ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2960/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2960/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța, reclamanta D.F., în nume propriu și în calitatea de

descendent gradul I al părinților săi defuncți F.N. și H. a solicitat

instanței, ca, în temeiul Legii nr. 221/2009, să dispună obligarea pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 200.000 euro,

în echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu

obligatoriu, deoarece a făcut obiectul măsurii administrative cu caracter

politic prevăzută de art. 3 lit. "e)" și a simțit în mod direct

ororile, suferința și stigmatul deportării.

În motivarea cererii

sale, reclamanta a arătat că, împreună cu familia sa, au fost victimele

măsurilor administrative cu caracter politic, măsuri luate de fosta miliție, în

baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, fiind dislocați din comuna Sânpetru, jud.

Timiș și stabilit domiciliul obligatoriu în comuna Perieți, sat Fundata,

județul Ialomița, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, fiind considerată

"dușman al Poporului"; toate proprietățile au fost confiscate, iar

membrii familiei au fost considerați dușmani ai poporului; pentru ei a început

viața grea într-un loc departe de casă, unde nu li s-a asigurat nimic, tatăl

prestând diverse munci necalificate pentru a putea întreține familia.

A susținut reclamanta

că beneficiază de facilitățile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, însă

această sumă nu compensează nici pe departe prejudiciul moral suferit și nu

constituie o reparație morală suficientă pentru suferințele efectiv îndurate

din partea regimului comunist.

Prin Sentința civilă

nr. 1707 din 27 octombrie 2010, Tribunalul Constanța a admis, în parte,

acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 15.000 euro,

în echivalent lei la data plății efective, cu titlu de daune morale, respingând

restul pretențiilor ca nefondate.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut că sunt aplicabile disp. art. 3 lit. e)

din Legea nr. 221/2009, reclamanta a făcut obiectul, în nume propriu, al măsurilor

administrative cu caracter politic, fiind îndeplinite și condițiile art. 5

alin. (1) lit. a) privind persoanele ce pot solicita instanței de judecată

obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, iar

acțiunea este introdusă și în calitate de descendent gradul I.

Prima instanță a

considerat că, în completarea măsurilor reparatorii conținute de Decretul-lege

nr. 118/1990 de care a beneficiat reclamanta, și prin raportare la modificarea

intervenită prin O.U.G. nr. 62/2010 ce reglementează acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 10.000

de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic sau care

a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, dar și prin

raportare la modificarea intervenită prin O.U.G. nr. 62/2010 ce reglementează

acordarea unor despăgubiri de 5.000 euro pentru prejudiciul moral suferit

pentru soțul/soția și descendenții de gradul I persoanei care a suferit

condamnarea cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, reclamanta este îndreptățită la suma de

15.000 euro.

Prin Decizia civilă

nr. 220 C din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost respins apelul

declarat de reclamantă, s-a admis apelul declarat de pârât, iar sentința a fost

schimbată în sensul respingerii acțiunii.

Constatând că ambii

apelanți au criticat legalitatea sentinței de fond sub aspectul cuantumului

daunelor morale acordate și au pus în discuția instanței consecințele abrogării

art. 5 alin. (1) lit. "a)" din Legea nr. 221/2009 ca urmare a

declarării neconstituționale a acestei dispoziții legale, instanța de apel a analizat

apelurile împreună.

S-a reținut că, în

speță, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare

a stabilirii domiciliului forțat într-o altă localitate în perioada de

referință a Legii nr. 221/2009, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect

probator - exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale

represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și

neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra

persoanei reclamantei.

S-a constatat că

reclamanta a beneficiat de măsurile compensatorii acordate de stat în baza

Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație lunară, conform

Hotărârii nr. 1573 din 7 mai 1991 emisă de Comisia Județeană Constanța de

aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990.

Împrejurarea că, în

acea perioadă, reclamanta a făcut parte dintre persoanele direct vizate de

măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial

cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să

recunoască acestuia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe

toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii

represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind încasată lunar de la

data recunoașterii dreptului.

Nu pot fi considerate

ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură

conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor

și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice,

acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în

aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse

drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut

că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra

patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan

moral.

Recunoașterea morală

de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de

necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin

măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul

legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamanta a putut

beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată

necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs reclamanta, pe care l-a încadrat în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea

hotărârii apelate și, pe fond, admiterea cererii de obligare a pârâtului la

plata daunelor morale.

Arată că decizia

instanței de apel e nelegală, întrucât dezdăunarea morală reală a persoanelor

ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzute de art.

3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu, astfel cum a

procedat instanța.

Instanța de apel

trebuia să ia în considerare criteriile de acordare a daunelor morale: perioada

îndelungată a restricției domiciliare, condițiile în care a fost evacuată din

casă, modul în care a călătorit, lupta de supraviețuire în Bărăgan, încălcarea

drepturilor garantate constituțional - dreptul la educație, libertate, la

domiciliu, la muncă, etc. Susține că a fost persecutată politic din anul 1951

până în anul 1989 și nu a beneficiat de nicio despăgubire până în prezent.

Facilitățile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 nu sunt suficiente pentru

a acoperi prejudiciul moral suferit.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Prin Deciziile nr.

1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1.358 și 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un

"bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că

"dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în

vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția

de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ

a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se

conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor

normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a

deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358 și nr. 1.360/2010,

"dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of."

Cum Deciziile nr.

1.358 și nr. 1.360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 6 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de

recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamantei și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat,

de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. al României, nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta D.F. împotriva Deciziei civile nr. 220 C din 6 aprilie

2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de

muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 mai 2012.

Procesat

de GGC - NN