ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2814/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2814/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 16 martie 2010 la Tribunalul Constanța reclamanta D.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul român

prin Ministerul Finanțelor Publice D.G.F.P. Constanța ca prin hotărârea ce se

va pronunța acesta să fie obligat la plata sumei de 50.000 euro în echivalent

la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca

urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza deciziei

M.A.I. nr. 200/1951.

În drept s-au invocat

dispozițiile art. 3, lit. e) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr.

1708 din 27 octombrie 2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea, a

obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro cu titlu de

daune morale, în echivalent în lei la data plății efective și a respins restul

pretențiilor ca nefondate.

Pentru a se pronunța astfel

instanța a reținut că Legea nr. 221/2009 completează cadrul legislativ

referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor

regimului totalitarist și realizează un act de dreptate pentru cei care au avut

curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să își exercite drepturile

fundamentale.

S-a reținut că în

cauză sunt incidente prevederile art. 3 lit. e) și art. 5 alin. (1) lit. a) din

actul normativ menționat și că stabilirea domiciliului obligatoriu într-o

localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei

anumite profesii sau situației materiale prospere, reprezintă o măsură abuzivă,

precum și că această „privare de libertate” este de natură a aduce atingere

drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, lezând demnitatea,

onoarea și libertatea individuală; de asemenea, ea a produs consecințe și în

planul vieții private și profesionale, precum și suferințe pe plan moral și

social pentru întreaga familie.

Referitor la

cuantumul despăgubirii ce se poate acorda s-a reținut că suma de bani stabilită

cu titlu de daune morale nu are drept scop repunerea victimei într-o situație

similară cu cea avută anterior, ci doar procurarea unor satisfacții de ordin

moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată reclamanta. S-a

avut, totodată, în vedere că reclamanta beneficiază din anul 1991 de

dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta D.V. și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța, reclamanta criticând

hotărârea sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, iar pârâtul punând

în discuție încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a

acestor dispoziții prin decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010.

Prin decizia nr. 221

C din 6 aprilie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul reclamantei, a

admis apelul pârâtului, a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea ca

nefondată.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut că începând cu anul 1990 legiuitorul român a

adoptat o serie de acte normative ce au avut drept scop recunoașterea de către

Statul Român - după 22 Decembrie 1989 și instaurarea unui regim democratic - a

consecințelor produse în sfera drepturilor și libertăților fundamentale ale

cetățenilor săi prin regimul totalitar comunist, precum și asumarea și

atenuarea acestor consecințe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât

și a celor care interesează valorile supreme ale personalității umane.

Prin Rezoluția 1096 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996, s-a recomandat -

printre măsurile prefigurate de obiectivul desființării moștenirii fostului

sistem totalitar comunist - reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime”

care într-o societate democratică nu constituire fapte penale, cu acordarea

către aceste victime a unor „compensații materiale” care nu ar trebui să fie cu

mult mai mici decât compensația conferită celor condamnați pe nedrept, de codul

penal în vigoare.

Legea nr. 221/2009 a

reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr. 118/1999

și Legea nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de

statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului

totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative

asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, acordând și vocația de a pretinde anumite „compensații morale” în

situația în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor

sus-citate nu au oferit o satisfacție suficientă pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Fundamentul juridic

al tuturor acestor compensații l-a constituit, în esență, răspunderea civilă

fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele

normative edictate obligația reparării, pe cât posibil, a atingerilor aduse

drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.

Au fost înlăturate susținerile

conform cărora acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 este lipsită de temei legal după constatarea

neconstituționalității acestei norme legale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990,

Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care

guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, ele având doar

rol de completare, prin voința legiuitorului, a cadrului general de

reglementare.

De altfel, lipsa

temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data

sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Răspunderea Statului român

pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea

măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile

răspunderii instituită prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept

care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și

echității în acordarea acestor compensații și, nu în ultimul rând, respectarea

valorii supreme de dreptate, premise reținute, de altfel, prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, reclamanta

a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii în

mod forțat a domiciliului său într-o altă localitate, în perioada 18 iunie 1951

- 27 iulie 1955, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator -

exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din

acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă

valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei sale.

În aceste condiții,

pretenția de despăgubire dedusă judecății în cauză nu poate fi reținută ca

întemeiată deoarece legiuitorul nu a urmărit ca prin Legea nr. 221/2009 - atât

în forma sa inițială, cât și după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 - să

instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul

moral, această viziune fiind exclusă, de altfel, de Rezoluția Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile

preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor

direct vizați de condamnările cu caracter politic.

În cauză nu se poate

reține de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana reclamantei doar

din perspectiva stabilirii domiciliului obligatoriu, măsura represivă luată

asupra sa, și a consecințelor în plan social produse asupra familiei sale.

Reclamanta a

beneficiat de acordarea măsurilor compensatorii reglementate de Decretul-lege nr.

118/1990, conform Hotărârii nr. 500 din 09 decembrie 1994 a Comisiei pentru

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform

Decretului Lege nr. 118/1991 și nu este necesară complinirea acestora în

modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Nu s-ar putea reține

în cauză nici că urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 – cu referire la

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) – reclamanta ar fi dobândit o „speranță

legitimă” în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea prejudiciului

moral și că această speranță ar fi devenit iluzorie prin declararea

neconstituționalității dispoziției legale menționate.

Împotriva acestei

decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În critici se susține

în esență că se impune acordarea de despăgubiri ca dezdăunare a persoanelor

care au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic a strămutării.

Recursul nu este

fondat.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a

acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru

argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității

articolului citat.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi

definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate

pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara

unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta D.V. împotriva deciziei nr. 221/ C din 6

aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 aprilie 2012.