ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4688/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4688/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 12733/118/2009 pe rolul Tribunalului Constanța,

reclamanții N.C. și N.M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

reprezentat prin Ministerul de Finanțe pentru a se dispune obligarea acestuia

la plata de despăgubiri morale în cuantum de 200.000 euro pentru măsurile

politice cu caracter administrativ la care a fost supus autorul lor, N.I.,

urmare a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza deciziei

M.A.I. nr. 200/1951.

Prin Sentința civilă nr. 348 din 23

februarie 2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și a obligat

pârâtul Statul Român să plătească reclamanților suma de 15.000 euro,

echivalentul în lei la data plății, cu titlu de daune morale. A respins, ca

nefondate, restul pretențiilor solicitate cu acest titlu.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia

civilă nr. 261/ C din 20 aprilie 2011, a admis apelul declarat de pârât, a

schimbat în tot sentința apelată și a respins acțiunea, ca nefondată. A fost

respins apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a constatat că ambii apelanți au criticat legalitatea hotărârii

tribunalului sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate și au pus în

discuția instanței de apel consecințele abrogării art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 ca urmare a declarării neconstituționale a acestei

dispoziții legale.

Astfel, s-a reținut că, în speță,

reclamanții au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a

stabilirii pentru autorul lor, N.I., a domiciliului forțat într-o altă

localitate în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955, prejudiciul fiind însă

raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de statul român

prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă,

determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial

și produsă asupra persoanei autorului reclamanților.

Or, nici la data intrării în vigoare a

Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010

legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru

prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește

măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere

al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic.

În egală măsură, această perspectivă a

fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor,

Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului

moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit

nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea

avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei

satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor

omului. Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română

existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul

restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor

persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor

despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație impusă

statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale

deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind

incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate

care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

În raport de aceste considerente,

instanța de apel a reținut că, în speță, atât autorul reclamanților, N.I. a

beneficiat la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza

Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație lunară, conform

Hotărârii nr. 1166 din 19 martie 1991 emisă de Comisia Județeană Constanța de

aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990.

Împrejurarea că, în acea perioadă,

tatăl reclamanților a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile

regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial cât și

profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să recunoască

acestuia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe toată durata

vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive,

suma acordată cu titlu de indemnizație fiind încasată lunar de la data

recunoașterii dreptului.

Nu pot fi considerate ca lipsite de

relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură conferite prin lege

acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor și impozitelor

locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12

călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeași măsură

interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor

celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că

modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra

patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan

moral.

Recunoașterea morală de către stat a

implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în

această perioadă istorică a fost așadar justificată de necesitatea înlăturării

efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru

acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul

1990, iar în speță, reclamanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii

instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea

pretinsă prin prezenta acțiune.

Instanța de apel a arătat că nu poate

fi reținută susținerea în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute

și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, reclamanții au dobândit „o

speranță legitimă

”

în obținerea unor compensații

suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii

nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care

ulterior au fost declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi

devenit iluzorie.

Curtea de apel a reținut că dispoziția

din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a

unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor - neputându-se

invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul

desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale

și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea

exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu

se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

Soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Slavov și alții contra

Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, cauza Slvenko contra Letoniei,

Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din

18 februarie 2009) instanța de contencios european reținând că art. 1 din

Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul

dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în

care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un

regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca

repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea

vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în

cauza Pincova și Pine contra Cehiei).

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs, în termen legal, reclamanții N.C. și N.M., invocând dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurenții au arătat că hotărârea instanței de apel, de respingere, pe fond, a

cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, este

nelegală.

Astfel, au apreciat că dezdăunarea

morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter

politic prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată

în derizoriu de către instanța învestită cu soluționarea unei astfel de cereri,

cum s-a întâmplat în speță.

Recurenții au arătat că instanța de

apel trebuia să aibă în vedere circumstanțele concrete, precum și încălcarea

drepturilor garantate constituțional, având în vedere că autorul recurenților a

fost supus, din motive politice, datorită faptului că făcea parte din categoria

„macedoneni" și locuia în zona frontierei de vest, la o măsură

administrativă abuzivă, care i-a marcat existența, iar suferința generată de

această măsură nu a putut fi uitată nici până în prezent.

Totodată, recurenții au arătat că de

la ridicarea măsurii și până în anul 1990 autorul lor nu a beneficiat de nicio

despăgubire din partea Statului Român și au solicitat să fie avută în vedere

natura diferită a indemnizației primite în baza Decretului-lege nr. 118/1990,

care nu acoperă toate suferințele fizice și psihice îndurate în perioada

stabilirii domiciliului obligatoriu.

Prin urmare, recurenții au apreciat că

se impune acordarea de despăgubiri, drept pentru care au solicitat admiterea

recursului, modificarea hotărârii apelate și, pe fond, admiterea cererii și

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării

și stabilirii domiciliului obligatoriu, într-un cuantum apreciat de instanță.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate și, având în vedere decizia în interesul Legii nr. 12/2011,

Înalta Curte reține următoarele:

Problema de drept care se pune în

speță este dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai pot fi aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, se constată că decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în

curs de judecată în apel, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat

neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune

morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute

de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii,

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum,

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

în speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui „bun

”

susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Prin urmare, față de considerentele

anterior reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a I.C.C.J.,

considerente care vor înlocui motivarea din decizia recurată, urmează a se

constata că soluția din această decizie privind respingerea acțiunii

reclamanților este corectă și se impune a fi menținută față de lipsa temeiului

juridic al acțiunii, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În consecință, pentru acest motiv

recursul reclamanților se va respinge, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții N.C. și N.M. împotriva deciziei nr. 261/ C din 20

aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

21 iunie 2012.