ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4953/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4953/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Constanța

la data de 18 noiembrie 2009, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009,

reclamanta N.M. a învestit instanța, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanța, cu

soluționarea cauzei având ca obiect constatarea caracterului politic al

măsurilor administrative abuzive la care a fost supusă împreună cu familia sa,

solicitând acordarea de despăgubiri în sumă de 200.000 euro pentru prejudiciul

moral suferit în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, urmare a dislocării și

stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Prin Sentința civilă

nr. 211 din 12 februarie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea

și a obligat pârâtul la plata despăgubirilor în sumă de 50.000 euro în

echivalent în RON la data efectuării plății. A respins restul pretențiilor ca

nefondate.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că măsura administrativă a

stabilirii domiciliului obligatoriu pentru reclamanta N.M., are caracter politic

în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel încât reclamanta, are calitatea

de persoană îndreptățită a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit, în condițiile cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Sub aspectul daunelor

cerute, în lipsa unor criterii certe definite de către legiuitor, prin care să

se stabilească limite, instanța a apreciat relativ la persoana reclamantei,

care a avut de suferit ca urmare a unei măsuri cu caracter politic ce i-a

marcat negativ tot restul vieții și datorită căreia perspectivele sale ca

tânără au fost brutal frânte de un regim totalitar, că suma de 50.000 euro ar

fi în măsură să atenueze suferința din trecut și să asigure reclamantei, cel

puțin pe viitor, o despăgubire pentru o viață petrecută în privațiuni.

Prin Decizia civilă

nr. 269C din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a respins apelul declarat

de reclamantă, a fost admis apelul declarat de pârât, iar sentința a fost

schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii.

S-a reținut că, în

speță, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare

a stabilirii domiciliului forțat într-o altă localitate în perioada de

referință a Legii nr. 221/2009, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect

probator - exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale

represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și

neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra

persoanei reclamantei.

S-a constatat că

reclamanta a beneficiat de măsurile compensatorii acordate de stat în baza

Decretului-lege nr. 118/1990.

Împrejurarea că, în

acea perioadă, reclamanta a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile

regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial cât și

profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să recunoască

acesteia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe toată durata

vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive,

suma acordată cu titlu de indemnizație fiind încasată lunar de la data

recunoașterii dreptului.

Nu pot fi considerate

ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură conferite

prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor și

impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice,

acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în

aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse

drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano

recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și

asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu

în plan moral.

Recunoașterea morală

de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de

necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin

măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul

legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamanta a putut

beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea

complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs reclamanta, pe care l-a încadrat în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea

hotărârii apelate și, pe fond, admiterea cererii de obligare a pârâtului la

plata daunelor morale.

Arată că decizia

instanței de apel e nelegală, întrucât dezdăunarea morală reală a persoanelor

ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzute de art.

3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu, astfel cum a

procedat instanța.

Instanța de apel

trebuia să ia în considerare criteriile de acordare a daunelor morale: perioada

îndelungată a restricției domiciliare, condițiile în care a fost evacuată din

casă, modul în care a călătorit, lupta de supraviețuire în Bărăgan, încălcarea

drepturilor garantate constituțional - dreptul la educație, libertate, la

domiciliu, la muncă, etc. Susține că a fost persecutată politic din anul 1951 până

în anul 1989 și nu a beneficiat de nicio despăgubire până în prezent.

Facilitățile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 nu sunt suficiente pentru

a acoperi prejudiciul moral suferit.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții

Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un

"bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că

"dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în

vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția

de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ

a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se

conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor

normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în Monitorul Oficial."

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul

Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel

a fost pronunțată la data de 20 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantei și nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, întrucât prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în

recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de

contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta N.M. împotriva Deciziei civile nr. 269C din 20 aprilie

2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de

muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2012.

Procesat

de GGC - CT