ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2579/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2579/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 368 din 24

februarie 2010 a Tribunalului Constanța a fost admisă în parte acțiunea

formulată de reclamanta C.G., pârâtul Statul Român Prin Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Constanța fiind obligat să îi plătească acesteia suma de

8.000 euro, în echivalent în lei la data plății efective, cu titlu de

despăgubire pentru prejudiciul moral suferit.

Prima instanță a avut în vedere, în

raport de ansamblul materialului probator, că în cauză sunt incidente

prevederile dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora „constituie

măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de

muncă obligatoriu’’.

În aprecierea prejudiciului moral

instanța de fond a reținut că stabilirea domiciliului obligatoriu într-o

localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei

anumite profesii sau situației materiale prospere - considerată drept o

amenințare la adresa sistemului politic totalitar – a reprezentat o măsură

abuzivă. Această „privare de libertate” sui-generis a fost de natură a aduce

atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, lezând

demnitatea, onoarea și libertatea individuală și producând consecințe și în

planul vieții private și profesionale, precum și suferințe pe plan moral și

social pentru întreaga familie.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel atât reclamanta cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Reclamanta C.G. a criticat soluția

tribunalului prin prisma cuantumului redus al daunelor acordate de pe urma

mamei și bunicii, în contrast cu suferințele suportate de către acestea pe

perioada dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a susținut prin apelul său că despăgubirile acordate în

temeiul Legii nr. 221/2009 au un caracter subsidiar, ele devenind incidente în

situația în care despăgubirile deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990

sunt neîndestulătoare față de prejudiciul moral suferit. A mai criticat

sentința tribunalului sub aspectul cuantumului daunelor acordate reclamantei,

susținând că răspunderea statului pentru erori judiciare, nu poate fi

transformată într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

La termenul din 26 aprilie 2010 a fost evocată și motivată pe larg, de către pârât, excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate

în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României nr.

396 din 11 iunie 2009, în sensul neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin.

(5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) și art. 16 din Constituție.

Prin încheierea din 26 aprilie 2010,

Curtea de Apel Constanța, în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată a

admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și a înaintat dosarul în

vederea soluționării excepției de neconstituționalitate.

În temeiul art. 29 alin. (5) din

Legea nr. 47/1992, republicată, s-a suspendat judecata apelului, pe perioada

soluționării excepției de neconstituționalitate.

Prin decizia nr. 1462 din 9 noiembrie

2012, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

S-a reținut că prin deciziile art. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, astfel că în cauză

sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (3) din legea nr. 47/1992 care prevăd

că „Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind

neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale”.

Curtea de Apel Constanța, prin

decizia nr. 215/C din 21 martie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală A Finanțelor

Publice Constanța împotriva sentinței civile nr. 368 din 24 februarie 2010

pronunțată de Tribunalul Constanța.

A schimbat în tot sentința și pe

fond a respins acțiunea ca nefondată.

A respins apelul declarat de

reclamanta C.G. împotriva sentinței civile nr. 368 din 24 februarie 2010

pronunțată de Tribunalul Constanța, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a avut în vedere următoarele:

În speță, reclamata a invocat

producerea unui prejudiciu de ordin moral în perioada regimului totalitar

comunist (prin strămutarea în perioada 1951-1955, conform Deciziei nr. 200/1951

a M.A.I. din localitatea Săcălaz, județul Timiș, în localitatea Zagna-Vădeni,

județul Brăila, a mamei sale și bunicii) prejudiciul fiind însă raportat – sub

aspect probator – exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele

sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și

neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra

persoanei reclamantului.

Or, nici la data

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin

O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al

compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel

exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a C.E. nr.

1096 (1996), care privește măsurile

preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor

direct vizați de condamnările cu caracter politic.

În egală măsură, această perspectivă

a fost înlăturată

și prin mecanismul de control al

constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că asumându-și

obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în

perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea

persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de

altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit că în

condițiile în care în legislația română existau o serie de acte normative cu

caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate

abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi

compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare

pentru daune morale nu rezidă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda,

ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate, pe criteriul

reparării suferințelor de ordin psihologic (element apreciat însă de către

Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de

proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze

răspunderea civilă delictuală).

S-a statuat, în egală măsură, că

prin deschiderea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin

persecuțiile regimului comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul

echității, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeași îndrituire

la astfel de despăgubiri ca și cei supuși măsurilor represive.

În raport de toate

aceste considerente instanța de apel a reținut că,

în speță, reclamanta este fiica și

nepoata lui C.E. și respectiv S.E., strămutate conform Deciziei nr. 200/1951 a

M.A.I., și care a beneficiat - până la data decesului intervenit în anul 1996 -

de măsuri compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990,

fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de 822 lei lunar și fiindu-i

conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite numai mamei sale.

