 euro fiind considerată ca exagerat de mare, raportat la perioada de timp ce a trecut de la producerea prejudiciului până în prezent. Examinând recursul declarat de reclamanți, Curtea va constata nulitatea acestuia pentru considerentele ce succed: Potrivit dispozițiile art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac și dezvoltarea lor. Astfel, a motiva recursul înseamnă nu doar identificarea unuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței de apel, raportat la cazul de nelegalitate invocat. În cauză, recurenții reclamanți nu s-au conformat dispozițiilor înscrise în art. 302 1 C. proc. civ., întrucât, deși formal au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu au arătat în ce constă în mod concret greșita aplicare a legii, care sunt dispozițiile încălcate prin hotărârea instanței de apel. Astfel, reclamanții recurenți s-au limitat la a-și exprima nemulțumirea față de cuantumul despăgubirilor acordate, urmare a admiterii apelului lor, menționând exemple de hotărâri din jurisprudența C.E.D.O., prin care Statul Român a fost obligat la plata unor sume mult mai mari cu titlu de daune pentru reținerea abuzivă a unor persoane.

Curtea va constata că, în speță, raportat la motivele invocate nu este posibilă încadrarea acestora în cazul de nelegalitate invocat prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici în celelalte dispoziții ale art. 304, ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac. Pentru aceste considerente, urmează ca, în temeiul art. 306 alin. ultim C. proc. civ., să se constate nulitatea recursului reclamanților. În ceea ce privește recursul pârâtului, Curtea va constata că acesta este fondat, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse soluționării, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval reclamantul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins în art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitor la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege, prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor, și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii publicată în M.OF. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv. Nu se poate reține că, întrucât acțiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui text de lege s-ar întinde pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional, guvernat de regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba de o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității.

Întrucât norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce legea fundamentală refuză în mod categoric. În speță, reclamanții nu sunt titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Dreptului Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul.

Se va reține, totodată, că instanța de apel a considerat eronat că suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 ce declanșaseră procedurile judiciare ar putea fi asimilată intervenției legiuitorului în timpul procesului, creând premisele discriminării între persoane aflate în situații similare. În cauză nu se poate constata că ar fi vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă și al cărei scop îl constituie garantarea supremației Constituției.

În acest context, nu se poate considera că s-ar fi produs o încălcare a art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, cauza nu se soluționase nici la prima instanță, sentința fiind pronunțată la 25 octombrie 2010 (după pronunțarea deciziei Curții Constituționale, însă anterior publicării acesteia în M. Of.). Astfel, se va constata că se impunea respingerea apelului reclamanților și, admiterea apelului pârâtului împotriva sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii reclamanților, ca efect al dispariției temeiului juridic al acordării despăgubirilor prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Celelalte motive de recurs vizând greșita aplicare a art. 5 alin. (1) lit. a) întrucât autorul reclamanților nu a suferit o condamnare cu caracter politic și cuantumul excesiv al daunelor morale acordate (critică subsidiară) nu se impun a mai fi analizate, față de soluția dată în raport cu primul motiv de recurs al pârâtului. Pentru toate aceste considerente, se va admite recursul declarat de pârât și, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va modifica decizia recurată în sensul respingerii ca nefondat a apelului reclamanților și admiterii apelului pârâtului împotriva sentinței Tribunalului București. Se va schimba în tot sentința, în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții H.M. , M.M., K.J., K.M.J., H.D. împotriva deciziei nr. 78/A din 01 februarie 2011 a Curții de Apel București - secția a IV-a civilă. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. București împotriva aceleiași decizii. Modifică decizia recurată, în sensul că respinge ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 1615 din 25 octombrie 2010 a Tribunalului București - secția a III-a civilă și, admite apelul declarat de pârât împotriva aceleiași sentințe. Schimbă în tot sentința în sensul că respinge acțiunea reclamanților, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 ianuarie 2012.