ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 348/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 25 noiembrie 2009, V.E. a solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - să oblige pârâtul la plata unei despăgubiri în valoare de 200.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății, pentru prejudiciul moral suferit urmare a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la 18 iunie 1951, împreună cu întreaga familie (părinți, frate și surori) au fost dislocați din județul Timiș, comuna Gelu, sat Sânpetru Mic, duși în Câmpia Bărăganului, comuna Bumbăcari, județul Brăila și supuși unor privațiuni și condiții inumane de subzistență.

Investit în primă instanță, Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 347 din 23 februarie 2010, a admis în parte acțiunea și în consecință l-a obligat pe pârât să-i plătească reclamantei suma de 15.000 euro, echivalent în lei, la data plății, cu titlu de daune morale. A respins ca nefondate, restul pretențiilor solicitate cu acest titlu. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că stabilirea domiciliului obligatoriu într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu a reclamantei, datorită situației materiale prospere, considerată drept o amenințare la adresa sistemului politic totalitar, reprezintă o măsură abuzivă la care a fost supusă familia reclamantei și se constituie într-o privare de libertate, reclamanta îndeplinind cerințele art. 5 alin. (1) lit. a) din lege pentru a putea pretinde acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a ținut seama și de faptul că reclamanta beneficiază de dispozițiile Decretului-lege 118/1990, de peste 18 ani, sub aspectul primirii unei sume lunare de bani și a altor gratuități. Apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, a fost admis de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale care, prin decizia nr. 104/ C din 14 februarie 2011, a schimbat în tot sentința iar pe fond, a respins acțiunea, ca nefondată. A respins totodată, apelul formulat de reclamanta V.E., împotriva aceleiași sentințe. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că nu se poate susține că declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a modificărilor aduse prin art. I și II al O.U.G.

nr. 62/2010, prin deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei juridic demersul reclamantei, întrucât normele speciale în domeniu au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare. Pe de altă parte, se arată, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special, care a complinit în sensul arătat, cadrul general de asumare a răspunderii statului.

Într-un astfel de litigiu, se mai arată, răspunderea Statului Român trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații. Instanța de apel a reținut că reclamanta a beneficiat, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație de 822 lei lunar, începând cu luna martie 1990, sumă pe care a primit-o în toată această perioadă. La aceste măsuri direct pecuniare, s-au adăugat și cele adiacente, de care a putut beneficia în temeiul Decretului-lege 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999 ca, scutiri de impozite, asistență medicală și medicamente în mod gratuit, transport urban gratuit etc., ce nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic. În concluzie, conchide instanța de apel, statul i-a oferit reclamantei recunoașterea morală a atingerilor de ordin patrimonial și nepatrimonial ca efect al abuzurilor la care a fost supusă de statul totalitar, aceasta beneficiind de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind necesară complinirea lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune. În cauză, a declarat recurs în termen legal reclamanta V.E.

care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia din apel, pe considerentul greșitei respingeri a acțiunii în condițiile în care, se arată, suferințele fizice și psihice îndurate în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu de către regimul comunist, nu sunt nici pe departe „acoperite” de indemnizația precum și de celelalte gratuități oferite prin aplicarea prevederilor Decretului-lege 118/1990. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins însă în considerarea unor alte argumente legale, decât cele reținute de instanța de apel. Problema de drept la care se face trimitere prin motivarea deciziei atacate – ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of.

a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală – a fost definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7.noiembrie.2011 - Partea I, a statuat că efectele dispoziției legale declarată ca nefiind conformă Constituției nu se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, ca în cazul actelor juridice convenționale, ale căror efecte sunt guvernate după regula tempus regit actum. Astfel, s-a decis că nu este vorba, în această situație, despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere.

Din punctul de vedere al aplicării legii în timp, respectiv al supraviețuirii sau nu a legii vechi, trebuie făcută distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Or, din perspectiva acestei dezlegări, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă, norma pe care s-a întemeiat demersul judiciar al acesteia, nu mai exista și nici nu se putea considera că ultraactivează, în absența unei dispoziții legale exprese.

Tot astfel, nefiind pronunțată în cauză o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare, nu se putea invoca nici existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ca atare, instanța de apel, trebuia să examineze efectele deciziei Curții Constituționale asupra textului pe care s-a fundamentat demersul judiciar. Astfel, potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor - a principiului general al neretroactivității legilor. Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, respingerea acțiunii formulată de reclamantă justificându-se prin faptul că la data de 14 februarie 2011, când s-au soluționat apelurile, dreptul pretins de aceasta nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui „bun” în sensul art. 1 al Protocolului 1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așa fiind, recursul urmează a se respinge doar în considerarea celor ce preced.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.E. împotriva deciziei nr. 104/ C din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2012.