Împrejurarea că, în acea perioadă,

reclamanta nu era născută, nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral

în persoana sa, măsura represivă luată asupra antecesorului său, ca și

consecințele în plan social produse asupra familiei sale justificând

recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și

nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv

prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispozițiilor

apreciate ca fiind neconstituționale), cât și acordarea compensațiilor

materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990.

Prin urmare, suferințele morale ale

mamei și bunicii reclamantei nu pot fi transpuse asupra acesteia pentru ca să

beneficieze de o cuantificare pe măsura prejudiciului suferit, având în vedere

caracterul personal al daunelor morale.

Împotriva deciziei instanței de apel

reclamanta C.G. a declarat recurs și, invocând dispozițiile art. 304, pct. 9 si

pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și desființarea în tot a

deciziei atacate iar pe fond modificarea in parte a sentinței tribunalului,in

sensul obligării pârâtului la plata sumei de 80.000 euro, în echivalentul în

lei la cursul B.N.R., la data efectuării plații.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

reclamanta a susținut, în esență, următoarele:

Deși instanța de fond a reținut

corect ca în cauza sunt incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009,

cuantumul acordat cu titlu de daune morale nu a fost stabilit corect, instanța

greșit apreciind că nu se poate stabili diferențiat o suma de bani pentru mama

si respectiv, bunica sa, având in vedere perioada de patru ani a deportării si

faptul ca bunica sa a decedat înainte de 1989 și nu a beneficiat de legislația

de după 1989.

În motivarea deciziei instanței de

apel se retine in mod greșit ca autoarele sale au beneficiat de drepturile

stabilite prin Decretul-lege nr. 18/1990.

A arătat că bunica sa a decedat in

anul 1987 iar aplicarea Decretului-lege nr. 18/1990 în ce o privește pe mama sa

nu restrânge aplicarea Legii nr. 221/2009.

Instanța de apel a interpretat

greșit dispozițiile Legii nr. 221/2009 precum și principiile generale de drept,

încălcând totodată dispozițiile art. 3 C. civ.

Recursul nu este fondat, pentru

considerentele care succed.

Cu titlu preliminar, este de

observat că motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost

invocat numai formal, deoarece nu au fost dezvoltate critici de natură a se

circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează.

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „orice

persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter

politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv” pot solicita instanței despăgubiri.

Prin urmare, recurenta-reclamantă din prezenta cauză, în calitate de descendentă

a mamei și bunicii, avea calitatea să solicite acordarea de despăgubiri în baza

Legii nr. 221/2009, încadrându-se în dispozițiile acestei legi.

Problema de drept care se pune în speță este dacă dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care acest text de lege a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, se constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza

procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat

neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune

morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a

acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată

problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie

pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport

de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din

hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în

soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții

Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus

problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se

aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă

o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar

presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală,

în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție

este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu

poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element

nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate

aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja

constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu

era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista

o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional,

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Prin urmare, în aplicarea deciziei

în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu

mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față, astfel

că soluția care se impunea în cauză era aceea de respingere a acțiunii

reclamantei, chiar dacă, anterior, instanța de fond constatase că aceasta

întrunește condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a beneficia de

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de antecesoarele

acesteia.

Recurenta-reclamantă

a invocat și încălcarea dispozițiilor art. 3 C. civ., însă nu se poate reține

că instanța de apel ar fi culpabilă de denegare de dreptate, deoarece acțiunea

acesteia a fost soluționată, chiar dacă nu în sensul dorit de aceasta.

Faptul

că instanța de apel a respins acțiunea, arătând, prin considerentele hotărârii,

motivele pentru care s-a impus soluția adoptată - respectiv intervenirea pe parcursul

judecății a deciziilor Curții Constituționale, incidente în soluționarea

raportului juridic dedus judecății de către reclamantă - nu înseamnă că

judecătorul a refuzat să judece, în sensul prevăzut de art. 3 C. civ.

Pentru considerentele anterior expuse,

reținute în cuprinsul deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțate de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, referitoare la

efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale și de prevederile art. 330

7

C. proc. civ., se

constată că nu se mai impune analizarea criticilor care vizează cuantumul

despăgubirilor morale deoarece dispozițiile legale care au constituit temeiul

juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale și-au încetat

efectele.

Având în vedere

temeiurile arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.G. împotriva

deciziei nr. 215/C din 21 martie 2011 a Curții de Apel Constanța - secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 05 aprilie 2012.