ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2814/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 martie 2010 la Tribunalul Constanța reclamanta D.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice D.G.F.P. Constanța ca prin hotărârea ce se va pronunța acesta să fie obligat la plata sumei de 50.000 euro în echivalent la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951. În drept s-au invocat dispozițiile art. 3, lit. e) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 1708 din 27 octombrie 2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale, în echivalent în lei la data plății efective și a respins restul pretențiilor ca nefondate.

Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că Legea nr. 221/2009 completează cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor regimului totalitarist și realizează un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să își exercite drepturile fundamentale.

S-a reținut că în cauză sunt incidente prevederile art. 3 lit. e) și art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat și că stabilirea domiciliului obligatoriu într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii sau situației materiale prospere, reprezintă o măsură abuzivă, precum și că această „privare de libertate” este de natură a aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, lezând demnitatea, onoarea și libertatea individuală; de asemenea, ea a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale, precum și suferințe pe plan moral și social pentru întreaga familie.

Referitor la cuantumul despăgubirii ce se poate acorda s-a reținut că suma de bani stabilită cu titlu de daune morale nu are drept scop repunerea victimei într-o situație similară cu cea avută anterior, ci doar procurarea unor satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată reclamanta. S-a avut, totodată, în vedere că reclamanta beneficiază din anul 1991 de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta D.V. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța, reclamanta criticând hotărârea sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, iar pârâtul punând în discuție încetarea efectelor dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a acestor dispoziții prin decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010.

Prin decizia nr. 221 C din 6 aprilie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea ca nefondată. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că începând cu anul 1990 legiuitorul român a adoptat o serie de acte normative ce au avut drept scop recunoașterea de către Statul Român - după 22 Decembrie 1989 și instaurarea unui regim democratic - a consecințelor produse în sfera drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi prin regimul totalitar comunist, precum și asumarea și atenuarea acestor consecințe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât și a celor care interesează valorile supreme ale personalității umane.

Prin Rezoluția 1096 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996, s-a recomandat - printre măsurile prefigurate de obiectivul desființării moștenirii fostului sistem totalitar comunist - reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime” care într-o societate democratică nu constituire fapte penale, cu acordarea către aceste victime a unor „compensații materiale” care nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât compensația conferită celor condamnați pe nedrept, de codul penal în vigoare.

Legea nr. 221/2009 a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr. 118/1999 și Legea nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acordând și vocația de a pretinde anumite „compensații morale” în situația în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu au oferit o satisfacție suficientă pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit, în esență, răspunderea civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării, pe cât posibil, a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică. Au fost înlăturate susținerile conform cărora acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este lipsită de temei legal după constatarea neconstituționalității acestei norme legale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, ele având doar rol de completare, prin voința legiuitorului, a cadrului general de reglementare.

De altfel, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Răspunderea Statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituită prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute, de altfel, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii în mod forțat a domiciliului său într-o altă localitate, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei sale.

În aceste condiții, pretenția de despăgubire dedusă judecății în cauză nu poate fi reținută ca întemeiată deoarece legiuitorul nu a urmărit ca prin Legea nr. 221/2009 - atât în forma sa inițială, cât și după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 - să instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral, această viziune fiind exclusă, de altfel, de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct vizați de condamnările cu caracter politic. În cauză nu se poate reține de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana reclamantei doar din perspectiva stabilirii domiciliului obligatoriu, măsura represivă luată asupra sa, și a consecințelor în plan social produse asupra familiei sale.

Reclamanta a beneficiat de acordarea măsurilor compensatorii reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990, conform Hotărârii nr. 500 din 09 decembrie 1994 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului Lege nr. 118/1991 și nu este necesară complinirea acestora în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune. Nu s-ar putea reține în cauză nici că urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 – cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) – reclamanta ar fi dobândit o „speranță legitimă” în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral și că această speranță ar fi devenit iluzorie prin declararea neconstituționalității dispoziției legale menționate.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În critici se susține în esență că se impune acordarea de despăgubiri ca dezdăunare a persoanelor care au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic a strămutării. Recursul nu este fondat. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of.

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului citat. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.V. împotriva deciziei nr. 221/ C din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2012.