ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 244/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 8 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, reclamanta S.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 60.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de defunctul său soț, S.V.A., ca urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Prin sentința civilă nr. 107 din 2 februarie 2010, Tribunalul Constanța a admis acțiunea formulată de reclamanta S.V. și a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 50.000 euro, în echivalentul în lei la data efectivă a plății, reprezentând daune morale.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 108/ C din 14 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în tot sentința apelată și, pe fond, a respins acțiunea ca nefondată. A fost respins apelul declarat de reclamantă. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a arătat că, în speță, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului forțat într-o altă localitate, împreună cu familia, a soțului său în perioada 1951-1955, prejudiciul moral invocat în persoana acestuia fiind raportat - sub aspect probator - la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme.

Din acest punct de vedere, s-a constatat că instanța de fond a fost în eroare când a reținut situația de fapt raportată la însăși persoana reclamantei, când în realitate aceasta a invocat beneficiul Legii nr. 221/2009 în considerarea suferințelor de ordin moral ale soțului său (decedat la 19 februarie 1982), apelanta căsătorindu-se cu S.V.A. în anul 1956, după încheierea măsurii represive. Aserțiunile legate de prejudiciul moral propriu, de suportarea consecințelor ulterioare generate de această măsură și de suprimarea unor drepturi fundamentale în perioada derulării măsurii abuzive sunt așadar fără valoare, judecătorul fondului neobservând că reclamanta pretinde acordarea unor sume cu titlu de prejudiciu moral ca succesor legal al defunctului ei soț, iar nu ca victimă directă a măsurii evocate.

Așadar, s-a reținut că reclamanta nu a făcut parte dintre persoanele afectate de măsurile regimului comunist (față de situația de fapt expusă în prezenta cauză), astfel că în acord cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală și la care s-a referit și Curtea Constituțională prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, deschiderea posibilității moștenitorilor de gradul I și II, ori a soțului supraviețuitor când nu a fost direct vătămat, de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuțiile regimului comunist echivalează cu o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

Pe de altă parte, faptul că soțul defunct nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții nu conferă soției supraviețuitoare calea solicitării lor după deces, chiar dacă acest eveniment a intervenit anterior anului 1989, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu. Nu are relevanță nici împrejurarea că nici reclamanta apelantă nu a putut beneficia de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 (neîncadrându-se în condițiile actului normativ), statul dându-i însă posibilitatea de a obține post mortem, pentru soțul său, recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă conform deciziei 2529 din 01 noiembrie 2007, cu drepturile pe care statul le-a acordat ori le poate acorda ulterior, pe temeiul acestei recunoașteri, soțului supraviețuitor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta S.V., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că hotărârea instanței de apel, de respingere, pe fond, a cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de către defunctul soț, este nelegală, în raport de temeiul de drept în vigoare la data sesizării instanței. Astfel, a apreciat că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanța învestită cu soluționarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speță.

Recurenta a arătat că instanța de apel trebuia să aibă în vedere circumstanțele concrete, precum și încălcarea drepturilor garantate constituțional, având în vedere că autorul recurentei a fost o persoană persecutată politic începând cu anul 1951 și până la deces, că până la momentul încetării sale din viață, nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea Statului Român, că persecuțiile politice și-au pus amprenta asupra personalității și sănătății autorului, că lipsa celor mai elementare condiții de viață au atras suferințe de neimaginat, că efectele măsurii administrative au fost cel puțin la fel de grele ca și perioada petrecută în lagăr - suferințe fizice și psihice.

Prin urmare, recurenta a apreciat că se impune acordarea de despăgubiri, drept pentru care a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii apelate și, pe fond, admiterea cererii și acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soțul recurentei, urmare a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, într-un cuantum apreciat de instanță. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv” pot solicita instanței despăgubiri.

Prin urmare, recurenta reclamantă din prezenta cauză, în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului său soț, avea calitatea să solicite acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, încadrându-se în dispozițiile acestei legi. Problema de drept care se pune în speță este dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, se constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de reclamantă, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.V. împotriva deciziei nr. 108/ C din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2012.